Un husar care ducea doi dovleci în mână se întâlni cu un ţigan, care-şi vedea de drum, vesel şi fără griji, cum e firea acestui popor, şi care îi vorbi astfel soldatului:

— Ei, bună ziua, domnule husar, să trăieşti şi să fii sănătos! Dar ce lucru frumos duci acolo?

Pus pe şotii, soldatul îi răspunse:

— Duc aici două rarităţi, două ouă de cal.

La început ţiganul se arătă neîncrezător, dar când acela îl încredinţă cu toată seriozitatea că aşa e, deveni lacom şi întrebă de preţul mărfii.

— Oho, strigă soldatul, astea sunt scumpe, dar în mod special, din prietenie, vreau să-ţi vând unul.

Nemaipomenit de bucuros de hatârul ce i-l făcuse husarul, întrebă imediat de preţ, la care acela îi dădu dovleacul pentru cinci galbeni şi-l sfătui ca, dacă vrea să scoată din el un mânz, să-l clocească şase săptămâni pe un vârf de munte.

Ţiganul, care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie că putea să aibă un cal atât de frumos într-un mod atât de ieftin, se urcă degrabă pe un munte, puse dovleacul sub el şi începu să clocească. În timp ce-şi pusese nevasta să-i aducă de mâncare şi de băut, el îndeplinea cu cea mai mare conştiinciozitate toate îndatoririle celei mai bune cloşti. Cloncănea, avea mereu grijă ca oul să nu se răcească, bătea din când în când cu mâna pe el şi încerca cu oasele de la degete, ceea ce găina face altminteri cu ciocul. În cele cinci săptămâni de când şedea pe oul de cal ajunsese slab şi jalnic, dar nu se lăsă descumpănit din pricina asta, ci rămase să-şi facă stăruitor treaba care avea poate în chiar câteva zile să-l răsplătească cu succes.

Când mai avea de clocit încă vreo câteva zile, se strecură în spatele lui husarul care-i vânduse oul şi-i dădu o palmă atât de straşnică încât se răsturnă în jos peste dovleac. Acesta se rostogoli vesel la vale, o luă printre tufe şi pietre, iar bietul ţigan nu se alese cu nimic. Dovleacul însă se lovi de un tufiş în care se opri, în vreme ce din partea opusă sări speriat un iepure şi-o luă la sănătoasa. Văzând ţiganul asta, începu să se vaite şi să se bocească:

— Vai de capul meu! Ce nenorocit sunt! De-aş fi putut să mai stau şi să mai clocesc câteva zile, ce mânz frumos aş fi avut! Şi ce prăsilă, şi ce iuţeală! Nici nu ieşise din ou, şi alerga la vale, iute ca fulgerul! Vai de mine! Vai de mine!