Se întâmplă multe lucruri, nu se ştie cum, şi aşa se şi nimeri că un ţigan se văzu odată cu o puşcă în mână. Chiui, zicând femeii sale:

— Ehei, să împuşti un iepure, nu-i mare lucru! Eu mă duc acum după un lup!

Cu aceste cuvinte, ieşi într-un câmp, pe care-l străbătu în lung şi-n lat. În cele din urmă, dădu peste un lup mort, asupra căruia trase de la depărtare. Deoarece nu se mai mişca, se apropie tiptil până ce se încredinţă că nu mai era nici o primejdie şi că putea să-şi ia curajos prada în spinare.

Acum aşteptă până se făcu noapte, apoi târî din greu lighioana moartă până acasă, o aruncă în mijlocul odăii şi, potrivit celui mai curat obicei vânătoresc, începu să povestească cât s-a străduit şi a muncit el şi ce îndemânare i-a trebuit numai ca să aducă dihania în bătaia puştii, da, şi cum a fost doar o singură clipă în care a putut, printr-o lovitură de maestru, să-l doboare. Femeia asculta în tăcere, crezând sau necrezând lăudăroşeniile bărbatului ei.

Curând după asta se adunară în faţa colibei toţi câinii din vecini, care făceau o larmă jalnică, urlând, schelălăind şi lătrând, căci simţeau mortul fioros. Atunci, în spatele uşii sale, deloc solide, curajosului vânător de lupi i se făcu frică şi-l cuprinse îngrijorarea. Îi zise de aceea nevesti-si să iasă afară să vadă ce vroiau acei nepoftiţi supărători.

Femeia ieşi şi se întoarse curând cu o faţă serioasă, zicând:

— Afară s-au adunat toţi lupii din ţinut şi-ţi cer aprig socoteală pentru tovarăşul lor pe care l-ai împuşcat.

Pe ţigan îl cuprinse atunci o frică de moarte şi strigă:

— E o minciună! Du-te şi spune-le că n-am împuşcat eu lupul! L-am găsit mort, aşa cum zace aici!

Atunci femeia şireată se prăpădi de râs si-i zise:

— Ei, n-ai decât să te duci singur şi să le spui tu asta!

Ţiganul băgă atunci de seamă că în spaima sa se trădase, lăsă câinii să urle şi nu mai voi de-atunci să audă de „vânătoarea” de lupi.