(fragmente de articol preluate cu aprobarea autorului, Vasile Neagu, de pe blogul său, Banatul montan; articolul integral se găseşte aici)

Introducere

Muştele columbace sunt insecte dăunătoare care fac parte din familia Simuliidae şi care, în România, îşi aveau habitatul numai în partea de sud-vest, în Banat şi Oltenia. În funcţie de zonă, insectele erau cunoscute sub mai multe denumiri, precum: muşte rele, muşte veninoase, muşte otrăvitoare ş.a.m.d.

Muştele zburau în roiuri întinse şi compacte, asemănătoare cu nişte nori groşi de fum sau cu coloanele de aburi care se ridică de pe suprafaţa mării şi năvaleau asupra animalelor domestice, dar şi asupra oamenilor. Roiurile puteau fi împrăştiate numai de ploi şi de vânturi puternice.

Animalele domestice deveneau neliniştite de îndată ce simţeau roiurile că se apropie. Insectele se năpusteau asupra vitelor, ocupând în întregime părţile cu piele sensibilă ale corpului (nasul şi nările, zona ochilor şi a urechilor, burta şi organele genitale etc.). Înţepăturile muştelor erau atât de dese, încât provocau în scurt timp animalelor răni severe şi dureri mari. Acestea încercau să scape de insecte cu ajutorul cozii, sărind disperat sau introducând capul în clăile de fân ori aruncându-se în apă. În cele mai multe cazuri vitele înţepate piereau după câteva ceasuri. De obicei însă, animalele se stingeau după câteva zile, timp în care intrau într-o stare de amorţeală (în care se deplasau cu greutate, nu mai puteau mânca, aveau respiraţia dereglată etc.).

Pe lângă animalele din gospodărie, muştele columbace atacau şi oamenii. Deşi nu erau mortale pentru aceştia (excepţie făcând copiii şi/sau indivizii bolnavi), înţepăturile multiple provocau apariţia iritaţiilor severe şi a edemelor, care se vindecau apoi destul de greu, în decursul a câtorva săptămâni.

Dacă luăm în considerare faptul că în sudul Banatului şi Olteniei trăiesc câteva exemplare mari de şerpi, precum balaurul (Elaphe sauromater), şarpele rău (Coluber jugularis caspius) sau şarpele lui Esculap (Elaphe longissima) (specii ce pot ajunge în cazuri excepţionale până la 2-3 m lungime) şi admiţând posibilitatea ca unii şerpi care prezentau fenomenul de dicefalie (anomalie genetică constând în prezenţa a două capete) să fi fost văzuţi de localnici, imaginaţia bogată a oamenilor în ceea ce priveşte ferocitatea balaurului din legende şi faptul că acesta avea mai multe capete este de înţeles şi poate fi justificată. Totodată, dimensiunea balaurului şi vitejia voinicului (indiferent că era întruchipat de Iovan Iorgovan, Iorgu Iorgovan sau Hercules) explică fantezia nelimitată a oamenilor în crearea zecilor de variante ale legendei, dar şi multitudinea locurile stâncoase şi/sau „neprietenoase” considerate „locuri pustiite de balaur”, între care se regăsesc: Muntele Oslea din Munţii Vâlcan, Vârful Retezat din Munţii Retezat, Vârful Piatra Iorgovanului din Munţii Godeanu sau stânca Piatra Iorgovanului de la Topleţ.

Aria de răpândire a muştelor columbace după Simionescu, 1983

Iorgu Iorgovan, „Braţ de buzdugan”, şi a balaurului cu şapte capete

O veche poveste populară păstrată de la strămoşi spune că pe vremea războaielor dintre daci şi romani s-a pripăşit pe Valea Cernei un şarpe, care având obiceiul să se scalde în apele termale, a devenit treptat uriaş, transformându-se într-un balaur. Înspăimântaţi de cumplita dihanie, oamenii locului încercau mereu să o îmbuneze, aducându-i de mâncare în fiecare zi câteva oi şi un bou.

Într-una din zile, rătăcindu-se prin codri, feciorul împăratului îl surprinse pe balaur tocmai când se scălda într-un izvor fierbinte. A stat şi a chibzuit Iorgu Iorgovan, căci aşa îl chema pe prinţ, că ar fi bine să se îmbăieze şi el în fiecare zi în acel izvor, poate s-o face uriaş. Şi într-adevăr, după câteva scăldări uriaş se făcu.

La ceva vreme după aceste întâmplări, într-o dimineaţă, mergând pe Cerna în sus, Iorgu Iorgovan auzi dintr-o dată un glas femeiesc care se tânguia de răsunau codrii. Dând pinteni calului şi răcnind ca un leu, Iorgu ajunse la faţa locului şi îşi văzu sora cea mică încolăcită de balaur, care era gata să-i frângă trupul fraged şi să o înghită cu totul. De cum îl zări pe voinic, fiara eliberă fata din strânsoare şi o tuli la vale pe Cerna. Dar Iorgu Iorgovan îl urmări şi îl ajungea mereu din urmă retezându-i câte un cap, până a mai rămas jivina numai cu unul. Simţindu-se încolţit, balaurul îl rugă pe voinic să-i cruţe viaţa, altminteri capul lui se va împuţi şi va slobozi muşte rele care vor vătăma animalele şi oamenii. Feciorul de împărat însă nu-l ascultă şi cu o lovitură fulgerătoare de paloş îi tăie şi ultimul cap. Acesta însă, avu puterea miraculoasă să fugă mai departe pe Cerna în jos până la Dunăre şi să se ascundă într-o peşteră (numită astăzi Gaura cu Muscă), din care sloboade mereu muşte rele care atacă oamenii şi vitele.

Cheile Ţăsnei, Google Maps, Trecător România

Voinicul Iovan al Iorgovanului din Novaci

Cineva ne istoriseşte că în vremuri de demult, pe pământ stăpânea Alb Împărat, care avea o mândreţe de fată, atât de frumoasă că i se dusese vestea peste nouă mări şi peste nouă ţări, de se ofileau de dragul ei toţi feciorii împărăţiilor vecine. Bune au fost toate până când, prin ţinuturile împărăţiei s-a aciuat un zmeu năpraznic, aşa cum nu mai văzuse până atunci nici un pământean şi care în fiecare zi înghiţea câteva fete. De teamă să nu îi piară şi lui fata, împăratul a pus străji pe lângă domniţă şi pentru a vedea mai bine zările şi înaltul cerului, iar muntele să nu mai fie o pavăză în calea ochilor atunci când jivina va socoti să atace, a luat împăratul paloşul năzdrăvan moştenit de la tatăl său şi a pornit spre culme. Acolo l-a învârtit straşnic deasupra capului şi izbind năprasnic a retezat o bucată din vârf. Legenda spune că de atunci i se zice muntelui respectiv Retezat, de când l-a scurtat cu sabia Alb Împărat.

Văzând zmeul că nu mai este de trăit prin părţile acestea, a fugit mai jos, spre Muntele Oslea de la obârşia Cernei, pustiind şi acolo totul în cale şi înghiţind zilnic câteva fete.

Aflând voinicul Iovan al Iorgovanului din Novaci de mâhnirea şi nenorocirea din Valea Cernei, şi-a luat arcul şi suliţa, şi-a potcovit bidiviul cu potcoave de argint, i-a dat o baniţă cu jeratic şi a pornit în grabă spre munţi să răpună dihania. A găsit balaurul dormind pe Muntele Oslea. Mai întâi voinicul a săpat o groapă mare unde s-a ascuns cu tot cu cal ca să se protejeze în timpul luptei. De acolo a atacat fiara, slobozind rând pe rând săgeţile din tolbă în fiecare ochi al jivinei. S-a zvârcolit năprasnic zmeul şi a fugit din calea voinicului sus în munţi în căutarea unei ascunzători.

Văzând novăceanul că nu-i chip să biruie fiara numai cu arcul, a coborât înapoi în târg, unde faurul i-a meşterit un paloş zdravăn de oţel. În drumul de întoarcere spre ascunzătoarea zmeului din vârful muntelui, s-a gândit Iorgovanul să-şi încerce paloşul înainte de a intra în luptă, izbind puternic în Stânca Stănuleţilor. Stânca s-a crăpat pe loc, de la vârf până la temelie, rămânându-i de atunci numele Piatra Iorgovanului, iar balaurul, înfricoşat din cale afară, a luat-o la goană în jos spre Valea Cernei, nădăjduind să-şi piardă urma prin păduri. Două capete i-a tăiat voinicul în apropierea izvoarelor Cernei, iar mai jos, în dreptul Oslei Româneşti, încă patru. Rămasă cu un singur cap, îngrozită de durere şi răcnind năpraznic, dihania s-a smucit cu atâta mânie, că a străpuns muntele, lăsând în stâncă urme adânci, numite astăzi Cheile Corcoaiei.

În goana după balaur pe Valea Cernei Iovan este atras de cântecul unei tinere fete, de o frumuseţe fără de seamăn, Ileana Cosânzeana, de care pe loc se îndrăgosteşte. În aceste împrejurări zmeul reuşeşte să scape, ascunzându-se prin grotele din zona Mehadiei. Acolo, sângele lui scârnav formează o baltă puturoasă din mâzga căreia se nasc din când în când muştele columbace, insecte care atacă vitele oamenilor mai rău decât balaurul. Degeaba a încercat apoi voinicul să dea de urma balaurului, căci nu l-a mai aflat niciodată.

Vârful Piatra Iorgovanului văzut din Şaua Stănuleţii Mici, Csaba Iakob, 2010

Iovan Iorgovan, pui de mocan

Se spune că sub ţancurile Domogledului, pe cursul superior al Văii Cernei s-a născut Iovan Iorgovan, singurul fecior al mocanului ce stăpânea turmele de pe plaiurile Cernei. În amurgul unei seri, pe când era copil, Iovan s-a scăldat în apele termale de la Şapte Izvoare şi de atunci crescu într-o zi ca altul într-un an, ajungând falnic şi puternic. În acelaşi timp însă, în apa caldă a izoarelor se scăldă şi un pui de şarpe care se făcu astfel uriaş şi se transformă într-un balaur cu şapte capete. Neavând teamă de nimeni, balaurul făcea prăpăd în Valea Cernei, mâncând fără milă tot ce întâlnea în cale (deopotrivă vite şi oameni) şi din ce în ce mai mult.

Într-una din zile, în largul unei poieni, trei surori au fost atacate de fiorosul balaur, cele mari fiind sorbite dintr-o înghiţitură. Disperată, fata cea mică fugi în pădure, rugându-se Soarelui să o scape de urgie. Făcându-i-se milă de frageda fată, Soarele o transformă într-o căprioară sprintenă, care scăpă de balaur fugind ca vântul şi ca gândul.

În căutarea celor trei fete a plecat voinicul Iorgovan, care pasămite era îndrăgostit de cea mică. Călare pe un cal ce mânca jar, însoţit de ogari şi înarmat cu un paloş făurit cu măiestrie, voinicul porni în căutarea dihaniei. Undeva, într-o strânsură de munţi, dete peste cumplitul balaur şi se luă la luptă cu el, retezându-i unul după altul şase capete. Doborât de atâtea lovituri şi mânios peste măsură, balaurul spintecă stâncile Corcoaiei (luând naştere astfel Cheile Corcoaiei) şi se retrase în fugă în vârf de munte. Însă Iorgovan îl nimeri cu câteva săgeţi în ochi, apoi ajungându-l din urmă, îi tăie şi ultimul cap. În furia lui voinicul reteză cu paloşul şi vârful muntelui, munte ce de atunci se numeşte Retezat. Acesta a fost sfârşitul balaurului. Se spune că din sângele lui s-a format Lacul Bucura, iar ultimul cap, dus de Cerna la vale, a ajuns până la Dunăre, unde din otrava lui s-a prăsit în întunecimea peşterilor din Clisură roi de muşte otrăvitoare ce omoară vitele şi atacă oamenii.

Legenda mai spune că viteazul Iorgovan a pornit trist în căutarea fetelor, gândindu-se fără încetare la cea mică, cea mai frumoasă dintre ele. Într-una din zile, după căutări îndelungate, poposind într-o poiană lângă un izvor limpede zări o căprioară zglobie, despre care o turturea îi şopti că este de fapt, o fată fermecată. Pentru a afla adevărul Iorgovan se prefăcu că o vânează, trăgând o săgeata pe la urechile ei. Văzând aceasta, căprioara se transformă într-o frumoasă fecioară „zâna zânelor, floarea florilor” şi cu ochii înlăcrimaţi îl rugă să nu dezlege câinii şi să nu o omoare, pentru că a fost vrăjită de Soare ca să scape de furia balaurului. Iorgovan îşi dădu seama atunci că ea este fata pe care o căuta, îi istorisi lupta cu balaurul şi porniră împreună la drum spre casele lor.

Cheile Corcoaiei, Google Earth

Balaurul cu douăsprezece capete

În altă variantă, se spune că în cursul superior al Văii Cernei, voinicul Iovan Iorgovan s-a luptat cu un balaur cu douăsprezece capete, însă ademenit de Ileana Cosânzeana, a uitat să-i zdrobească şi ultimul cap. Balaurul l-a prevenit pe voinic că dacă va muri, capul său se va împuţi şi va slobozi muşte care vor provoca mari stricăciuni oamenilor, apoi cu ultimele puteri, s-a pornit pe Cerna la vale până la Dunăre, unde şi-a găsit sfârşitul într-o peşteră din defileu, numită astăzi Gaura cu Muscă. Legenda mai spune că de atunci, din peştera respectivă, ies muştele columbace şi dau năvală asupra vitelor şi asupra oamenilor provocând mari stricăciuni.

Peştera Golubac, Google Maps, Lion Muntian

Hercule şi balaurul cel cu şapte capete

Într-o altă variantă, eroul acestei legende este însuşi Hercules, numit pe parcursul povestirii şi Iorgovan. Se spune că călătoria sa spre Caucaz (unde se ducea să ucidă vulturul care mânca zilnic ficatul lui Prometeu legat în lanţuri de o stâncă) s-a hotărât să facă un ocol ca să scape omenirea de balaurul cu şapte capete despre care auzise că bântuia pe Valea Cernei. În apropierea actualei localităţii Ponoarele (jud. Mehedinţi) Hercules a încercat tăişul sabiei, cu o lovitură puternică despicând stânca de calcar în locul numit azi Podul Natural de la Ponoare sau Podul lui Dumnezeu.

Hercules (Iorgovan) dibui balaurul în apropierea Muntelui Oslea şi îl urmări până în lunca Cernei, unde între cei doi s-a încins o luptă pe viaţă şi pe moarte. Presimţindu-şi sfârşitul, balaurul încercă să scape înşurubându-se în munte. Dar sabia lui Hercules despică muntele dintr-o lovitură, dând naştere Cheilor Corcoaiei şi retezând în acelaşi timp unul din capetele jivinei. Scăpând cu fuga, balaurul se opri la izvorul termal în care se scălda de obicei, apoi cu puterile refăcute, porni mai departe pe vale în jos. Hercules făcu şi el o baie în izvorul cu pricina şi ajungându-l din urmă la Topleţ, după o nouă luptă îi mai reteză un cap. Sângerând din cele două capete tăiate balaurul s-a refugiat în Defileul Dunării, ascunzându-se într-o peşteră numită azi Gaura cu Muscă. Dar Hercules (Iorgovan) îl găsi şi aici şi îi reteză încă patru capete. Ca şi în alte variante ale legendei, înainte de a fi răpus balaurul îl rugă pe voinic să-i lase viaţa dacă nu voia ca traiul oamenilor şi al vitelor să fie în mare primejdie. Hercules nu l-a ascultat însă şi i-a tăiat şi ultimul cap, iar de atunci din peşteră ies din când în când, puhoi de muscă columbacă.

Băile Herculane, Google Maps, Margareta Incze

Iovan Făt-Frumos şi zmeul

În altă variantă a legendei, Iovan Iorgovan este întruchipat de Făt Frumos din basme în luptă cu zmeul, pe care, după o luptă straşnică îl răpune în Cheile Corcoaiei. Ca mărturie a acestei lupte ar fi urma lăsată de zmeu într-unul din pereţii cheilor, în realitate o porţiune din vechea albie prin care a curs Cerna odinioară, rămasă în prezent suspendată la mare înălţime.

Sfântul Gheorghe şi peştera Gaura cu Muscă

Legenda lui Iovan Iorgovan circulă şi în Clisura Dunării, aici apărând însă şi varianta în care Sfântul Gheorghe ar fi fost voinicul ce a ucis balaurul infernal, ultimul cap aruncându-l în peştera numită azi Gaura cu Muscă. De asemenea, locuitorii Clisurii credeau că muştele rele îşi aveau originea atât în Gaura cu Muscă, cât şi într-un pârâu din zonă, populat cu scorpioni, şerpi şi viespi ce infectau apa cu veninul lor şi/sau în fermentaţia murdăriei acestor animale ori în ghinda unor stejari umezită de ploile calde de primăvară.

Cheile Corcoaia, Google Maps, Dan Giurca

Iovan Iorgovan (baladă)

Plecat-au, plecat,
Din cutare sat,
Dis-de-dimineaţă,
Prin rouă şi ceaţă
Vreo trei surorele,
Mândre, frumuşele;
Sora cea mai mare —
Dulce sărutare;
Sora mijlocie —
Leliţă Marie;
Sora cea mai mică —
Ca şi-o garofică,
Ana Ghiordănel,
Nume frumuşel;
Ea este de toate,
Luceafăr de noapte;
Prin codri plecau
Şi flori culegeau,
Până osteniră
Şi adormiră;
Cele două surori mari,
Surori primari,
Pră Ana o lăsară
Şi ele plecară;
Ana când se pomenea,
Pră nime nu vedea,
Numai un cuc mic,
Mândru ibovnic,
Prin codru umbla,
Dorul şi-l cânta;
Ana iată cum zicea:
— Cucule, voinice,
Scoate-mă de-aice,
Scoate-mă la ţară,
La drumu de cară,
Să dau de surori iară,
Că ţi-oi fi o vară.
— Nu ştiu, puica mea,
Să te scot ori ba,
Că eu am vere multe,
Câte flori pră munte.
Ana iară către cuc zicea:
— Cucule, voinice,
Scoate-mă de-aice,
Scoate-mă la ţară,
La drumu de cară,
Că ţi-oi fi o surioară.
— Nu ştiu, puica mea,
Să te scot, ori ba,
Că eu am surori multe,
Câte flori pră munte.
Şi iar se-ntorcea
Şi către cuc zicea:
— Cucule, voinice,
Scoate-mă de-aice,
Scoate-mă la ţară,
La drumu de cară,
Să dau de surori iară,
Că ţi-oi fi soţie,
Până voi fi vie.
— Nu ştiu, puica mea,
Să te scot, ori ba,
Căci eu nu-s fecior,
Să pot să mă-nsor,
Eu sunt păsărică
Şi nu ştiu de ibovnică.
Atunci de pr-o piatră,
O hală s-arată,
O hală cumplită,
Pră Ana s-o-nghită;
Ana fugea,
Şărpili curea,
Pân-o tăbăra.
Dusu-s-au, s-au dus,
Mulţi voinici s-au dus
Şi a mai rămas
Un rumân viteaz,
Cu numele Iovan,
Iovan Iorgovan,
Braţ de Buzdugan;
El auzea,
Dar nu pricepea,
Că Cerna mugea,
O e glas femeiesc,
O e glas voinicesc;
— Înceată, Cernă, înceată
Apa mea lăudată,
Că eu te-oi cinsti
Şi ţi-oi dărui,
O furc-argintie
Cu fuior învelită;
Cerna nu-nceta,
Şi mai tare mugea,
Iovan către Cerna zicea:
— Înceată, Cernă, înceată,
Apa mea lăudată,
Că eu te-oi cinsti
Şi ţi-oi dărui,
O ştiucă de aur,
Cu ochi de balaur.
Cerna înceta
Şi nu mai mugea
Şi Iovan pricepea,
Că e glas femeiesc,
Nu e glas voinicesc;
Calu-ncăleca,
Câinii sumuţa
Şi către Cerna pleca;
Balaurul, când îl vedea,
Spaimă de moarte îl prindea
Şi către Iovan zicea:
— Iovane, Iovane,
Cu ce fel de bine,
Vii tu azi la mine?
Au, doară, gândeşti
Să mă prăpădeşti?
Te rog, măre, mă lasă
Şi te du acasă;
Jur pe capul meu,
Că mort oi fi mai rău,
Căpăţâna mea
Se va despica
Şi se va-mpuţi,
Muşte-oi slobozi,
Boi oi otrăvi,
Boii de la jug,
Caii de la plug,
Ba şi calu tău,
Care-i ca şi-un zmău,
Se va otrăvi,
De muşte-o muri.
— Şarpe-afurisit,
Nu cred a tale cuvinte,
Căci am auzit,
Cum ai prăpădit
O fată
Curată,
Cu gura-ţi spurcată.
— Iovane, Iovane,
Când am văzut,
Că vii la mine,
Fata am lăsat-o
Şi n-am vătămat-o.
Sabia Iovan trăgea,
Capu-i reteza,
Capul fugea
Şi în Cernă îşi da.
Atunci Ana striga:
— Iovane, Iovane,
Scoate-mă la ţară,
La drumu de cară,
Să dau de surori iară,
Că ţi-oi fi soţie,
Până voi fi vie.
— Auleu, fetişoară,
Ca şi-o zânişoară,
Vreau să-mi fii soţie,
Până eşti tu vie,
Căci a ta frumuseţe,
Nu are pereche.

Cules de la Iacob Medoia-Crăcia, 74 de ani, Vărădia, 29.XII.1966

Din volumul: Oallde, P., (1973), Flori de pe Căraş — culegere de folclor literar, Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa.

Cheile Corcoaia, Google Maps, Dorian Sămescu