A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un unchiaş ş-o babă. Unchiaşul avea un băiat de la nevasta dintâi, şi baba o fată de la bărbatul dintâi. Calul dracului de babă nu putea să vază în ochi pe băiatul unchiaşului. Într-o zi ea îi zise:

— Bărbate! Dacă nu ţi-oi duce băiatul de aci, pâine şi sare pe un taler cu tine nu mai mănânc.

— Da unde să-l duc, nevastă? Lasă-l să mai crească şi l-om da la casa lui.

— Eu asta ştiu, asta-ţi spui. Alege.

Unchiaşul, dacă văzu că n-o scoate la căpătâi cu baba, zise băiatului:

— Dragul tatei, tu mă vezi că sunt bătrân. Nu mai pot munci atâta cât să n-am trebuinţă de ajutor. Mumă-ta nu voieşte să te mai vază pe aici. Du-te şi tu unde te va milui Dumnezeu, de-ţi scoate pâinea de toate zilele; şi dacă va voi Cel-de-sus, voi veni să te văd câteodată când voi putea.

— Văz şi eu, tătişorule, că mama asta vitregă n-are ochi să mă vază şi nu ştiu de ce. Eu n-am ieşit din cuvântul ei; am făcut tot ce mi-a zis, însă e în zadar; nu mă poate suferi. Mă duc, tată, unde mă va povăţui Dumnezeu, şi voi munci. Mi-oi scoate eu pâinea de toate zilele, că doar nu sunt cruce de voinic aşa de florile mărului. Când vei putea, tată, vino de mă vezi, că uite simţ că a să mă usuc de dorul d-voastre.

— Pasă cu sănătate, dragul tatii, şi Domnul să-ţi ajute.

— Să ne vedem sănătoşi, tătuţule.

Şi bietul băiat ieşi din casa părintească cu lacrămile pe obraz. Merse ce merse, se întâlni cu un om bogat şi se băgă pe dânsul să-l slujească.

Şapte ani a argăţit. Stăpânul a rămas mulţumit de dânsul. Când iacă că-l apucă dorul de tată-său de nu se putea ţine pe picioare. Atunci el spuse stăpânului său că se duce a-şi vedea părinţii. Domnul lui îi zise:

— Băiete, şapte ani ai argăţit în curtea mea. Mie îmi place cum ai slujit. Au doară nu-ţi mai place ţie pâinea mea, sau că în altă parte-ţi dă mai mult, de vei să te duci de la mine?

— Ba nu, stăpâne. Dar vezi, mi s-a făcut dor de acasă, şi parc-aş mai voi să mai văz o dată pe tata. Dacă socoteşti că mai am să iau ceva, mă rog să-mi faci socoteala.

— Bine, băiete, slugă cu sila nu se poate ţine. Tu nu te-ai tocmit când ai intrat la mine. Dară spre răsplata slujbelor ce mi-ai făcut, te las să-ţi alegi din cirezile mele două vite mari şi zece mici.

Când auzi băiatul că atâta i se face să mai ia, lui i se părea că-şi râde de dânsul şi zise domnului său:

— Stăpâne, mi-ai spus că ţi-a plăcut cum te-am slujit, acum de ce vrei să râzi de mine?

— Ce, nu te mulţumeşti de simbria ce-ţi dau?

— Ba nu, stăpâne, dară ştii că eu nu m-am tocmit cu dumneata, ci să-mi dai ce te-o lăsa inima. Dacă este adevărat cele ce-mi spuseşi adineaura, apoi mie mi se pare că e prea mult, afară numai dacă nu ai voit să-mi vorbeşti în dodele.

— Eu n-am voit să te batjocoresc, băiete, căci n-am avut de ce; tu te-ai purtat cinstit şi ai slujit cu credinţă şi aşa am socotit eu cu mintea mea că este de-ajuns vitele ce ţi-am zis să-ţi alegi. Şi am zis să-ţi alegi tu, ca să-ţi arăt şi mai mult că am fost mulţumit de tine.

Când auzi băiatul una ca asta, nu mai ştiu ce să facă de bucurie, mai cu seamă când se gândea că prin munca lui câştigase atâtea vite.

Se duse deci la cirezi şi la turme, se uită în sus, se uită în jos, şi se mira ce fel de vite să-şi aleagă.

El nu voi să aleagă din vitele de frunte, fiindcă el nu credea ca slujbele lui fac atâta. Nu voi iarăşi să aleagă din cele de coadă, căci nu-l lăsa inima. Alese dară din cele de mijloc. Aşa făcu şi la vitele cele mari. Aci însă, nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, dar ochii lui căzură tronc pe un bou, care şi el se uita la băiat, cam galeş. Luă dar acest bou şi o vacă.

Acum, nici una, nici alta, el puse în gând să se ducă la părinţi, încredinţat că mumă-sa nu a să se mai uite la dânsul chiondorâş.

Îşi luă ziua bună şi plecă.

Pasămite boul era năzdrăvan; dară băiatul nu ştia. El îi puse numele Tăleruş.

Ajunse acasă.

Tatăl său murea şi învia de bucurie, când îşi văzu copilul care crescuse şi se făcuse un flăcăiandru de-ţi era dragă inima să priveşti la dânsul, ş-apoi era şi cuminte. Dară baba, odoroaga dracului, se ţinea ca Neaga reaua de capul lui, ca o zgripţoroaică ce era.

Aşezându-se lângă tată-său îi da ajutor la toate trebile câmpului şi se ducea şi cu vitele la păscut. Era de mare folos casei.

Când se ducea cu vitele să le pască, mă-sa îi da câte o turtă; dară ea era făcută din cenuşa din vatră şi nu o putea mânca. Ce să facă şi el? La vremea prânzului, în loc să mănânce şi el ca toată lumea, se punea la umbra câte unui copaci, şi-şi plângea ursita; nu-i venea însă a spune tatălui său, ca să nu le facă netrai.

Acasă n-avea ziulică albă; la câmp n-avea nici un tovarăş, şi aceasta îl făcea să fie searbăd, gânditor şi fără veselie.

Într-una din zile, pe când plângea de foame, şi pe când mâncase şi cei ce-şi pierduseră boii, se trezi cu Tăleruş că-i vorbeşte, zicându-i:

— Stăpâne, nu mai fi trist, leapădă turta aia de cenuşă la naiba, şi ia-mi cornul cel din dreapta, şi mănâncă şi bea ce vei găsi acolo.

— Măi Tăleruş, îi răspunse băiatul, să nu fii şi tu vro nagodă drăcească. Unde s-a mai auzit ce spui tu, şi unde s-a mai pomenit bou să vorbească?

— Ascultă ce-ţi spui eu. Te văz băiat de treabă şi mi s-a făcut milă de tine că-ţi pierzi tinereţile plângând. Cearcă ce-ţi zic eu şi vei vedea că va fi bine de tine.

Şi aşa a şi fost.

Băiatul luă cornul din dreapta de la Tăleruş. Când colo, ce să vezi? Scoase o pâine albă ca zăpada şi un pahar de vin de-ţi lingeai buzele.

Mâncă şi bău.

Cotoroanţa bătrână băgă de seamă că de la o vreme încoace băiatul se împlineşte la faţă, că este voios, şi toate alea le face bucuros. Unde să-l vază lâncezind din zi în zi, cum credea ea, acum îl vede dând înainte. Pricepu că Tăleruş trebuie să fie de pricină, fiindcă prea vedea pe băiat îngrijindu-l mai mult decât pe celelalte vite.

Cum să facă ca să afle ce mănâncă el în pădure şi ce face? Trimise pe fie-sa după el pe subt ascuns, şi îi zise să-l păzească şi să vază ce face el când se duce cu vitele la păşunat.

Fie-sa se luă după băiat, fără să ştie el, îl pândi, văzu tot, se întoarse la mă-sa şi-i zise:

— Mamă, ce am văzut eu astăzi, nu e de povestit.

— Nu care cumva ai întâlnit pe Muma-pădurei?

— N-ai ghicit, îi răspunde fata.

— Au ai văzut vrun zburător, vrun zmeu sau vrun balaur?

— Aş! ferească Dumnezeu.

— Ori s-a luat după tine vrun flăcău frumos, bogat şi cuminte?

— Unde-i pomana aia? Dară degeaba, să te pui şi în picioare şi în cap, tot nu poţi ghici.

— Apoi spune-mi ce ai văzut şi nu mai trăncăni.

— Mamă, boul fratelui meu vitreg este năzdrăvan.

— Nu-ţi spuneam eu că trebuie să fie ceva cu afurisitul ăla de bou?

— Apoi să fi văzut tu, mamă, cum îl lua de gât şi cum îl săruta când pe o parte şi când pe alta, parcă, zău, îmi da şi mie inima brânci. Apoi la nămezi, cum îi luă cornul din dreapta şi cum scoase dintr-ânsul nişte pâine albă şi bine coaptă şi nişte vin; şi apoi cum mânca frate-meu de parcă i se băteau lupii la gura lui. îţi spui drept că-mi lăsa gura apă când l-am văzut cu ce poftă mânca. Dară ceea ce m-a pus mai mult pe gânduri, fu când am văzut pe bou vorbind. Am rămas cu gura căscată şi cu ochii bleojdiţi la ei.

— Ei bine, i-oi veni eu de hac.

Baba puse gând rău boului, şi zor nevoie pe unchiaş să taie boul şi mai multe nu. Toată noaptea îl cicăli. Bietul unchiaş îi spuse că boul nu este al lor, ci al fiului lor; că este frumos, şi că odată, odată are să le fie de folos.

Dară cine îl asculta ? Ea se ţinu de câra lui şi nu se putu până nu-l făcu să se hotărască a-l tăia.

Băiatul, din norocire, era deştept şi auzi tot.

Cum se făcu ziuă, se duse la Tăleruş spre a-l ţesăla şi curăţa, cum făcea totdauna, începu să plângă şi îi spuse ce i se gătea.

Boul îi zise să stea pe prispă afară cînd l-o goni ca să-l prinză, spre a-l duce la tăiere, şi când o trece pe lângă locul unde va sta el, să sară iute pe dânsul.

Aşa făcu. Boul, după ce scăpă de la moarte, se duse cu stăpâne-său într-o pădure, aşa de frumoasă cum nu mai văzuse băiatul. Acolo îşi făcură ei colibă şi trăiau ca şi în sânul măs-ii; căci dete peste nişte livezi cu iarba de nu se vedea omul dintr-ânsa, iarba bună de păscut, totdauna verde şi în floare.

Odată când şedea el dinaintea colibei vesel şi zicând din fluier, iar boul era la păscut, veni la dânsul un taur cât toate zilele de mare şi gras de plesnea pielea pe el.

— Pentru ce ai venit tu aici, mă băiete, cu Tăleruş al tău, de-mi bei apa şi-mi mănânci iarba? îl întrebă.

— N-am ştiut că asta este moşia ta, răspunse băiatul. Tăleruş m-a adus aici.

— Să-i spui dară să vie mâine de dimineaţă la podul de aur să se bată cu mine.

După ce zise aceasta se duse.

Venind seara, boul găsi pe băiat trist ca niciodată.

— Dară ce ai, stăpâne, de eşti aşa opărit? îi zise boul.

— Ce să am? răspunse băiatul, iaca am dat de şugubină. Şi îi spuse tot ce îi zisese taurul.

— Lasă, stăpâne, nu mai purta grijă de asta, că e purtată ea de mine.

A doua zi dimineaţa boul lăsă pe băiat la colibă; iară el plecă la podul de aur, şi se bătu cu taurul, se bătu până ce-l băgă sub pod, şi se întoarse acasă viu nevătămat.

După două zile veni un alt taur, dară nu aşa de mare ca cel dintâi, zise băiatului tot ceea ce îi zisese şi celălalt, şi chemă pe Tăleruş să se bată cu el la podul de argint.

Ca şi la întâia oară găsi pe băiat trist şi plângând; îl linişti ca şi atunci, şi merse de se bătu cu acel taur, şi-l băgă şi pe acesta subt pod.

Peste câteva zile veni un alt taur, dară acesta era slab, jigărit, urât, găinăţat de ciori şi pipirnicit, şi zise băiatului:

— Cine ţi-a dat voie, ţie, băiete, să vii aici cu Tăleruş ăla al tău să-mi beţi apa şi să-mi prăpădiţi iarba din livezi?

— Ce-ţi pasă ţie? îi răspunse băiatul, cam în dorul lelii.

— Dacă mie nu mi-o păsa, dară cui să-i pese, răspunse taurul? Care din amândoi vă veţi încumeta să se lupte cu mine, să vie mâine la podul de aramă.

— Fii pe pace, îi răspunse băiatul cu nepăsare, că vom veni.

Când se întoarse Tăleruş de la păscut seara, îi spuse toate cele ce se petrecuse şi cu o veselie nespusă.

— Veselia ta nu e bună, stăpâne, răspunse boul, acum mi s-a împlinit şi mie. Taurul ăla, răpciugos şi uscat, are să mă răpuie. Tu să stai de faţă, mâine, la lupta noastră, căci pe tine nu te las să te lupţi cu el, pentru că eşti tânăr, eşti fraged şi ai să mai vezi multe pe lumea asta. Când vei vedea că a să mă răpuie şi să mă bage subt pod, tu să te repezi şi să-mi iei cornul din stânga şi să nu-l deschizi până nu vei ajunge acasă la tine.

Când auzi băiatul una ca asta unde îl podidi un plâns de nu se mai putea opri. Şi atâta inimă rea avu cât toată noaptea nu putu să doarmă.

A doua zi dis-de-dimineaţă se duse cu Tăleruş la podul de aramă. Acolo îi aştepta taurul cel jigărit.

Se luară la luptă. Şi se luptară, şi se luptară, până către nămiezi. Când boul aducea pe taur, când taurul aducea pe bou; apoi se luptară în coarne şi nu se putea dovedi nici unul pe altul. Iară când fu cam pe după nămiezi, boul slăbea în putere; şi unde mi-l aduce odată taurul, şi când să-l dea sub pod, se repezi băiatul şi-i luă cornul din stânga.

Plânse se plânse băiatul acolo la pod, dară dacă văzu că Tăleruş al său nu mai iese de subt pod, şi că înamurgeşte, plecă şi el cu cornul său şi cu rărunchii zdrobiţi de mâhnire.

Mase noaptea pe o moviliţă.

A doua zi, îl înteţi foamea. El crezu a găsi în cornul ce luase de la Tăleruş ceva de mîncare şi-l deschise.

Când, ce să vezi dumneata? Unde ieşi o mulţime nenumărată de cirezi şi turme de fel de fel de vite. Cum să le ducă el acasă? Aci trebuia o spuză de argaţi ca să le dea de seamă. Se uita pe câmp, şi cât îi luau ochii nu vedea decât vite de ale lui. Ce să facă el acum? Acasă nu le putea duce. În corn nici pomeneală nu mai era de a le băga. Se puse şi el şi începu a plânge cu foc şi cu amar.

Pe când se tânguia, iată că vine la dânsul un balaur şi-i zise:

— Ce-mi dai tu mie, mă băiete, să-ţi bag eu toate aceste vite în corn la loc?

— Jumătate dintr-ânsele să fie ale tale, răspunse băiatul.

— Puneţi pofta-n cui, îi zise balaurul. Altceva voi eu.

— Ei spune, şi voi vedea.

— Să iau de lângă tine să mănânc, când ţi-o fi lumea mai dragă, lucrul ce vei iubi tu mai mult.

Băiatul, fără să-şi dea seama de ce face, se învoi.

Balaurul trosni şi plesni din coadă de trei ori şi băgă toate cirezile în corn. Apoi băiatul luă cornul şi se duse la tată-său, pe care îl găsi singur, căci baba şi fie-sa nu se ştie ce se făcuseră; pierise din casă.

Când văzu unchiaşul pe fiu-său flăcău, cât p-aci era să se piarză de bucurie, dară se ţinu bine. Fiu-său deschise cornul şi dodată toată câmpia şi locurile de prin pregiur se umplură de vite, încât toţi se mirau.

— Toate aste vite sunt ale tale? îl întrebă bătrânul.

— Toate, tată. Ce să facem cu astă sumedenie de vite?

— Să alini necazurile văduvelor şi săracilor, răspunse bătrânul.

Băiatul ascultă pe tată-său. Şi nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu în care să nu facă câte un bine la cei ce aveau trebuinţă de ajutor.

Ajunsese ca în partea locului să nu rămâie nici pui de sărac.

Vestea se duse până la curtea împărătesei despre bogăţia şi milosteniile ce făcea fiul unchiaşului. Şi fiindcă împăratul avea o fată foarte înţeleaptă şi frumoasă, trimise peţitori la fiul unchiaşului.

Băiatul, când auzi că împăratul îl cere de ginere, se miră. Apoi, chemat fiind la curtea împărătească, el se duse şi se purtă cu multă cuviinţă şi înţelepciune, încât împăratul nu se căi nicidecum că pusese ochii pe dânsul.

Fata împăratului se îndrăgosti după dânsul, fiindcă era frumos, mândru şi român dezgheţat.

Apoi după ce se învoiră între dânşii, făcură o nuntă de se duse vestea în ţară.

Tatăl băiatului era şi el pe acolo. După ce se sfârşi jocurile şi veseliile de la nuntă şi se duse fiecare pe la casele lor, unchiaşul, după obiceiul rămas din bătrâni, puse pe masă în cămara unde era să se culce ginerele cu mireasa, o pâine albă ca faţa lui Christos. Apoi se duse şi el de se culcă.

Peste noapte se pomeni ginerile împăratului cu balaurul că vine şi pune o falcă în pragul de sus şi alta în pragul de jos al uşii, zicând flăcăului că vine după legătura ce au avut, şi el să-i dea să mănânce pe ceea ce se află lângă dânsul pe care o iubeşte ca pe ochii din cap.

Fiul unchiaşului, care şi uitase de astă legătură, nu ştia ce să facă. Nu-i venea să se repează la balaur să-l omoare, fiindcă ştia că aşa le fusese învoiala, şi pentru că şi tată-său îi spusese de mai multe ori că pe unde iese cuvântul iese şi sufletul. Nu se îndură iarăşi să lase pe iubita lui să o mănânce balaurul.

Pe când se frământa cu firea ca ce ar face ca nici cuvântul să-şi calce, nici pe mireasa lui să o dea, pâinea de pe masă începe a sări şi a zice:

— Hei! Balaure, pe mine m-au semănat, am crescut, m-au tăiat cu secera, m-au legat snopi şi am răbdat, rabdă şi tu şi du-te în smârcurile mărilor.

Balaurul sta şi aştepta. Pâinea iarăşi zise:

— După aceea m-au băgat în arie, m-au călcat caii, m-au vânturat şi m-au dus la moară, rabdă că şi eu am răbdat, şi du-te ca să nu-ţi mai auzim de nume.

Balaurul tot aştepta şi-i juca limbile în gură ca fulgerile. Ginerile şi mireasa tăceau mâlcă. Pâinea iarăşi zise:

— Apoi m-au măcinat, şi după ce m-au adus acasă, m-au cernut, m-au frământat cu apă, m-au băgat în cuptor şi m-au copt de era să-mi plesnească ochii, şi am răbdat; rabdă şi tu, balaur blestemat plesnira-i!

Pocnetul ce se făcu când crăpă balaurul fu aşa de mare încât toţi cei din palatul împărătesc se deşteptară. Când veniră acolo, ce să vezi? O dihanie de balaur plesnit şi spintecat. Şi aşa era de mare încât toţi se speriară.

Luară deci mortăciunea şi o duse afară din cetate, dând-o corbilor. Apoi ginerile povesti împăratului toată şiritenia pricinii. Când auziră oamenii palatului, toţi mulţumiră lui Dumnezeu că şi-a arătat minunea de le-au scăpat cu faţa curată, în piele şi oase, pe fiii împărăteşti.

Apoi trăiră în pace şi linişte, făcând bine pretutindeni, şi or fi trăind şi astăzi de n-or fi murit.

Iară eu încălicai p-o şea şi v-o spusei aşa.

O lingură scurtă pe la nasul cui ascultă.
Un crâmpei de fus, în gura cui a spus.