A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un împărat mare care era lăudat de toată împărăţia lui, pentru că era om de treabă, cu frica lui Dumnezeu şi drept. El se bucura în domnia lui de pace şi de bilşug. Toţi împăraţii, vecinii lui, râvneau la fericirea sa şi a supuşilor săi. El nu se mulţumea cu una cu două, ci voia să vază cu însuşi ochii lui, să se încredinţeze prin sine însuşi despre cum merg trebile împărăţiei. La el nici pomeneală nu era să se ia după gura unuia şi altuia, ci singur cerceta nevoile supuşilor săi.

Toate le ştia, toate le vedea, şi îndrepta lucrurile cum să meargă bine. Un lucru numai îl cam posomora. În mijlocul gradinei lui era un pom nalt, nalt de nu i se vedea vârful. El nu ştia ce fel de poame face pomul lui, fiindcă nimeni nu cutezase să se urce-n el. Trunchiul era neted şi aluneca ca gheaţa. În cele de pe urmă voi să ştie şi despre pomul ăsta ce roade face şi cât este de nalt.

Dete sfară în ţară şi puse pristavi prin toate satele şi cetăţile ca să facă ştiut tuturor oamenilor, că cine se va găsi să se urce în copaciul din grădina împărătească şi să-i aducă poame, aceluia îi va da jumătate împărăţia şi pe fie-sa de nevastă. Nu trecu mult şi se adună mulţime după mulţime care voia să se urce în copaci. Şi însuşi fiii de împăraţi veniră să facă încercare.

Cercară o zi, cercară două, cercară nouă, dară nici unul nu se putu sui. Cei ce se încumetară mai mult nu ajunse, suindu-se, nici până la vântul turbat.

În ziua a noua către seară trecură trei ciobani din întâmplare. Ei, văzând mulţimea aia de oameni la curtea împăratului, se opriră şi ei să caşte gura. Când, unul din slujitorii împăratului îi pofti să intre şi ei. După ce le spuse pentru ce se adunase lumea, şi ce va căpăta cel ce va face vreo izbândă, intrară şi ei în grădină. Ei nu voiau odată cu capul să-i crează lumea că sunt numai nişte căscăunzi. Se apucă deci cel mai mare dintre ei să se urce şi el. Se urcă ce se urcă, dară se lăsă jos. Se urcă cel mijlociu, dară şi el se lăsă jos. În cele din urmă, cel mai mic, care se chema Piciu, fiindcă era cam scund şi firav, se încumetă şi dânsul, dară îl opriră ceilalţi doi. Piciul nu se lăsă ci, după ce se uită la copaci şi cruciş şi curmeziş, ce-i veni lui, ceru să-i dea nouă colţuri de prescură, nouă pahare de vin şi nouă barde. Împăratul porunci ca numaidecât să i se dea. După ce le primi şi le aşeză în dăsaga lui, Piciul îşi scuipă în palme, zise: „Doamne ajută”, şi se agăţă de copaci.

Încrucişa mâinile şi picioarele pe dânsul şi încet, încet, mergea înainte. Mulţimea de jos zgâia ochii la dânsul; iară el nu se descoragea, ci tot în sus căta şi se urca mereu. Nu trecu mult şi oamenii de jos nu-l mai văzură. Piciul se urca mereu ca un voinic. Când ajunse la vântul turbat, scoase o bardă, o înfipse în copaci bine şi se puse pe dânsa să se odihnească niţel. Scoase apoi un colţ de prescură de îl mâncă şi un pahar de vin de îl bău. După ce prinse niţică inimă, iară începu să se urce, dară mai cu greutate, căci vântul turbat îi muia puterile. Atunci mai scoase o bardă, se mai odihni niţel, mai mâncă un colţ de prescură şi mai bău un pahar de vin, şi iarăşi începu să se urce. Şi tot astfel făcu până isprăvi toată merindea ce avea lângă dânsul. După ce scăpă, cu chiu cu vai, de vântul turbat, se urcă mai lesne, fiindcă copaciul începu a avea crăci. Se urcă, se urcă, se urcă, până ajunse către vârful copaciului. Când acolo ajunse pe alt tărâm.

Aci dacă ajunse, ce văzu se spăimântă. Văzu un câmp mare, mare de nu i se zărea marginea şi în ţelină. Pomii altfel făcuţi de cum era cei de pe tărâmul de unde venise el. Buruienile nu semănau de loc cu cele ce cunoştea el. Nici pui de om nu se simţea p-acolo. Se uită în sus, se uită în jos, ba la dreapta, ba la stânga, nimeni.

Ce să facă el? Unde să se ducă? Vru să se întoarcă înapoi, dară nu mai găsi locul pe unde venise. Începu să se înamurgească. Iară el n-avea nici un căpătâi. Merse ce mai merse, şi zări de depărtare un fel de coşar, făcut astfel cum Dumnezeu să-l facă coşar.

De voie de nevoie se duse într-acolo. Pasămite acolo era tărâmul Ghesperiţei. Când iată că se pomeneşte cu dânsa dinaintea lui.

— Cine eşti tu, îi zise Ghesperiţa, carele ai cutezat să calci pe pământul meu?

— Eu mă numesc Piciul, răspunse ciobanul înspăimântat de parcă i-ai fost luat pânza de pe ochi, iacă păcatele m-au adus p-aici.

— Vezi tu câmpul ăsta, îi mai zise Ghesperiţa, în noaptea asta să-l ari, să-l semeni, să aduni secerişul, să macini, apoi să-mi faci un cuptor să-l arzi şi mâine, când m-oi scula, să-mi dai pâine caldă să mănânc, dacă vrei să scapi cu sufletul în tine.

Apoi Ghesperiţa se duse să se culce.

Piciul se puse pe un plâns de ţi se rupea inima de mila lui. El vedea că este peste poate de a face ceea ce i se poruncise. Plângea şi se tânguia aşteptându-şi sfârşitul.

Pe când se socotea pierit de pe faţa pământului, deodată se arată înaintea lui o fată frumoasă, frumoasă, încât, uitându-se la dânsa, îşi uitase necazurile.

— De ce plângi, băiete? îi zise fata.

— Cum să nu plâng şi să nu mă tânguiesc, răspunse Piciul, ca cum s-ar fi trezit din somn, Ghesperiţa, iacă, iacă, iacă ce mi a poruncit să-i fac până la ziuă. Aş face; dară mărturiseşte şi tu dacă este prin putinţa omenească una ca asta. D-aceea plângeam când ai venit tu; nu ştiu însă cum se făcu, că de când te văzui, pare că-mi mai veni niţică inimă.

— Lasă, nu te mai boci, că se va face toate. Aşteaptă-mă niţel că viu îndată.

Ea se duse şi după puţin veni cu un bici în mână. Plesni de trei ori şi îndată o spuză de necuraţi se arătară strigând:

— Ce porunceşti, stăpână?

— Să-mi araţi locul care îl vedeţi, cât pe colo, aşa ia, zise arătând cu mâna un ocol foarte mare, să-l semănaţi, să-mi adunaţi secerişul, să-l măcinaţi şi până în ziuă să fie pâine caldă coaptă în cuptorul ce-l veţi face tot în astă noapte. Aide, duceţi-vă de v-apucaţi de lucru.

Apoi se întoarse către Piciul şi-i zise:

— Acum, pune căciula într-o parte şi te du de te culcă, că treaba se va face.

— Aşa va fi, dară uite, nu-mi vine să mă culc până n-oi afla cine eşti tu, pe care Dumnezeu te-a trimis întru ajutorul meu.

— Ei, băiete, să nu dea Dumnezeu să mai păţească şi alte fete ce am păţit eu. Ghesperiţa avea un fecior. Ca şi dânsa de rău şi slut, nu ştiu cum m-a văzut în ogradă la părinţii mei, pentru că eu sunt de pe tărâmul celălalt, şi se vede că i-am plăcut. Aveam părinţi şi un voinic de frate de se dusese vestea în lume de el. Într-o zi pe când dam mâncare păsărilor în bătătură, mă pomenesc deodată apucată de supţiori şi ridicată în sus. Am dat un ţipăt de s-au speriat toţi. Pasămite fiul Ghesperiţei mă apucase şi se urca cu mine în sus. Cum auzi frate-meu, ieşi afară cu arcul în mână, ochi, şi când dădu drumul săgetei, lovi drept în coastă pe fiul Ghesperiţei. Nici vorbă nu e că muri; dară nici pe mine nu mă lăsă jos, ci mă dete în mâna mă-sii care ne aştepta pe ăst tărâm. Mă-sa, de părere de rău că şi-a pierdut feciorul, m-a oprit pe mine în locul lui. Altminteri nu trăiesc rău, dară când mi-aduc aminte de părinţi şi de frăţiorul meu, mi se topeşte inima de dor. Dară tu cum ai ajuns aici?

Piciul îi spuse şi el toată şiritenia pomului pe care se urcase şi îi făcu cunoscut că lui îi zicea Piciul.

După aceasta se duse fiecare să se culce.

În ziori de zi se sculă Piciul şi se duse la câmp. Rămase înmărmurit de cele ce văzu. Tot câmpul era numai otavă. Câteva şire de paie aşezate la o margine a câmpului. La cealaltă margine un cuptor cât toate zilele de mare era încă ars şi o mulţime de pâini, coapte gata, erau făcute grămezi, grămezi, alăturea cuptorului. Pe când încă se mira de astă minune, iată Ghesperiţa venea de se dârdâia pământul.

— Dă-mi degrabă să mănânc, că sunt licnită de foame, zise ea.

Piciul începu a-i arunca câte o pâine în gură şi ea le înghiţea pe nemestecate. Şi tot câte una, câte una, până se isprăviră grămezile.

— Ai avut noroc, zise Ghesperiţa lui Piciu; acum, până mâine de dimineaţă să-mi faci pe coasta aia ce se vede colo o vie; să-mi pui butaşi de viţă, să se prinză, să facă struguri, să-i culegi, să-i calci, şi vinul să fie şi pus în buţile pe care le vei face tot până mâine. Căci de unde nu, te mănânc ca p-un pui de vrabie.

Ea se duse, iară Piciul se puse pe gânduri. Şi tot gândindu-se, unde îl podidi un plâns de se înduioşau până şi lemnele şi pietrele de mila lui. Când veni iară fata şi îl văzu, îi zise:

— Ci ţine-ţi firea, mă, nene Piciule, fii bărbat! Ce naiba plângi ca o muiere? Vezi că sunt şi eu pe aici. Ce ai mai păţit iară?

El spuse tot ceea ce îi zisese Ghesperiţa să facă. Fata aşteptă până se culcă Ghesperiţa şi iarăşi se duse de aduse biciul, plesni de trei ori, şi veniră necuraţi ca frunza şi ca iarba de mulţi. Le porunci ce trebuia să facă. Apoi se întoarse către Piciu şi-i zise:

— Acum poţi să pui floare la ureche şi nici capul să te doară, că treaba se va face.

Când veni Piciul în revărsat de ziori, rămase cu ochii stâlpiţi la ceea ce văzuse. Toată coasta era o vie mare care se culesese. Aracii erau făcuţi glugi prin vie. La cramă buţile pline. Prăştina¹ pusă în tocitori². Linul³ spălat şi pus la locul lui cu hârdaiele, curătoarea şi pâlnia.

Pe când se crucea şi se mira de o astfel de minune, iată că Ghesperiţa vinea ca o vijelie.

— Dă-mi să beau, zise ea, cu un glas răstit de te îngheţa de frică.

Îndată Piciul trase cepul de la o butie unde Ghesperiţa puse gura; după ce se sfârşi butia, trase cepul de la alta, apoi de la alta, până ce goliră toate buţile.

— Ah, fecior de lele ce mi-ai fost, îi mai zise ea. Ţi-a slujit norocul, că te mâncam eu fript. Acum mâine până în ziuă să găsesc un iepure albastru gătit. Să-l prinzi din miile de iepuri ce se află în codru ăla de pădure. Iepurele să fie nici trecut de fript, nici cu mustul crud în el. Auzitu-ma-i? Căci de unde nu, nu mai auzi tu cucul.

Zise şi se duse ca o furtună.

Când auzi porunca asta şi ameninţarea ce-i făcu, i se tăie inima bietului Pici, şi cât p-aci era să-i vie rău. Dară fata veni îndată şi-l îmbărbăta, zicându-i:

— Nu te credeam aşa slab de îngeri, Piciule, lasă la pârdalnicu, că prea te-ai trecut! Două lucruri destul de grele ţi-am ajutat să faci, şi pentru asta d-a treia atâta ai pierdut curagiul, încât pare că ai voi să-ţi faci seamă singur. Nu ţi-am spus că eu sunt p-aici? Şi că până voi trăi eu să n-aibi grije de nimic?

— Aşa este. Toate aste mi le-ai zis. Dară de astă dată nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dară ai întârziat mai mult ca altădată să vii. Iată, a plecat soarele înde seară şi tu, d-abia acum te arăţi.

— Vezi că, răspunse ea, Ghesperiţa a cam mirosit că eu îţi dau ajutor, şi a ascuns biciul. Unde mai-nainte îl ţinea sub căpătâi, de astă dată s-a culcat cu el în braţe. Noroc că a fost ajunsă de vin. Am aşteptat să adoarmă bine. Altfel nici că l-aş fi putut lua. Apoi îl învăţă ce trebuia să facă.

Plesni din bici şi ea se făcu un armăsar de mânca foc. Se duseră în pădure şi începu a bate codrul, încât toate fiarăle ieşiră la câmpie. Când credea ea că trebuie să fi prins Piciul vrun iepure d-ăi albaştri, veni la dânsul. Dară el dormea cu sforoitele. Îl sculă şi îi zise:

— Eu alerg şi fac totul pentru tine, şi tu dormi ca un buştean. Iată, a ieşit toată fiarăle din pădure. Nu ştiu de va mai fi rămas vreuna.

— Frate dragă, răspunse Piciul, nu ştiu ce ciorele de piroteală m-a apucat. Uite, mi se moleşea trupul, mâinile îmi cădeau în jos şi ochii mi se închideau fără voia mea. M-am ţinut eu, m-am opintit să stau în sus, dară a fost degeaba toată munca mea.

— Acum nu este altă scăpare, mai zise fata, decât să te ţii cu sânul la pârleazul ăla de colo. Eu m-oi duce, voi mai bate codrul prin toate colţurile şi prin toate cotişurile. Tu, cum vei vedea vrun iepure, să te aţii cu sânul, să-l prinzi, căci altfel suntem pierduţi de pe lumea asta albă.

Se duse. Mai bătu şi răzbătu codrul. Nu mai rămase nici o lighioană. Mai alergă şi crucişi şi curmezişi, şi tocmai într-o cotitură înfundată mai rămăsese un iepure albastru. Cum îl văzu îl luă la zbârnog⁴. El fugi, calul după dânsul, până ce îl aduse la pârleaz. Piciul se aţinea cu sânul deschis, şi cât p-aci era să-l scape. Când sări pârleazul iepurele, Piciul, de unde şedea pe vine cu sânul deschis, deodată se ridică în picioare. Iepurele speriat, ţâşt! tocmai în
sânul lui Piciul. Iară el strânse sânul, băgă mâna şi-l prinse viu, nevătămat.

După ce îl învăţă ce trebuie să facă, fata luă biciul şi se duse să-l aştepte cât mai colea.

Piciul jupui iepurele, făcu un foc cumsecade, şi puse iepurele să se frigă. Când era fript gata, îl scoase din frigare, îl luă de picioarele de dinapoi şi pâş, se duse, până a nu se face ziuă bine, în coliba unde dormea încă Ghesperiţa şi o dată o lovi peste ochi cu iepurele fierbinte. Apoi zbughio la sănătoasa. Se duse de întâlni fata care îl aştepta.

Fata, făcându-se armăsar prin puterea biciului, luă pe Piciul călare, şi fugi, şi fugi, ca să scape de urgia Ghesperiţei.

Ghesperiţa, dacă se deşteptă din lovitura ce-i dase Piciul cu iepurele fript, se miră şi ea de aşa tare lovitură, de îi scăpăraseră ochii. Se sculă iute şi trimise pe bărbatu-său să-i prinză vii, nevătămaţi.

El se găti numai cât te-ai freca la ochi şi se luă după dânşii călare pe un cal mai bun, care mergea ca vântul.

Când era aproape ca să-i ajungă, fata zise lui Piciu:

— Ia uită-te, Piciule, înapoi, şi să-mi spui ce vezi, că, uite, a început să mi se împaiănjeneze ochii.

— Ce să văz? ia o întuneceală vine după noi ca vântul.

Atunci fata, după ce îl învăţă ce să facă, se prefăcu în nişte clăi cu grâu şi cu mei, pe lângă care umbla nişte găini; iară Piciul într-un pândar bătrân, bătrân, cocoşat de bătrân.

Cum ajunse aci bărbatul Ghesperiţei întrebă pe moş:

— Moşule! Moşule! Ce, n-auzi, măi, moşule?

Piciul se uita în jos, se făcea că nu-l vede, nu-l aude, şi tot gonea găinile de la clăile cu grâu şi mei.

— Uşi, bată-vă scârba, zicea el.

— Măi moşule, mai zise bărbatul Ghesperiţei, scuturându-l de mână, n-ai văzut p-aici trecând un băiat ş-o fată?

— N-am văzut, răspunse el, uşi!… Am văzut şi n-am văzut… uşi! mânca-v-ar fripte ăl de vă are. Zicea şi în faţă-i nu se uita.

Dacă văzu că nu poate afla nimic, se întoarse îndărăt şi spuse Ghesperiţei că a fost după dânşii o bună cale, dară că n-a putut să dea cu mâna de dânşii.

— Du-te, zise Ghesperiţa cu mânie, şi numaidecât să mi-i aduci techer mecher, că am să-i sorb într-o lingură.

Fata cum văzu că bărbatul Ghesperiţei se întoarse îndărăt se făcu iară cal şi cu Piciul călare, fugi, fugi, şi iară fugi, până ce îi zise:

— Ia te uită înapoi, Piciule, că am început să pierd văzul. O ceaţă mi s a pus pe ochi. Şi să-mi spui ce vei vedea.

— Ce să fie? O negură s a luat după noi şi vine ca gândul de iute.

Dacă auzi aşa fata plesni din bici şi se făcu o biserică, veche, veche, cu muşchiul crescut pe dânsa de trei degete şi cu pragul de piatră tocit de tot. Iară Piciul un călugăr bătrân, bătrân de-şi ridica pleoapele ochilor cu surcelele. Citea, citea şi nu mai isprăvea.

Cum ajunse bărbatul Ghesperiţei aci, descălecă şi intră în biserică. Văzând pe călugăr, se dete pe lângă dânsul şi-i zise:

— Moş călugăraş, moş călugăraş, măi moş călugăraş, na-i văzut tu p-aici trecând un băiat cu o fată?

Piciu nu-şi ridica ochii de pe carte. Citea şi se ruga. În cele mai de pe urmă, dacă văzu că nu-i dă pace, îi răspunse:

— Am văzut, n-am văzut. Aliluia… Frumuseţe, tinereţe, aliluia… Dumnezeu şi gândul meu. Aliluia… P-aicea belea, în veci n-ei vedea. Aliluia…

Iară dacă văzu că n-o scoate la căpătâi cu călugărul, bărbatul Ghesperiţei se întoarse îndărăt.

— N-am dat, frate, peste nici un băiat, zise el.

— Nimic, nimic n-ai întâlnit în cale? întrebă Ghesperiţa.

— Ba am întâlnit o biserică veche cu muşchiul de trei degite pe dânsa, cu pragul tocit, şi un călugăr într-ânsa, bătrân de-şi ridica pleoapele cu surcelele şi spunea alandala din gură.

— Ăia erau, nemernicule, îi răspunse Ghesperiţa; de ce n-ai pus mâna pe ei?

Se cătrănise de mânie Ghesperiţa de nu-şi găsi loc. Apoi încălecă ea pe nişte piuliţe, şi să te ţii, pârleo! după dânşii.

— Ia uită-te înapoi, nea Piciule, zise fata, şi spune-mi ce vezi, că mă încălzeşte de nu mai pot merge.

— Ce să văz? Ia o văpaie şi o vâlvotaie, ce vine peste noi, de ţi se face părul măciucă.

Atunci fata plesni din bici şi se făcu un heleşteu mare şi adânc, iară Piciul un răţoi frumos, oare înota. Cum ajunse Ghesperiţa, zise către răţoi, care înota prin mijlocul heleşteului:

— Răţoi, răţoiaş, vino mai la margine să te întreb ceva.

— Întreabă-mă, îi răspunse răţoiul, că aud eu şi de aci.

— Vino, zicu-ţi, că te sorb cu apă cu tot.

— Ba aia să n-o faci, că îndată vei plesni, când tu apa vei sorbi.

Ghesperiţa nu mai putu să-şi potolească mânia şi se puse să înghită heleşteul dintr-o sorbitură. Sorbi ce sorbi, dar pe răţoi nu-l ajunse, şi îndată plesni.

Fata se făcu iar fată, plesni cu biciul în patru părţi şi tot tărâmul Ghesperiţei s-a făcut o rodie; ei se pomeniră dodată în curtea împăratului de unde se urcase Piciul; iară pomul, ia-l de unde nu e, pierise, ca cum n-ar fi mai fost.

Cum îi văzură împăratul şi curtenii împăratului, îi luară în nume de bine, cunoscură că fata era fiica unui împărat vecin, căruia îi dară de ştire despre venirea fie-sei.

Împăratul voind să se ţie de vorbă zise lui Piciu:

— Fătul meu, trebuie să ştii că pe unde iese cuvântul, iese şi sufletul; deci, fie-ţi cunoscut că eu sunt gata să mă ţiu de făgăduiala ce ţi-am dat când ai început să te urci în pom, dacă vei voi şi tu.

— Prealuminate împărate, răspunse Piciul arătând la pieptul său, să nu socoteşti că n-am şi eu ceva colea. Dară dreptatea cere ca să împart bunele de pe lumea asta cu aceea cu care am împărţit şi relele. Dacă nu era fata ce vezi eu eram să fiu de mult pe lumea cealaltă.

— Bine, băiete, mai zise împăratul. Dacă este aşa, o parte din împărăţia mea ţi-o dau ţie, pentru vrednicia ce ai arătat. Eu îţi voi fi naş, şi cununia cu fata ce ţi-ai ales va fi peste câteva zile.

Tocmai atunci iată că sosi şi împăratul, tata al fetei, cu fiu-său, un voinic de român de-ţi era dragă lumea să te uiţi la dânsul. Când auzi el cele ce hotărâse împăratul, zise:

— Şi eu dau o parte din împărăţia mea acestui român verde ce mi-a scăpat fata de la robie.

Apoi fiul împăratului şi cu fata celuilalt împărat plăcându-se, se făcu deodată două nunţi.

Nu se poate spune veseliile ce au fost la cununiile lor. Dară după săvârşirea nunţilor s-au dus fiecare la ale sale, trăind în fericire şi astăzi de n-or fi murit.

Încălecai p-un tăciune
Şi spusei o minciună.

---

1. prăștină = rachiu de tescovină sau de drojdie. ↩︎
2. tocitoare = vas mare de lemn în care se pun fructe la fermentat în vederea fabricării vinului, rachiului etc. ↩︎
3. lin = vas de lemn, de tablă sau de beton în formă de jgheab, în care se adună și se storc strugurii. ↩︎
4. zbârlog = ciufulit, deranjat, neîngrijit, vâlvoi, zbârlit, țepos. ↩︎