A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe părete
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un împărat şi, murindu-i împărăteasa, vru să ia de soţie pe fiica-sa. Această copilă pe care mă-sa o crescuse numai în bumbac, cum se zice, şi în leagăn de mătase, era din firea ei bună, milostivă şi mai presus de toate darnică şi cinstitoare de părinţi.
Mă-sa o învăţase să asculte de poruncile părinţilor, iară mai vârtos de poruncile lui Dumnezeu. Ea crescuse în frica Domnului şi se făcuse cu de zece părţi mai frumoasă decât mă-sa. Poate că d-aia şi tată-său poftise a o avea de soţie.
Când auzi ea de la tată-său voinţa lui cea necuviincioasă, se pierdu de ruşine. Puse mâna la gură, îşi muşcă buzele şi rămase ca trăsnită din cer. Apoi mai viindu-şi în fire, zise tatălui său:
— Tată, mama m-a învăţat să ascult de poruncile părinteşti. Dă-mi răgaz de trei zile şi-ţi voi da răspuns la porunca d-tale de azi.
— Aşa să fie, răspunse împăratul tatăl fetei. De azi în trei zile să te înfăţişezi înainte-mi cu răspunsul tău de primire, căci altfel nu scrie bine de tine.
Iară dacă veni fata în cămara ei, se puse pe un plâns, de să ferească Dumnezeu! Căzu în genuchi şi se rugă cu foc şi cu obidă, ca s-o lumineze Dumnezeu întru răspunsul ce va avea să dea împăratului tatălui ei.
Când se împlini cele trei zile, ea se înfăţişă la tatăl său cu hotărâre de a nu săvârşi o nelegiuire ca aceea şi zise:
— Tată, ca să-ţi pot da răspunsul cerut, să-mi dai o piele de urs proaspăt jupuită, şi apoi un răgaz de alte trei zile.
— Să se împlinească voinţa ta, fata mea, răspunse împăratul.
Şi dete poruncă vânătorilor împărăteşti să vâneze un urs, să-l jupuiască şi să împlinească cererea fetei.
Făcându-se şi aceasta, împăratul aştepta cu nerăbdare ceasul însoţirei sale cu fie-sa.
Aceasta, dacă dobândi pielea de urs, se înţelese cu o fată din casă, cum s-o îmbrace în pielea cea de urs şi să fugă.
Aflând împăratul că vrea să fugă fără să-i dea nici un răspuns, unde se supără, de se făcu foc şi catran de mânie, şi porunci să-i taie mîinile, spre osândă pentru neascultarea poruncii.
Porunca împăratului se împlini îndată şi ea rămase ciungă şi slută.
Împăratul credea că aşa fără mâini nu va mai avea fie-sa poftă să fugă, şi o lăsă să se mai gândească. Ea însă, pândi şi într-o noapte tot îşi împlini ceea ce pusese în gând.
Se îmbrăcă deci în pielea ursului şi pe când şi apele dormeau, pe la miez de noapte, o şterse din casa tatălui său şi se duse, şi se duse, până nimeri în grădina unui alt împărat, vecin cu tatăl său.
Se opri acolo deocamdată, ca să se socotească în ce parte de pământ să pribegească până s-o prăpădi, mai bine decât să facă o aşa nelegiuire.
Şi stând ea acolo ascunsă, i se făcu foame; mâncă deci din poamele acelei grădini.
Poslujnicii1 împărăteşti băgară de seamă că lipsesc din poame, şi se puseră să pândească pe hoţ.
Stătură ce stătură şi numai iată că în puterea nopţii se pomenesc cu ursul venind să-şi astâmpere foamea. Ei dădură cu săgeţile. Biata fată leşină când se văzu că e pândită de oamenii împărăteşti şi vânată ca p-o fiară sălbatecă.
Oamenii crezând că au omorât ursul, se apucară să-l jupuiască, dară, tocmai când ei şi începură a-şi arăta meşteşugul, fata se dezmetici din leşin oarecum şi, întinzând piciorul, i se văzu condurul cusut cu fir şi cu mărgăritar. Poslujnicii rămaseră înlemniţi de mirare; apoi o luară şi o duseră înaintea împăratului.
Împăratul se cruci ca de altă aia, când văzu că scoate din pielea de urs un bujor de fată, albă ca crinul, frumoasă ca o floare şi cu mâinele tăiate.
O întrebară, o cercetară cine este şi de unde vine.
Ea spuse că este o nenorocită care vine de departe; dară nu spuse nici a cui fiică este, nici de unde vine, nici de ce a fugit de la părinţi.
Fiul împăratului, cum o văzu, o îndrăgi şi o şi luă de nevastă, aşa ciungă cum era, după ce îi dete voie părinţii lui.
Biata fată da mulţumită Domnului că a scăpat-o de pribegie şi că şi-a găsit şi ea norocul, făcându-şi rândul ca fiecare om aici pe pământ. Se apucă şi dânsa cu toată inima de rostul casei.
Fiul de împărat, soţul ei, o iubea ca pe ochii din cap şi se uita la dânsa ca la un cireş copt. Vezi că şi ea, măre, lasă că era frumoasă de pica; dară avea apucături bune. Vorba ei era vorbă cu lipici, şi unde punea ea cuvântul prindea loc, nu altceva.
Într-astea, tat-al fetei află de norocirea ce dase peste fie-sa, şi nu ştia cum să facă să o piarză pe ea, de teamă ca să nu spuie ceva şi să-l dea de ruşine. Puse deci oameni, şi întinse mrejle ca să prinză în ea pe credincerul de la împăratul, bărbatul fiicii sale. Nu-i trebui mult, şi lucrurile se puse la cale. Acum îi purta sâmbetele.
Fiind la război fiul împăratului, soţia sa i-a născut un drăguţ de copilaş, frumos ca un soare. Muma împăratului nu mai putu de bucurie de aceasta; ea scrise carte fiului său, spuindu-i ce copil frumos a dobândit, şi o dete credincerului ca să o ducă la stăpânul său.
Procletul2 se duse cu cartea pe la împăratul cel zăcaş3, carele, deschizând cartea şi văzând cele scrise, se apucă şi scrise el altă carte, în care zicea că împărăteasa a născut un căţel. O pecetlui şi o dete credinciosului ca să o ducă stăpânului său. Nici că e de trebuinţă să mai spunem ce daruri frumoase a căpătat. Asta rămâne la mintea omului să o judece.
Când a ajuns credincerul cu cartea, fiul împăratului era vesel, că tocmai câştigase o bătălie însemnată.
Şi cum era de voios, îndurarea fiind nelipsită din inima lui, scrise carte înapoi la mumă-sa, zicându-i că, deşi soţia lui, împărăteasa, i-a născut un căţel, să urmeze a o îngriji ca şi până acum, pe dânsa şi pe născutul ei, până se va întoarce el.
Credincerul primi scrisoarea şi, întorcându-se, dete iarăşi pe la împăratul tatăl fetei şi îi arată cartea. Acesta se miră mult de înţelepciunea şi bunătatea de inimă a împăratului celui tânăr, ginerele său.
Opri cartea la dânsul şi scrise el altă carte la muma împăratului celui tânăr, prin care îi poruncea ca, în minut când va primi cartea, fără nici o zăbavă, să ia copilul şi pe muma lui, să-i puie pe o claie cu fân şi să le dea foc.
Când văzu muma împăratului cartea, nu-i venea să crează ochilor celor ce citi ea acolo. Mai citi o dată, ba mai citi şi a doua oară, şi văzu că este aşa. Ce să facă ea? Să asculte porunca împăratului şi să dea pierzării o aşa bunătate de copilaş şi pe muma lui cea nevinovată, nu o lăsa inima. Să nu asculte de porunca împărătească, nu se putea; căci nu voia ca tocmai ea, mumă de împărat, să se arate călcătoare de poruncile împărăteşti. Ce să facă dară? Sta şi nu se domirea de loc, de loc.
În cele mai de pe urmă, la un fel trebuia să facă; chemă pe împărăteasa cea tânără, şi-i citi cartea. Aceasta începu a plânge cu lacrămile cât pumnul, şi zise:
— Împărăteasă şi maica mea, dacă restriştea mi-a fost să fiu prigonită, mă las în voia lui Dumnezeu, facă din mine ce va voi el. Dară fiindcă nu mă ştiu cu nimic vinovată la sufletul meu şi, fiindcă mai ştiu că eşti un suflet al lui Dumnezeu, te rog cu cerul, cu pământul, să nu mă
dai pierzării, ci dă-ne drumul să ne ducem unde vom vedea cu ochii. Ceea ce ne va fi orânda, aceea vom păţi.
Se înduioşi împărăteasa soacră de rugăciunile nurorei sale, şi legându-i o desagă dinainte, îi puse copilaşul acolo; şi legându-i o desagă la spinare, îi puse merinde pe câteva zile şi o lăsă să se ducă în ştirea lui Dumnezeu.
Credincerul împărătesc vedea toate aste nemaiauzite necazuri ce căzuse pe biata împărăteasă cea tânără şi pare că i s-ar fi făcut şi lui milă, dară nu-l lăsa dracul de inimă să puie măcar un cuvinţel spre uşurarea pedepsei ce suferea biata împărăteasă cea nevinovată, din pricina lui, suflet de câine.
Şi aşa însăxănată4 cum era biata împărăteasă cea tânără, răzbătu văile, orbăcăi prin păduri şi prin desişuri, văietându-se şi tânguindu-se. Se gândea şi se răzgândea unde să se ducă, unde să se adăpostească, şi de dus se ducea mereu, dară se uita cu jale înapoi.
Când, dete peste o apă limpede şi curată ca vioara. Ea îşi aduse aminte că nu-şi scăldase copilaşul de multă vreme. Stătu acolo şi, cu boantele cum putu, desfăşe copilul şi voia să-l spele. Ea nu băgase de seamă că de ceea parte a apei steteau doi bătrâni. Scăldându-şi copilaşul, îl scăpă pe gârlă. Atunci ea, voind să se arunce după copil, ca să-l prinză, îşi ridică ochii şi zări pe cei doi bâtrâni. Pasămite era Dumnezeu şi cu sfântul Petru. El făcu semn împărătesei să-şi bage boantele în gârlă, şi dacă le băgă, îi crescu mâinele la loc şi-şi scoase pruncul din apă. Atunci ea, prin semne, arătă bătrânilor mulţumirile sale pentru bunătatea ce îi făcuseră şi se închină lor. Aceştia dete copilului darul ca orice va dori, să i se împlinească dorinţa.
Apoi împărăteasa s-a tot dus prin pădure până ce a ajuns la o casă. Acolo era o fată mare care i-a primit cu bucurie. Ea le zise:
— Bine aţi venit sănătoşi! De când vă aştept; iată aici aveţi de toate, intraţi şi stăpâniţi în pace.
Şi îndată s-a făcut nevăzută. Pieri de pare că intrase în pământ.
Bărbatu-său, întorcându-se de la război, se miră cât un lucru mare când văzu că nu iese nimenea întru întâmpinarea lui. Căci mumă-sa nu mai cuteza să dea ochi cu dânsul de frică.
Ajungând la palaturile sale, grăi către mumă-sa:
— Cum, nici femeia, nici nimenea nu-mi iese înainte? Nici măcar căţelul ce mi-a făcut nevasta nu iese să mă latre?
— Ce vorbă este asta, fiul meu? răspunse împărăteasa soacră. Femeia ta ţi-a născut un drag de copilaş ca un îngeraş, dară eu nu înţeleg urgia ta asupra lor de să-i pedepseşti cu moartea. În ce oare i-ai găsit vinovaţi?
Atunci i-a povestit cum i-a fost milă să omoare nişte suflete nevinovate şi cum le-a dat drumul de s-a dus unde îi va mâna mila Domnului.
Când auzi împăratul de unele ca acestea, se întristă până în rărunchi şi trimise îndată cercetaşi prin toate locurile ca să-i caute şi, vii sau morţi, să-i aducă cu cinste înapoi.
Nimeni n-a fost cu putinţă să dea de urmele lor.
Trecuse multă vreme la mijloc şi împăratul nu se putea mângâia nicidecum.
În cele din urmă, plecă însuşi ca să-i caute. Şi umblă el în sus, umblă în jos, sui munţi, coborî văi, trecu şesuri, orbăcăi prin bungete de păduri, o bună bucată de vreme, dară deşartă i-a fost osteneala. Şi tocmai când nu se mai aştepta că va putea să-i găsească, nimeri în pădurea unde era casa în care trăiau ei. Bag seamă că Dumnezeu i-a îndreptat paşii într-acolo.
Nu făcu drum ca de când mă apucai să vă povestesc basmul, şi merse drept la casa cea cu minunea şi ceru să-l găzduiască.
Împărăteasa cea tânără, cum îl văzu, îl cunoscu, dară el nu o cunoscu pe dânsa, că era îmbrăcată prost. Ea primi să-l găzduiască ca pe un rătăcit.
Peste noapte, când dormea împăratul, nu ştiu cum făcu el, că-i scăpă mâna şi sta atârnată afară din pat. Împărăteasa trimise pe fiu-său să i-o ridice, zicându-i:
— Du-te, maică, de ridică mâna tătână-tău.
Copilul ascultă şi se duse de-i ridică mâna. Dară se mira cum de-i zice mă-sa că acela este tată-său, ea care până atunci nu-i spusese nimic că are şi tată.
A doua noapte iară aşa:
— Du-te, maică, de ridică mâna tătână-tău.
Copilul se supuse şi-i ridică mâna, fără a cârti câtuşi de cât.
Robul împăratului, care auzise, îi spuse cele întâmplate şi împăratul se miră.
A treia noapte împăratul se făcu că doarme, şi iarăşi îşi lăsă mâna să-i atârne în jos din pat.
Împărăteasa, fără a şti că el nu doarme, zise fiului său:
— Du-te, maică, de ridică mâna tatălui tău.
Copilul nu se mai putu opri şi întrebă pe mă-sa:
— De unde şi până unde, mamă, îmi este acesta tată? Tu niciodată nu mi-ai spus că am tată.
— Aşa este, fătul meu, nu ţi-am spus, pentru că nu era trebuinţa, ca să nu mai suferi şi tu amarul cât am suferit eu. Astăzi când este trebuinţa, iată că îţi spui.
Copilul ascultă şi de astă dată pe mă-sa, se duse de ridică mâna tatălui său.
A doua zi, împăratul povesti cum s-a întâmplat de a rătăcit p-acolo şi ce căuta. Apoi uitându-se mai cu băgare de seamă la împărăteasa, o cunoscu că ea este cea căutată, numai se miră cum de ea are mâini, pe când el o ştia fără de mâini.
O întrebă şi ea îi spuse toată întâmplarea. Se bucurară şi dară mărire lui Dumnezeu că s-au mai întâlnit încă o dată. Atunci împăratul îşi îmbrăţişe copilul şi se gătiră cu toţii să plece la împărăţia lor.
Când fură să iasă din casă, se arătă iarăşi fata cea mare ce-i întâmpinase la venire, şi le zise:
— Cale bună, soţi credincioşi. Şi să nu uiţi, Făt-Frumos, darul ce ai dobândit când ai fost scăpat de la înecare.
Atunci îşi aduse aminte şi împărăteasa, căci ea de atunci şi uitase, şi spuse fiului său.
Apoi cu toţii se întoarseră la palaturile împărăţiei lor.
Credincerul împăratului află de la rob ce dar are fiul împăratului. Acum el, nu era destul că scăpase până aci de nu păţise nimic, nu era destul mişelia ce făcuse, acum îşi puse în gând cum să facă să ia şi darul copilului, cu gând că atunci nu se va mai putea descoperi necredinţa lui, se luă cu binişorul pe lângă copil şi-l tot viclenea.
Într-o zi când se aflau ei amândoi prin grădină, credincerul zise băieţandrului:
— De ce nu zici să se facă acum nişte palaturi frumoase în mijlocul mării, şi noi să fim în ele?
Băiatul, nevinovat, zise şi îndată se şi făcu.
Apoi îi mai zise:
— De ce nu zici să vie fata împăratului turcesc?
Băiatul zise şi, cât ai zice „mei”, ea fu acolo.
Acum credincerul adăugă:
— De ce nu zici să se îndrăgostească cu mine?
— Nu zic, răspunse băiatul.
Băiatul, fără să-şi dea seama de cuvintele sale, i-a venit aşa să grăiască.
— Aşa! nu-i zici să se îndrăgostească cu mine? Apoi o arunc în mare.
— Fă ce vei voi, răspunse copilul.
El, nemernicul, o şi aruncă în mare şi ea se înecă.
Apoi linguşindu-se pe lângă băiat, iar îl rugă:
— De ce nu zici să vie fata împăratului rusesc?
Băiatul zise, şi fata veni.
— De ce nu zici să se îndrăgostească cu mine?
— Asta nu pot zice.
Era ceva la mijloc de nu putea băiatul să grăiască toate vorbele ce-l punea procletul de credincer să spuie.
— Aşa faci? Apoi o arunc în mare.
— Voia la tine ca la vodă.
Şi becisnicul de credincer o aruncă şi pe aceasta în mare şi se înecă şi ea.
După ce mai trecu ce mai trecu, luă pe băiat cu şosele, cu momele, şi iară se rugă:
— De ce nu zici să vie fata împăratului nemţesc?
Băiatul zise şi fata veni.
Acuma credincerul lăsă pe băiat, şi se luă cu binele pe lângă fată, ca să nu păţească ca şi cu celelalte. Într-o zi îi spuse fetei ce dar are băiatul, şi se vorbi cu dânsa cum să-l omoare, cum să-i scoată inima, şi cum s-o mănânce amândoi, ca să dobândească ei acel dar.
Însă mâna lui Dumnezeu priveghea asupra băiatului, ca nici vântul să nu mi-l bată.
Fata împăratului nemţesc, numai gândindu-se la această mişelie, i se făcea părul măciucă în cap de groază. Ea se gândea: „Cum să omor eu o aşa bunătate de flăcăiandru, el nu mi a făcut nimic, ba încă mă poate scoate şi pe mine din mâna astei iezme fără suflet”.
Şi găsind vreme cu prilej, se alătură de băiat şi pe subt ascuns îi zise:
— De ce nu gândeşti tu acuma să fim lângă mă-ta?
— Ba mă gândesc, răspunse băiatul.
Şi, cum gândi, se şi pomeniră cu toţii lângă muma băiatului, fără să se arate cine sunt ei.
Tată-său, de bucurie că i-au venit musafiri neaşteptaţi, făcu un mare ospăţ, la care chemă pe toţi vecinii împăraţi.
Flăcăiandrul începuse a simţi că-i tâcâie inima când se da pe lângă fata împăratului nemţesc şi primi să o slujească la masă. El crescuse acum şi se făcuse aşa de frumos, de-ţi era drag să-l priveşti şi ochii de la el să nu-i mai iei.
Când fu ospăţul, el aducea cele de trebuinţă îmbrăcat cu o cămaşă cu mânecile largi, de i se vedea mâinile albe ca caşul până în coate şi cu doi trandafiri la pălărie. Când zâmbea el, zâmbea şi soarele.
Împăratul turcesc şi împăratul rusesc şedeau la masă trişti. Cum văzu însă pe Făt-Frumos zâmbitor şi cu trandafiri la pălărie, le mai veni şi lor niţică faţă şi inima li se bucură. Ei cerură de la Făt-Frumos câte un trandafir.
Flăcăul numaidecât îşi luă pălăria din cap, să duse la dânşii şi îi rugă să-şi aleagă care le place.
Fiecare şi a ales câte unul.
Apoi le zise:
— Din aceste flori să se facă fetele ce s-au înecat şi să poftească şi ele la masă.
Şi îndată, ca din senin, se pomeniră mesenii cu fetele împăratului turcesc şi împăratului rusesc că vin la masă.
Bucuria ce simţiră părinţii lor când le văzură nu se poate spune. Iar mesenii se dete chefului. Muma băiatului murea şi învia de bucurie că-şi cunoscu copilaşul.
Fata împăratului nemţesc spuse toată şiritenia, cum curgea firul pricinei cu credincerul.
Apoi, chemat fiind la judecată credincerul, el mărturisi că împăratul tat-al fetei l-a măglisit5 prin bani şi fel de fel de daruri, ca să facă ceea ce a făcut.
Şi chemând şi pe acest ticălos de împărat la judecată, tot sfatul găsi că sunt vrednici de grea osândă. Tot atunci s-a descoperit şi muma băiatului a cui fată este şi tot ce a păţit după urma tatălui său.
Atunci flăcăul ridică glasul şi grăi:
— Acel tată fără suflet, fără frică de Dumnezeu şi fără ruşine de oameni, urs să se facă.
Şi îndată, ca printr-o minune, urs se şi făcu, şi începu să mormăie.
Apoi cuvântă:
— Acel credincer, vânzător de domnul său, căruia îi mânca pâinea, ogar să se facă.
Şi îndată, cât ai clipi din ochi, ogar se făcu şi începu a lătra.
Şi d-atunci, măre, a rămas de ogarul latră pe urs, dar la el nu se dă.
Iar eu privind cu ochii bleojdiţi de mirare la cele ce se întâmplaseră,
Mă uitasem cu gura căscată,
şi mi-o astupară c-o prună uscată.
Şi încălecai pe-o lingură scurtă,
Mai mincinos e cine nu ascultă.