A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată trei fraţi. Şi nerămâindu-le nimic de la părinţi, fiindcă şi ei fuseseră săraci, au plecat în lume ca să se căpătuiască.

Mergând pe drum şi ajungând la un loc unde li se făcea calea în cruci, hotărâră să facă popas. Cel mai mic zise:

— Iată, fraţilor, suntem rupţi de oboseală şi pocâltiţi de foame, aidem la fântâna ce se vede în răscruci, să mâncăm şi să ne odihnim niţel.

— Aş! Să nu ne punem la răspântie, că trec oameni mulţi, zise cel mijlociu.

— Fugi d-acolo! răspunse cel mai mare; cum să stăm noi la fântână să îmbucăm câte ceva, căci n-avem noi din destul, dară de va mai trece niscai călători şi se vor abate să ne ceară şi ei?

— Ce staţi de vorbiţi, fraţilor? Nu va trece nimeni, şi chiar de va trece cineva şi va năzui la noi, de acolo de unde e, de unde nu e, i-om da şi lui o cojiţă uscată, să o moaie şi el în apă cum facem şi noi.

Se învoiră cu toţii şi poposiră acolo.

Stând ei şi mâncând şi povestind, iaca se pomenesc cu un unchiaş că se abate pe la ei.

— N-aveţi, nepoţilor, vro coaje de pâine să-mi daţi şi mie? îi întrebă moşul, că uite, sunt călător şi lihnit de foame.

— N-avem, moşule, pentru noi, dară încămite să mai dăm şi la ăi călători, răspunse fratele cel mai mare.

— Apoi, de, moşicule, nici noi n-avem, dară de acolo de unde o fi, de unde n-o fi, ia şi d-ta de mănâncă, zise fratele cel mai mic.

Şi mâncară cu toţii, şi plecară iarăşi cu toţii la drum.

Mergând ei aşa şi povestind câte nagode toate, veselindu-se, deodată stătu moşul în cale şi îi întrebă:

— Ce aţi vrea să aveţi, flăcăilor?

— Eu aş vrea să am, răspunse fratele cel mare, o vie la marginea unui drum, şi cui o trece pe acolo să-i dau struguri să mănânce, şi o bărdăcuţă de must să bea.

— Eu aş vrea să am, răspunse şi fratele cel mijlociu, o turmă de oi, şi să pui târla la marginea drumului; cui o trece pe acolo, să-i dau lapte şi brânză, iară pe la soroace, să tai şi câte un miel.

Şi răspunzând şi fratele cel mic, grăi:

— Eu voiesc să mă însor, să iau o fată gând la gând, adică ce-oi gândi eu să gândească şi dânsa; şi să facem o casă la capul unui pod peste o gârlă, şi pe oricine va trece, pe acolo, să-l spălăm şi să-l îmbăiem, să-l punem la căldură, şi să-i dăm şi de mâncare.

— În mare grijă mă băgaşi, măi băiete, îi rosti şi unchiaşul.

Şi tot aşa mergând ei şi vorbind, ajunseră până întru-n loc mărăcinos, unde moşul dete cu băţul în care se răzima, şi îndată se făcu o vie lucrată şi curată de-ţi râdea inima uitându-te la ea. Apoi luă de mână pe fratele cel mare, i-o arătă şi-i zise:

— Asta ţi-e via; stăpâneşte-o sănătos.

Fratele cel mare nu mai putea de bucurie. Mulţumi unchiaşului de bunătate şi rămase acolo.

Ceilalţi plecară cu toţii împreună. Mai merseră ce merseră şi ajungând la un loc cu pietriş, dete iarăşi cu băţul, şi se făcu o turmă de oi grase, lânoase şi lăptoase. Şi arătându-i-le fratelui celui mijlociu, grăi:

— Rămâi stăpân pe ele, băiete.

El rămase locului, după ce mulţumi unchiaşului.

Iară acesta cu fratele cel mai mic plecară mai departe. În cale îi rosti şi lui:

— De, băiete, ce să facem noi acum? Unde să găsim noi gând la gând? Totuşi vom afla-o noi; dară cam cu greu, şi cu depărtare.

Şi merseră şi merseră, până ce ajunseră drept la ceea ce căutau ei, căci moşul ştia unde se află fată pe cum cerea flăcăul.

Cum intrară în casă, văzură că alţii veniseră acolo în peţit şi se puseră la masă. Moşul se rugă să-i lase şi pe dânşii a prânzi cu toţii împreună.

Gazda îi primi. Pe când mâncau, din una din alta se dară în vorbă. Şi ştii că vorba, vorbă aduce. Spuse şi moşul că a plecat să-şi însoare băiatul.

— Ai nimerit cam târziu, moşicule, zise logodnicul care venise mai întâi.

— Fie şi târziu, numai să nu vie cineva în sec.

— Noi am şi aşezat cu fata, rosti logodnicul.

— Noi ne vom ruga de gazdă să ne primească să mânem şi noi aici astă-seară, şi pentru care din doi flăcăii se va face vreo arătare, a aceluia să fie fata.

— Cu dragă inimă v-aş primi, răspunse gazda; dară vezi bine, moşicule, că n-am loc unde să vă căpătuiesc pe toţi.

— Nu te teme, nepoate, mai grăi moşul. Noi ne ghemuim într-un colţişor, fără să aducem nici o stinghereală.

Primi gazda şi-i ospătă pe toţi. Seara se învoiră ca amândoi logodnicii să înfigă câte un toiag în pământ, şi al cui va fi de dimineaţă înfrunzit, acela să ia fata. Flăcăul ce venise mai-nainte săpă o groapă şi puse un toiag pe care îl tăie dintr-un pom, căci nu putu altfel, fiind pământul foarte uscat; înfipse şi fratele cel mai mic, ce venise cu unchiaşul toiagul în care se sprijinea moşul, însă numai cu mâna, fiindcă al lui intră mai lesne, ca unul ce şi toiagul era destul de uscat. Apoi se culcară.

Când se sculară a doua zi, deteră fuga afară să vază toiegele. Se minunară toţi când li se arătă că toiagul logodnicului ce venise mai întâi înţelenise aşa cum îl pusese de cu seară, iară al băiatului ce venise cu moşul nu numai că înfrunzise, dară şi înflorise. Se mai mirară o toană când se încredinţară că acest toiag este de alun.

Atunci moşul zise logodnicului ce venise mai întâi:

— Până nu te vei vedea cununat, băiete, să nu te crezi însurat. Să ţii minte vorba mea, şi să nu te făleşti înainte de izbândă.

Acel logodnic se întoarse deşert, căci acum şi fata mai bine voi să ia pe flăcăul ce venise cu moşul decât pe dânsul.

Făcură nunta şi apoi moşul îi duse la un cap de pod, şi le rostui şi lor acolo un coprins după pofta inimii băiatului. Şi, plecând unchiaşul întra-le sale, le zise:

— Stăpâniţi sănătoşi, băieţi, şi să vă fiţi îngăduitori unul altuia.

Trecuse doi ani la mijloc. Moşul, mai luă un prieten d-ai lui şi veni să vază pe cei trei fraţi, ce fac ei? Ţinu-se de cuvânt?

Merse întâi la fratele cel mare, şi trase la dânsul.

— Bună ziua, nepoate, îi ziseră unchieşii.

— Mulţumim d-voastră, călătorilor.

Pasămite el nu-i cunoştea; căci unchiaşul ce îi făcuse bine se schimbase cu totul la faţă şi la ţoale.

— N-ai avea mă, nepoate, niţel vin, ori niscai struguri ceva, să ne dai şi nouă, că uite suntem stătuţi de drum?

— Apoi, de, moşule, când a-şi sta să dau la toţi drumaşii, nu s-ar alege nimic de munca mea.

— Bine, nepoate, răspunse moşul. Dacă este aşa să rămâie iarăşi crâng şi mărăcini, precum a fost.

Şi îndată via pieri ca o nălucă. Atunci văzu şi fratele cel mare greşeala ce făcuse; dară n-avu ce face, căci aşa le fusese cuvântul, să dea la călătorii ce vor năzui la dânsul. Încrucişe şi el mâinile şi începu a fluiera a pagubă.

Moşul nu mai zise nici două boabe legănate, ci plecă înainte.

Ajungând şi la fratele cel mijlociu îi cerură şi lui ceva de mâncare.

Nici el n-ui cunoscu, şi le răspunse:

— De, tătuţilor, când oi căta tuturor drumeţilor, aş rămânea cu degetul în gură, şi tot n-aş putea mulţumi pe toţi.

— Bine, nepoate, din nimic a venit, nimic să se facă, zise unchiaşul şi ameninţă cu toiegelul asupra târlei, şi într-o clipă se făcu pietriş, precum fusese şi mai-nainte de parcă nu fusese zdravănă.

Ciobanul rămase cu ochii bleojdiţi şi cu inima frântă de mâhnire. Iară unchieşii fără a mai zice nici bleau, îşi cătară de drum şi merseră, şi merseră, până ce ajunseră şi la fratele cel mic.

Până a nu sosi la pod, unde dete Dumnezeu o ploaie mare şi o răceală de clănţănea dinţii în gură la oameni, şi se făcu un noroi de se-nomolea cine umbla pe câmp. Apoi dete un soare cald şi un vântişor de sbici cărarea oleacă. Şi aşa plini de noroi şi uzi la piele, ajunseră unchieşii la un căpătâi de pod.

Fratele cel mic cât fu vremea rea de credeai că o să potopească Dumnezeu pământul, el şezuse la capătul podului de pândă, ca să vază să nu treacă vrun călător, fără să-l găzduiască şi să nu-l cerceteze dacă are trebuinţă de ceva.

Iară după ce dete soarele, se dete şi ei niţel şi adormi. Soţia lui se pusese la celălalt cap de pod şi pândea şi ea acolo.

Cum ajunseră unchieşii şi-l văzu pe el dormind, trecură pe lângă dânsul binişor şi înaintară spre a trece podul. Soţia lui îi văzu, şi îndată începu a striga la dânsul. El se pomeni în chiotele femeii şi odată sări drept în sus. Şi văzând pe unchieşi, dete fuga la dânşii, se rugă de iertare că nu-i simţi când trecuse, îi luă, îi duse în casă, puse de le spălă ţoalele, îi îmbăie frumuşel şi le dete altă îmbrăcăminte uscată şi curată. Apoi le puse masa şi şezură cu toţii să mănânce.

Pe când se ospătau, unul din unchieşi deschise vorba:

— Nu te îngreuiezi, nepoate, cu atâta sârguinţă ce-ţi dai cu primirea de oaspeţi?

— Apoi de, tătuţule, n-am de ce să mă îngreuiez. Tot ce vezi aici nu este al meu. În dar a venit, în dar dau şi eu. Şi apoi omul de omenie este dator să se ţie de cuvânt. Aşa m-am făgăduit să fac şi aşa voi face până ce voi putea. Urmând astfel văz că darul lui Dumnezeu este în casa mea. Belşug şi berechet de voie. Şi călătorul nu se duce deşert de la noi.

— Dară, toate bune. Însă s-ar putea ca unii călători să se întinză a cere şi ce nu poţi să dai.

— Poate să ceară din tot ceea ce vede la noi cu ochii, căci, îţi mai spusei, nimic nu este al meu.

În vremea aceasta iată că vine în casă d-a buşele un copilaş grăsun şi frumuşel de-ţi râdea ochii când te uitai la el. Acesta era copilaşul, întâiul lor născut.

Unchiaşul cu pricina, carele şi de astă dată se schimbase la faţă, fără să-l cunoască cineva, ori să bănuiască măcar că ar fi fost el care făcuse bine celor trei fraţi, zise:

— Nepoate, eu aşi pofti niţică friptură din copilul ăsta al vostru.

Când auziră una ca asta amândoi soţii îşi aruncară ochii unul la altul, se întâlniră şi se umplură de lacrămi. Iară femeia zise:

— Bărbate, să nu se zică de neştine că ce a poftit din casa noastră nu i s-a dat; ne-am făgăduit înaintea lui Dumnezeu să dăm tot până la cămaşe oaspeţilor noştri, să dăm şi trup din trupul nostru, pentru ca să nu rămâie jos cuvântul ce-am dat şi să ne ruşineze Dumnezeu când ne va lua socoteala de faptele noastre, fie numele lui lăudat.

— Aşa eram să zic şi eu, femeie. Îmi pare bine că suntem gând la gând.

Unchiaşul se înduioşi, văzând îngăduinţa lor, inima cea bună, statornicia cugetelor lor de a mulţumi cu desăvârşire pe oaspeţii ce primesc spre a-i găzdui. El le zise:

— Văz că cuptorul vostru este destul de cald. Lăsaţi că mă duc eu să bag copilul să se frigă.

Şi fără a mai aştepta cuvânt din gura lor, se scoală de la masă unchiaşul, ia copilul, se duce cu dânsul şi, suflând în cuptor, îl băgă acolo şi veni apoi la masă.

După ce mai trecu ce trecu, unchiaşul zise:

— Femeie, du-te de scoate copilul din cuptor.

Când se duse muma copilului cu inima zdrobită, dară cu gândul că nu şi-a călcat cuvântul dat lui Dumnezeu, se sperie ce văzu când trase capacul de la cuptor. Copilaşul ei era viu, nevătămat, cuptorul rece, şi o femeie care strălucea ca soarele îl mângâia. Şi neputând ţine ochii ţintă la cuptor, căci o orbise lucoarea, pe dibuite, îşi luă copilaşul în braţe mai frumos decât fusese mai-nainte şi îl aduse la masă. Înmărmuri şi bărbatu-său când îl văzu.

Tocmai se sculaseră unchieşii de la masă. Cel mai bătrân le zise, după ce îşi luară toiegele în mână şi erau gata de călătorie:

— Voi sunteţi oameni de omenie, vă uniţi în gânduri şi în cugete. V-aţi ţinut de vorbă, veţi fi fericiţi. Daţi, daţi mereu ca şi Cel de sus să vă dea necontenit. Rămâneţi cu bine!

Şi plecară. Pasămite erau Dumnezeu cu Sfântul Petru. Se uitară mult după dânşii cei doi soţi cu copilul în braţe, şi vedeau bine că unchieşii, deşi mergeau, dară nu atingeau pământul câtuşi de cât. Şi aşa mergând, odată veni un nor şi îi ridică pe amândoi în slava cerului. Iară ei rămaseră şi se bucurară în pace de toate darurile ce primiseră pentru milostenia lor.