La sud-est de insula Ceylon, în drumul corăbiilor europene spre Sumatra şi Java, se ridica acum două sute de ani „Insula păianjenilor”, pe seama căreia s-au iscodit cele mai fantastice şi ireale întâmplări, încât nu e de mirat dacă existenţa ei astăzi nu mai poate stărui în mintea celor mulţi, decât ca o născocire şireată a unui creier bogat în fantezie.
Sunt abia două sute de ani de la pieirea insulei în mare şi nici o carte de ştiinţă nu-i poartă numele, căci savanţii se feresc de tot ce e îmbrăcat în haina minunii, ca de curse întinse înţelepciunii lor. Minunea şi fantasticul în zilele noastre, când totul e împachetat în cutii strâmte de legi, sunt haina lui Nessus: vor arde şi pe cel mai tare adevăr.
Eu voi încerca să dovedesc existenţa acestei ciudate insule, folosindu-mă de meticulositatea savantului; alegând din mulţimea poveştilor, pe cea adevărată; (plaseze-şi măscăricii minciunile în altă parte) iar pentru a înlătura plictiseala, tovarăşa de drum a înşiruirilor de documente ştiinţifice, voi intercala minunata povestire de dragoste a lordului Charles Seymour şi a preafrumoasei Ala, fiica regelui Insulei păianjenilor,— întâmplare desfăşurată în parte tocmai în această insulă.
Iscusitul călător Marco Polo, căruia îi plăceau peste măsură născocirile fanteziei, din care cauză a şi fost denumit: „Credulul”; iar de cei mai îngâmfaţi în judecată : „Mincinosul”, nu se încumetă să stăruie prea mult asupra insulei.
— Că există — zice el la pagina treizeci şi şapte, (din lucrarea sa asupra Orientului) martor îmi este Dumnezeu şi ochii mei, cari au văzut-o. Că vor fi adevărate şi svonurile, cari se leagă de existenţa ei, martore îmi sunt urechile mele, cari au înghiţit cele auzite, dacă poţi crede urechilor, zice el mai la vale. La pagina următoare, Marco Polo e întărâtat de „bazaconiile” ce se spun despre insulă, încheind… „prea sunt gogonate minciunile, nu vor trece prin urechea adevărului”.
Iată deci cât de puţină crezare au găsit mărturisirile despre insulă chiar la Marco Polo, care înghiţea cu duzina altele şi mai năstraşnice.
Cu toată necredinţa ce purtau acestor poveşti, nici un european n-a încercat să pună capăt minciunii, debarcând în acel ostrov ciudat şi cercetându-l.
Lordul Charles Seymour, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, avea mai multe fapte vitejeşti decât primăveri. Trimis de ambiţioasa regină Ana, să cucerească pe seama Angliei, ceea ce mai rămase necucerit în Oceanul Indic, corăbiile sale fură aruncate în Insula păianjenilor, unde îi pieriră toţi tovarăşii; iar el reîntors mai târziu în Anglia, piere de acelaşi blestem.
Viaţa şi faptele tânărului lord au fost descrise de Preasfinţitul episcop G. Good, dar mulţimea încredinţată că, cele scrise nu pot fi decât frânturile unei poveşti morale, nu le luă în seamă. Eu ştiind că Preasfinţitul episcop n-a spus decât adevărul, (singura sa hrană în viaţă) voi reda povestirea Sa, ca o dovadă între altele, despre existenţa insulei.
Oceanul Indiei e cel mai rău dintre ape. Mânia sa n-are măreţia puterii nebiruite, liniştea sa n-are seninătatea întinsului fără sfârşit. E crud şi viclean. Nu-ţi vesteşte mânia, ci te loveşte deodată. E veşnic la pândă, e veşnic treaz în răutate. Astfel fură surprinse corăbiile lordului. Valurile înfuriate le răpi, cum răpesc vulturii prada, le duse adânc în necuprins şi acolo, undeva departe, le izbi de stânci şi apoi se linişti.
Naufragiaţii se urcă pe stânci, trecând în interiorul insulei. Pământul e pustiu, liniştea-i deplină şi misterioasă. Soarele e la asfinţit, e roşu ca o prevestire de nenorociri. Cerul şi stâncile, apa mării, se îmbracă într-o umbră roşie. Încet, încet întunericul vine s-o destrame şi acum dungile roşii s-aseamănă valurilor de sânge. Ca şi când o viaţă ar fi sugrumată în lupta întunericului cu roşul viu, s-aud murmure de blestem sau rugăciune. Naufragiaţii văd ivindu-se pe cei mai îngrozitori dintre oameni. Înalţi, cu faţa suptă şi palidă, par nişte cadavre înviate de-o noapte blestemată. Au ochii vii, strălucitori ca două pumnale de oţel, privirile le sunt lacome ca ale fiarelor flămânde de sânge.
Nenorociţii naufragiaţi, părăsiţi de Dumnezeu şi de noroc, nu încearcă să se împotrivească năvalei indigenilor. Legaţi cobză, sunt duşi înaintea regelui, în palatul cel mai ciudat pe care l-a zidit vreodată minte omenească.
Împodobit cu rubine mai roşii decât focul cel mai viu, e înecat într-o lumină groasă de sânge şi după cum strălucirea de rubine creşte sau scade, se nasc valuri de strălucire purpurie, valuri într-o mare de păcate. Când razele de soare se mestecă cu rubinul, roşul e trandafiriu şi dulce, e o muzică divină, un suspin de dorinţe sfinte. Când umbrele norilor s-aştern în palat, când noaptea s-apropie ca un hoţ, roşul e des şi vicios ca o crimă.
Pe tron, pe un taler de argint, un rubin de o mărime nemaivăzută, restrânge străluciri de soare. Privirea indigenilor e răpită de strălucirea lui ca un copil neapărat de tigrul flămând. Sufletul lor se hrăneşte din luminile rubinului, îl doresc cu patimă, îl mângăie cu iubirea lor şi-l proslăvesc în dorinţa lor.
Oricine întră în palat se prosterna înaintea rubinului, îi săruta cu sfinţenie undele de lumină, îi înghiţea cu lăcomie razele de foc.
O fecioară palidă, de o frumuseţe demonică, însotiţă de altele douăsprezece, execută un dans straniu, un dans cu mlădieri de şarpe veninos, ascultător îmblânzitorului, dar duşman celor cari îl privesc. Se roteau în jurul rubinului, îl mângăiaun cu privirea şi-l preamăreau cu lăcomia.
Rubinul era Zeul insulei, adorarea lui religia indigenilor.
Prizonierii erau cinci sute la număr. Au fost duşi într-un castel cu zidurile groase, unde aşteptau tremurând sfârşitul, pe care îl bănuiau îngrozitor.
Dimineaţa, zece dintre ei fură ferecaţi în lanţuri şi târîţi ca nişte netrebnici spre destinul aspru, însoţiţi de ţipetele ameninţătoare ale gloatei.
Cei rămaşi au văzut mulţimea flămândă adunată în jurul robilor ca în jurul unui prânz copios. Şi-au văzut tovarăşii cu ochii deschişi mari de spaima morţii, i-au văzut clătinându-se sub ameninţarea sfârşitului, le-au auzit ţipetele de agonie şi-au tremurat la urletele mulţimei
îndestulată în pofta-i de animal.
Jertfa se sfârşise, Zeul îşi îndestulase mânia de atotputernic.
Coşciugurile celor morţi au tost trecute pe sub ferestrele închisorii. Cei jertfiţi aveau faţa suptă şi albă; iar ochii le erau deschişi mari şi ei erau vii. O strălucire stranie, o dorinţă blestemată şi mai tare decât moartea, licărea şi-acum în ochii celor duşi.
Cei rămaşi tremurau şi-şi blestemau viaţa. Instrumentul morţii îl simţeau crud şi diavolesc. Chiotele mulţimii îi trezi din visările triste. În locul unde tovarăşii le-au fost jertfiţi, au zărit zece rubine, mari cât un soare de vară, rubine strălucitoare şi scumpe. Mulţimea dansa înnebunită de vraja lăcomiei.
Prizonierii şi-au înţeles sfârşitul. Sângele lor era furat şi vărsat în străluciri de piatră scumpă. Se vedeau toţi zei strălucitori, împărţitori de binecuvântarea roşului scump. Acum nu-i mai îngrozea sfârşitul. Lăcomia de strălucire se strecură în sângele lor vicios.
Când lordul Charles Seymour rămase între cei din urmă, veni la el fiica regelui, frumoasa Ala şi îi vorbi, iar inima tânărului nobil înţelese şoapta: „Streine, ochii tăi sunt mai strălucitori decât cel mai scump dintre rubine, roşul buzelor tale e mai plăcut decât cea mai fermecătoare piatră, vocea ta e mai dulce decât sunetul pietrii bogate. Vreau să te scap de osânda ce te aşteaptă. Totul e pregătit, la noapte vom încerca scăpare.”
Noaptea sub aripa întunericului Ala vrea să-şi scape Iubitul.
Au rătăcit zile de-a rândul. Ajunşi într-o margine de stat, fugarii se simt biciuiţi de foame. El îşi acoperă faţa şi pleacă împreună să cerşească hrană.
O femeie le întinde dintr-o mână fructe hrănitoare, cealaltă şi-o deschide ţinând în mână un păianjen lacom ca stăpâna sa. „Vreau preţul fructelor”, le zbiară ea. Ala zâmbeşte. Îşi desface braţul alb şi-l întinde lăcomiei păianjenului. Femeia ucide păianjenul şi are un rubin minunat.
Lordul priveşte cu lăcomie bogăţia. Îşi întinde şi el braţul unui păianjen şi are pe cel mai roşu dintre rubine. Ca biciuit de un demon rău, vrea alte rubine. Strălucirea roşie, blestemul strălucirii l-a cuprins şi pe el. „Rubine, rubine, strălucire”, urlă lordul şi-şi întinde braţul la zeci de păianjeni. Are zece, douăzeci, o sută de rubine. Mari cât o sămânţă de grâu, cât o boabă de porumb, cât un ou de vultur. Strălucirea lor îl îmbată, viaţa i s-a mutat în ochi, numai prin ei mai trăieşte. În ochi i se răsfrâng razele rubinului, prin ochi îşi scaldă sufletul lacom de bogăţie.
Ala se blestemă. Cu braţele sale slabe vrea să-l răpească vrejii. Îi şopteşte cuvinte dulci, îi oferă strălucirea ochihor săi frumoşi, căldura sânilor ei plini, dar el netrebnic nu vrea decât strălucirea rubinului.
Lordul simte că viaţa i se duce, că şi-a furat cu fiecare rubin din şirul zilelor, dar vraja e mai tare, blestemul e mai puternic, lăcomia are gheare de oţel.
S-a prăbuşit, dăruindu-şi viaţa lăcomiei, iar Ala l-a adus în braţele ei slabe la marginea mării, i-a turnat sânge din sângele ei şi găsind o barcă îl duce departe de insula blestemată. Întâlniţi de-o corabie engleză sunt luaţi şi duşi la Ceylon.
Lordul scăpat de sub vraja blestemului, îi mulţumeşte frumoasei mântuitoare, jurându-i credinţă veşnica.
Fericiţi se îmbarcă pe o nouă corabie şi pleacă ca doi bogaţi în spre Anglia.
Pe drum prinţesa îi povesteşte lordului taina rubinelor blestemate.
„Un duh rău alungat de un duşman mai puternic decât el, îşi găsi adăpost în insula noastră. Strămoşii mei au fost viteji iscusiţi, dar îngâmfaţi de isprăvile lor neîntrecute, erau batjocoritori şi răi. Găsindu-l pe duh neputincios îi smulg penele aripilor şi-l aruncă în mare. Duhul, căruia răzbunarea îi însuflă noi puteri, scapă de la moarte şi înarmat de toate vrăjile firii sale viclene, se reîntoarce după zile, chemând la întrecere cu arma pe cei mai viteji dintre bărbaţi. Învingătorului îi promite ca dar un păianjen minunat, care se hrăneşte cu sânge omenesc, pe care îl preface în rubin scump. I-l întinde lui Omogu, temutul meu strămoş, care ieşi la luptă cu duhul, după ce încercă vraja insectei. Păianjenul îi deschise lui Omogu o rană adâncă, din care suge sângele, puterea eroului, prefăcându-l într-un rubin de o frumseţe uimitoare. Nechibzuitul Omogu vesel că va câştiga un păianjen atât de minunat, încrezut in puterile sale, îşi grăbeşte sfârşitul, luptându-se cu încredere şi fără încetineala dibace, care oboseşte adversarul. În câteva clipe fu ucis de braţul mişelesc.
Toţi, cari au încercat lupta, eroi, de cari se temeau chiar zeii, au căzut ucişi, căci duşmanul viclean le fura puterile, cercând minunea păianjenului în sângele fiecărui luptător.
Când nu mai rămase un bărbat vrednic de luptă, Duhul prefăcut le vorbi strămoşilor: Deşi sunteţi nevrednici de acest dar preţios, eu vi-l voi da, în chimb îmi veţi zidi temple şi îmi veţi ridica altare, ca unul zeu, care vă stăpâneşte.
Şi strămoşii mei au ridicat altar lăcomiei, în rugăciunile lor proslăveau avariţia şi strălucirea moartă.
Duhul a împărţit fiecărui om câte pereche de păianjeni. De atunci blestemul.
Ca nişte fiare hămesite sclave strălucirii rubinului roşu, bărbaţii şi femeile din insulă şi-au dăruit sângele gurii nesătule a insectei.
Bătrâni gârboviţi, tineri cu sângele viu şi cald, au început să jertfească strălucirii moarte, lăcomiei vicioase. Se închideau în casele lor scunde şi pline de mizerie şi după uşile ferecate jertfeau lăcomiei. Viaţa li se scurgea în rubine, în strălucirea deşartă. Şi pe când trupul li se răcea sub suflarea morţii, ochii le ardeau încă, le erau deschişi mari, să soarbă în întregime lumina blestemată. După zile, după ce corpul începea să li se descompună, ochii aceia grozavi, ochii lacomi de avar, răsfrângeau încă strălucirea bogăţiei.
În noaptea nunţii, amantul dornic de îmbrăţişări calde şi sărutări pline de patimă şi foc, îşi găsea iubita mai albă decât albul pernii, împodobită cu cele mai scumpe dintre rubine, dar fără dragoste, fără îmbrăţişări şi fără viaţă.
Copilul îşi întindea mânuţele să prindă sânul hrănitor şi-l găsea fără hrană şi fără viaţă.
Astfel se răzbunase duhul. Neamul nostru e menit pieirii.
Nebunia bogăţiei, nebunia strălucirii, e întinsă în cele mai depărtate cătune. Nimic nu mai are preţ pentru aceşti sclavi ai bogăţiei, dacă nu se leagă de roşul rubinului.
Pe margini de drum, prin stânci neumblate, se zăresc cadavrele cu ochii vii ale celor, cari se temeau de lăcomia celui mai tare.
În mănăstirile singuratice, se găsesc călugării sclavi ai aceleiaşi ispite. Rugăciunea lor proslăveşte strălucirea roşie, lipsa şi chinurile lor sunt imnurile belşugului şi a luminei nepreţioase.
Au început apoi să vâneze după sânge străin. Aduceau mii de robi, din cele mai depărtate ţinuturi şi ţări, pentru a-şi mulcomi pofta nebună de rubine, care creştea cu cât o hrăneau mai mult, asemenea focului hrănit de vreascuri.
Nici unul dintre prizonieri n-a mai plecat din ţara noastră. Chiar dacă scăpa de stăpân, luarea pietrii îl îndemna să jertfească pe altarul zeului lăcomiei, fără să ţină seamă de viaţa care-l părăseşte, jertfită morţii roşii.
Ai venit tu cu cei cinci sute tovarăşi ai tăi. Din sângele vostru trebuia să se facă cea mai măreaţă cunună de mireasă şi trebuia împodobit cel mai fermecător dintre palate, căci eram menită să fiu soţia fratelui meu Edu. Dar ochii tăi mi-au părut mai scumpi decât lucirea pietrii moarte, frumosul meu stăpân — încheie povestirea Ala.
Ajunşi în Anglia, lordul ceru voie părinţilor să se unească cu Ala, dar aceştia în judecata lor strâmtă îi pregătesc nenorocirea, îndemnându-l şi poruncindu-i să fie soţui sorei din flori a reginei. Lordul Seymour, deşi cu inimă grea, se supune îndemnului părintesc şi pregăteşte nunta cu principesa engleză. Ala zâmbeşte cu tristeţe, când lordul îi destăinueşte necredinţa, îl încredinţează însă că, e împăcată cu soarta şi ca dovadă îi va trimite un dar scump de nuntă.
Ala s-a ţinut de cuvânt. Cel mai preţios dar fu al ei: un rubin de-o mărime uimitoare, umplând încăperea de-o lumină roşie şi tristă.
Toţi privesc cu admirare darul minunat, numai lordul îşi blestemă necredinţa. Împleticindu-se ca un beat, se târăşte în camera Alei, unde o găseşte moartă, iar pe marmora albă, scris cu acelaşi sânge scump, nenorocitul lord citeşte: „Sângele tău trebuia să făurească pe cel mai frumos rubin din cununa mea de mireasă. N-ai vrut să mi-l dai. În schimb eu ţi-l dau, fără vreo părere de rău şi fără să blestem”.
Lordul se prăbuşi ucis de glasul dragostei şi conştinţei.
Cum a pierit „Insula păianjenilor” ne-o povesteşte Altonso Ralo, călătorul spaniol, în scrierea sa intitulată: „Minunile Orientului”. Ce-i mai curios, e faptul că insula a pierit odată cu moartea Alei, în anul 1705. Iată ce zice A. Ralo: „Împins de curiozitatea, născută în urma poveştilor asupra insulei, am plecat întru cercetarea ei. Eram abea la cinci mile de insulă, când văzui despicându-se marea şi înghiţind insula. Din fericire noi n-am suferit nici o daună”.
Aceasta-i ultima mărturisire despre „Insula păianjenilor”.