A fost odată un unchiaş. El se chema Lăcustă. Din pricina lui se făcuse vestit satul în care şedea: sfară se dăduse în ţară că Moş-Lăcustă ghiceşte mai bine decât o vrăjitoare. El nu punea oala goală la foc, nuieluşe de alun nici că se pomenea pe la dânsul, el nu cetea pe stele şi nu scotea pe dracul din apă ca să-l întrebe câte ceva: Moş-Lăcustă nu-şi vânduse sufletul satanei, nici nu-şi bătea capul cu ştiinţa, şi totuşi ajunsese să se vorbească de numele lui peste nouă mări şi peste nouă ţări, căci era dibaci să ghicească şi să facă pe oameni mai adesea să-şi găsească lucrurile ce pierdeau.
Rareori putea cineva să vază pe Moş-Lăcustă umblând ziua prin sat. Noaptea, deşi umbla până-n revărsat de ziori, dară se ferea să nu fie văzut, nici simţit de oameni. Şi dacă venea nescine la dânsul dis-de-dimineaţă să-l întrebe de câte ceva, trebuia să mai aştepte puţin, fiindcă Moş-Lăcustă este obişnuit a se scula târziu.
— Moş-Lăcustă, astă-noapte mi-a pierit văcşoara din coşar. Dumneata ştii că asta ne este toată avuţia. Ia caută în cărticica dumitale de vezi: nu spune ceva de dânsa?
— Vino mâine de dimineaţă, îi răspundea Moş-Lăcustă, şi dacă voi afla ceva bun îţi voi spune. Totuşi fii pe pace, vaca ta nu poate să fie pierdută.
A doua zi biată văduvă, căci văduvă era care venise la Moş-Lăcustă să-l roage ai ghici despre vacă, aducea ghicitorului ce putea şi ea după sufletul ei: câteva ouă, vrun pui sau niţel mălai, mulţumindu-i din toată inima, şi spunând că nu ştie cum s-a întors vaca, căci dimineaţa a găsit-o în coşar.
— O păreche de bouleni am avut şi eu, Moş-Lăcustă, păcatele mele, şi nu ştiu cine mi i-a furat ieri când eram la plug. Fă bine, moşicule, te rog, şi cată în cărticica dumitale de-mi spune unde să fie ei?
— Ce smintit eşti tu, mă? Dară de lângă tine cum se poate să ţi-i fure?
— Apoi de, Moş-Lăcustă, mă dasem niţel la umbră, săracul de, mine; când m-am deşteptat, ia boii de unde nu e, am rămas cu carul în drum!
— Aşa ţi se cade; când se duce cineva la muncă, nu se culcă, că noaptea este destul de mare de la mila lui Dumnezeu. Dară ia stai, ţine-ţi firea, nu te pierde; adu zece bani şi mă fac eu luntre şi punte ca să nu-ţi pierzi vitele. Cartea-mi spune că trebuie să fie închişi în oborul satului C…; au făcut o mare stricăciune prin holde. Dacă te vei duce tu, nu scapi nici cu cămaşa de pe tine.
Nu apunea soarele, şi bietul om avea boii în bătătură.
Moş-Lăcustă se deprinsese din copilărie a sta deştept pe când ceilalţi dormeau. Era un şmecher de nu-i dai de căpătâi: cunoştea pe oamenii buni de mână numai după ochi, şi-şi alegea tovarăşi pe sprinceană. Ei aflaseră un fel nou de negoţ. Iaca de ce putea să ghicească: soţii lui puneau mâna pe câte ceva, îl ascundeau şi înştiinţau îndată şi pe Moş-Lăcustă. El, bun de gură şi palavragiu de frunte, putea spune păgubaşilor unde se află lucrul pierdut… pentru un dar de nemic. Aşadară omul nu rămânea păgubaş de ceea ce pierdea, iară tovărăşia era în câştig, fiindcă nu băgase niciun capital în marfă.
Dar dacă se întâmpla ca vreun înţestat să nu voiască a face aliş-veriş1 la prăvălie, apoi lucrul cel pierdut se schimba pe bani tocmai pe unde cu gândul n-ai gândi, şi aceasta era tot în folosul tovărăşiei.
Trei trămişi domneşti se arată la casa lui Moş-Lăcustă într-una din zile.
— Moşule, vestea despre numele tău a ajuns până la vodă. Măria-sa ne-a trămis să te aducem la Curte, ca să ghiceşti cine să-i fi furat piatra cea mare de smarand din coroana domnească.
— Dară bine, fraţilor, vodă n-are destui cititori de stele, cari să-i ghicească? Tocmai un biet unchiaş ca mine găsi să-i facă astă treabă, eu care îmi ţin zilele de azi până mâne? Cum o să ghicesc eu un lucru aşa de mare?
Moş-Lăcustă se mai codi, se mai suci, se mai întoarse; dară îi pieri pofta de scăpare, văzînd că oamenii stăpînirii nu glumesc când sunt trămişi spre slujbă. Îl rădicară cu nepusa în masă şi îl duseră la curtea domnească.
— Moşule, îi zise vodă, mi-a pierit nestimata ce împodobea coroana mea. Toată lumea zice că eşti un ghicitor bun. Ia caută şi spune-mi unde aş putea să găsesc giuvaerul furat.
— Mare lucru ceri de la mine, măria-ta. N-am ghicit de când sunt aşa lucru scump. Cărticica mea îmi spune numai despre lucruri mici la preţ; măria-ta ai nimeri-o mai bine, dacă te vei duce la niscaiva zodiaşi sau la vreo vrăjitoare.
— De azi în trei zile cer să afli unde se va fi găsind piatra mea cea nestimată, căci dacă nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul. Aci la curtea mea s-a gătit pentru tine o cămară, unde vei avea tot ce-ţi va trebui.
Trist şi pe gânduri, intrase la grije moşul. Îşi frământa mintea, şi nu ştia cum să facă să scape de beleaua asta. Deodată intră la dânsul un slujitor domnesc, care-i aducea de ale mâncării. Moşul se uită înfipt asupra lui, şi după ce cumpăni din ochi cât îi plăteşte pielea, măsurându-l de sus până jos, zice: unul, cu gând să vază câţi slujitori de casă are vodă, şi apoi după ce îi va cântări, să se hotărască pe cine să căşuneze.
Asemenea făcu şi cu cel ce-i aduse cina zicând: doi.
Moşul se ruga la toţi sfinţii şi se făgăduia a le aprinde lumânări şi de a da acatiste de-l vor scăpa din astă nevoie.
A doua zi când îi aduse prânzul, făcu ca şi la ceilalţi, zicând: trei.
La cină nu zăbovi şi zise: patru.
Slujitorii domneşti ţinură seara sfat.
— Ce vom face noi, zise unul, dacă moşul ne va da pe mâna lui vodă? Avem să putrezim în ocnă, şi încă de vom scăpa numai cu asta!
— Eu nu mai cutez să-i duc de mâncare, zise altul. Are nişte ochi ca de drac: se uită la om parcă vrea să-l cumpere. Nu e lucru curat cu moşul ăsta! Mie mi se pare că are pe spiriduş.
— Că bine zici tu, mă! zise altul. Se uită la om parcă să-l soarbă. Eu cum am intrat şi mi-am aruncat ochii la dânsul, am încremenit în loc. Apoi, când am văzut că m-a cunoscut a fi şi eu amestecat în furtul acesta şi că mă pune la număr, parcă m-a bătut Dumnezeu.
— Dară glasul lui, zise un al patrulea, te bagă în grozile morţii. Iaca, eu când am auzit că mă pune la număr, după ce m-a descoperit că şi eu fac parte din ceată, p-aci, p-aci eram să caz jos. Tremuram ca varga.
— Dacă este aşa, zise altul, să mergem la dânsul, mă, şi să-i mărturisim tot adevărul…
— Ba încă, mai zise unul, să ne şi rugăm de el să ne scape de belea.
Mustrarea de cuget şi faima cea mare a moşului îi făcură să-şi piarză cumpătul. Frica de a fi descoperiţi şi gândul de ce au să pătimească în urmă îi aduse la hotărîrea de a se mărturisi.
A trei a zi moşul văzu că intră la dânsul şapte slujitori domneşti. El, crezând că-i aduc vro poruncă domnească, i se făcuse inima cât un purice. Când, ce să vezi dumneata? Unii îi aşezau masa pentru prânz, iară alţii îi dară în genuchi.
— Iartă-ne, moşicule! Păcatele ne-au împins de am săvârşit aşa faptă necuviincioasă. Noi am furat piatra nestimată. Suntem şapte inşi cari ştim de dânsa. Ţi-am adus-o dumitale. Fă cum vei şti, numai scapă-ne, rugămu-te, de urgia lui vodă. Cum ai venit aici, noi am simţit că o să ne ghiceşti, şi d-aia am apucat înainte de am venit să ne mărturisim la dumneata.
— Vedeam eu, zise moşul, că voi sunteţi băieţi de treabă. N-am voit să vă pârăsc la vodă, căci vă aşteptam să mi-o aduceţi. Dară frumoasă-i piatra, mă! Aţi ştiut voi, pişicherilor, pe ce să puneţi mâna!
Pe vremea aceea doamnele erau de faţă dimineaţa când se da de mâncare paserilor din curte; la cuhnie nu se făcea nimic fără ştirea doamnei; doamna sta la lucru cu fetele din casă.
Curtea dinapoi a lui vodă gemea de paseri de casă. Moşul porunci slujitorilor să aleagă curcanul cel mai mare şi mai însemnat şi să-i vâre piatra pe gât.
Slujitorii făcură întocmai precum le zisese unchiaşul şi veniră de-l înştiinţară de toate semnele curcanului.
Spre seară Moş-Lăcustă fu adus înaintea lui vodă.
— Ei moşule, astăzi sunt trei zile împlinite. Ia spune-mi descoperirile tale.
— Am citit cărticica, măria-ta, din scoarţă până în scoarţă. N-am găsit însă într-ânsa nimic, care să-mi descopere un furtişag aşa de mare.
— Hoţia este tot hoţie, îi zise vodă: ori fură cineva un ou, ori fură un bou.
— Cu toate astea, după chitirile ce am făcut între deosebitele furtişaguri, împrejurări şi locuri de ascuns, dau cu socoteală că piatra măriei tale trebuie să se afle într-un loc cald. Acel loc cald pare a fi acoperit cu fulgi şi a se muta din loc în loc, de unde înţeleg că trebuie să fie înghiţită de vreo pasere. Ai paseri în curte?
— Şi încă multe, răspunse vodă.
— Să mergem acolo.
Vodă porunci găinăresei să aducă, spre a trece pe dinaintea lor, toate găinile, claponii, raţele, gâştele şi alte paseri de casă. Moşul, la fiecare rând de paseri, se uita ţintă la dânsele şi părea se a gândi; apoi printr-un semn poruncea să le dea la o parte.
Veni şi rândul curcelor. Pe acestea zicea moşul că are să le cerceteze cu mai mare băgare de seamă, ca unele ce din firea lor au tragere de inimă către lucrurile sclipicioase, pe cari le înghit cu lăcomie.
Cercetară pe fiecare în parte. În cele din urmă puse mâna pe curcanul ale cui semne i le făcuse cunoscute hoţii.
— Acesta să se taie, zise Moş-Lăcustă.
Porunca lui se împlini îndată, şi în guşa curcanului se găsi piatra nestimată spre marea mirare a lui vodă, carele nu putea pricepe cum să stea atîtea zile piatra în guşa curcanului.
Cu toate palavrele moşului, vodă rămase la îndoială şi cugetă să-l pună şi la alte cercări.
— Moşule, zise vodă a două zi faţă cu mai mulţi boieri adunaţi la Curtea lui, am primit un plocon. Ghici ce este în sacul acela?
Înmărmurit de teamă, moşul, neştiind ce să răspunză, zise din întâmplare:
— Aiti! A intrat vulpea în sac!
— Bată-te sănătatea, moşule, zise vodă râzând, cum ai făcut de-ai ghicit?!
Vânătorii Curţii prinseseră o vulpe vie, nevătămată şi o adusese lui vodă plocon într-un sac.
După-amiazi preumblându-se vodă prin grădină cu moşul după dânsul, era cu voie bună că-şi găsise piatra nestimată. Deodată se răpede şi prinde un gândac din iarbă.
— Ghici ce este aici, moşule? zise vodă, arătându-i pumnul în care ţinea gândacul.
Moşul o băgase pe mânecă de frică: lui îi era teamă să nu i se descopere vicleniele.
— Ei, Lăcustă, Lăcustă, zise moşul cu grai milogit, ai umblat cât ai umblat, dar aci ţi s-a înfundat!
Vodă aruncă lăcusta din mână, căci o lăcustă prinsese. Se miră oarecum de dibăcia lui de a ghici; apoi a doua zi, încărcat de daruri domneşti îl trămise de unde îl adusese.
Moşul era vesel că a scăpat cu faţa curată, dară căta cum să se lase de ghicit. Desfăcu tovărăşia ce avea cu oamenii săi şi începu a lucra pământul ce-şi cumpărase. Se gândea şi se răzgândea cum să facă să se uite numele lui de ghicitor. În zadar spunea verzi şi uscate celor ce veneau să le ghicească, căci aceştia stăruiau şi nu-i dedeau pace. Dacă văzu şi văzu, pregăti lucrurile aşa cum să scape de o meserie, care putea să-l aducă la peirea capului.
Într-una din zile plecă la câmp cu femeia, copiii şi argaţii. El îngrijise a lua cu dânsul fără să ştie cineva, tot ce avea mai bun, cum şi ochişorii de vulpe ce-i adunase într-o pungă. N-apucă să dejuge şi văzu venind la dânsul doi săteni strigând:
— Sări mai iute, Moş-Lăcustă, sări, că-ţi arde casa!
— Aoleo, daţi fuga, oameni buni! zise el, daţi fuga de-mi scăpaţi cartea de ghicit.
Se duse şi moşul, dară alene. Când ajunse, casa era copleşită de văpaiă, iară săteni cu toată hărnicia ce puseseră nu putură să-i scape cartea de ghicit. Moş-Lăcustă nu se văita de alta, decât de carte. Fără carte, el nu mai ghici nimănui, dară putu apoi să trăiască în largul lui.
- aliş-veriş = vânzare, negoț, afaceri (reușite). ↩︎