A fost odată ca niciodată, când ar fi nu s-ar mai povesti; etc.

A fost odată doi muncitori. Prieteni din copilărie, orice găseau de muncă lucrau împreună, şi niciodată nu se despărţeau. Şi ca să nu şadă fără treabă, nu se codeau la niciun fel de muncă; puneau mâna şi la una şi alta, numai să nu se lenevească. Dacă într-un loc nu găseau de muncă, ei se duceau în altă parte. Şi la câmp, şi în oraş, ei munceau la orice le ieşea înainte, numai să trăiască cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu. Mergând odată pentru muncă la un sat, şi fiind timpul frumos şi noaptea răcoroasă, merseră, merseră până în revărsat de ziuă. Ajunseră într-o poiană verde şi frumoasă, cu fel de fel de floricele, se puseră a se odihni şi a trage câte un pui de somn, mai cu seamă că erau şi obosiţi de drum.

Pe unul dintr-ânşii, cum puse capul jos, îl fură sântul; celălalt însă, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dară nu-l putea fura somnul, nici cât ai da în cremene. Se întoarse pe o parte, se întoarse pe alta, să adoarmă nicidecum; strînse ochii cât putu, şi cu toate acestea nu fu putinţă nici măcar a aromi; parcă ar fi fost cu ochii în soare. Dacă văzu şi văzu, se puse şi el pe brânci cu coatele pe pământ şi cu capul rezemat de mâini, şi privea la tovarăşul său cum dormea de dulce.

Era jumătate de oră de când privea el astfel; când deodată se scoală în sus şi rămâne cu gura căscată, văzând un porumbel alb care zbura pe d-asupra omului adormit, şi pe care nu-l băgase de seamă pînă aci. Şi fiindcă era aşa de jos, crezu că ar putea să-l prindă cu mâna, dară unde, că porumbul cât de blând se părea a fi, avea aripi, bată-l nevoia, şi zburând mai cât colea, se puse jos. Omul nostru se ia după dânsul; porumbul zboară mai-nainte, şi tot astfel trecură livada cu floricele şi cu iarba verde, până ajunse la un crânguleţ. Acolo dete peste o căpăţână de cal pe care ploaia şi soarele o albiseră ca osul de fildeş. Porumbelul intră pe gură, şi sări afară prin locul ochilor, mai intră şi ieşi de mai multe ori; apoi, ieşind se scutură şi părea a se veseli; luă iară drumul ca mai-nainte, zburând cât colea şi uitându-se la omul ca cum i-ar fi zis, vino după mine; şi merse şi merse până la o măgură, unde porumbul se înălţă până în slava cerului de nu-l mai putea vedea. Omul nostru se gătea a se întoarce, crezând că norii au luat pe porumbel, când deodată îl văzu că se coboară în jocuri, iute ca o săgeată; şi luă drumul înapoi pînă la tovarăşul ce rămăsese dormind. Aci, se puse pe fruntea lui şi pieri. Atunci se culcă şi omul nostru, şi îndată adormi, parcă l-ar fi lovit cineva cu muchia în cap.

După ce îşi făcură povara de somn, se sculară şi să găteau a-şi urma calea, când omul pe fruntea căruia se pusese porumbelul zise:

— Ce vis frumos am visat!

— Ce vis? Şi ce ai văzut? zise celălalt.

— Dădusem cu mâna în foc. Să făcea că eram pe o câmpie frumoasă şi plină de flori. După ce am umblat câtva, am ajuns la un palat numai de marmură. Am intrat acolo, şi aşa de bine ce-mi părea, ca cum ar fi fost al meu. Am intrat pe uşă, m-am preumblat prin toate odăile. Săream pe ferestre şi iară intram. Era acolo nişte scaune şi paturi numai de mătase. Oglinzi mari cu cercevele de aur, păreţii poleiţi, şi părea că era al meu. Cu toate astea nu ştiu de ce, dară trebuia să plec. După ce am mers o bucată bună de drum prin iarba verde şi-naltă, care da un miros de te îmbăta, am ajuns la o movilă mare şi am intrat într-ânsa printr-o crăpătură. De pe cele ce vedeam, mă aşteptam să văd cine ştie ce minuni, când colo nu găsi decât un chiup d-alea marele şi vechi, şi muced, de nu-ţi venea să pui mâna pe el. Apoi mi-am luat inima în dinţi şi am zis fie ce-o fi; şi am ridicat capacul, când acolo, ce să vezi? jăratec. Am băgat prin buzunări, am luat în căciulă, am luat cât am putut să duc, dar nici pomeneală nu era să se golească chiupul. Şi nişte bani, numai de aur; şi străluceau de-ţi lua ochii. Am plecat şi l-am lăsat aşa cu gând să te găsesc şi pe tine ca să mergem să-l golim; ştiu că eram rupt de osteneală; m-am întors pe la palat, dară n-am mai intrat în el, fiind că mă grăbeam; am ajuns de unde
plecasem, apoi nu-mi aduc aminte ca am mai făcut, şi m-am deşteptat.

Pe când acesta îşi spunea visul, celălalt zâmbea. Apoi după ce sfârşi de spus îi zise:

— Măi vere, ceea ce n-ai putut să facă tu singur, haidem să facem amândoi. Vom merge să luăm banii. Ce zici tu?

— Da ce mă, nebun eşti tu? Ce bani să luăm? Eu îţi spusei că am visat, şi tu, tronc, te pomeneşti vorbind. Dar de unde să iei banii?

Tovarăşul său îi vorbi aşa de serios încât îl încredinţă şi primi să meargă cu el, dară cam cu îndoială, şi cam ciorovăindu-se.

Porniră, deci, tot pe drumul ce apucase porumbelul, şi, ba că a fi una, ba că a fi alta, ba că tunsă, ba că rasă, ajunseră la căpăţâna de cal, şi o arătă cu degetul celui ce visase, zicându-i:

— Iată palatul tău de marmură în care ai umblat şi atâta te-ai veselit. Omul cu visul, se uită cam cu coada ochiului la tovarăşul său, şi se gândi: „El este nebun, sau îşi râde de mine.” Până a nu apuca să mai zică ceva, se luă după tovarăşul său care pornise înainte; el era foarte hotărât a nu mai asculta pe tovarăşul său, dacă şi-ar râde de dânsul mai mult, spuindu-i astfel de minciuni, şi a se despărţi de dânsul.

Mai merseră însă ce merseră şi ajunseră în poalele movilei. Apoi omul zise celui ce visase:

— Aci este.

— Ce este?

— Ei bine, comoara… Dar, ia stăi, ce-om găsi pe jumătate.

— Totul, dacă vrei! era să zică; dară, luându-şi seama, începu la glumă. Ei bine, pe din două; nu suntem noi tovarăşi la muncă?

Nu făcură zece paşi în crăpătură şi dădură peste chiupul cel vechi, muced şi mâncat de rugină. Până a nu se atinge de dânsul, se uitară unul la altul şi începură a râde de bucurie. În sfârşit ridicară capacul şi rămaseră înmărmuriţi când văzură că chiupul era plin cu vârf numai cu bani de aur, şi fiind că erau oameni de omenie împărţiră frăţeşte şi se legară între dânşii a fi tovarăşi până la moarte.

Încălecai p-o şea, etc.