A fost o dată ca niciodată; că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, etc.

A fost un unchiaş şi o mătuşă. Ei ajunseseră la sărăcie, cheltuind tot ce aveau după sufletul lor, spre a dobândi un fiu, dară în deşert.

Acum, la vreme de bătrâneţe, se hotărâră şi ei să iasă pe câmpie, şi orice vor găsi, să-l ia să-l crească ca pe fiul lor. Deci într-o dimineaţă, porniră amândoi pentru acest sfârşit: atât de mare era dorul lor să aibă un copil.

Găsiră un pui micuţ de şarpe, îl luară, îl aduseră acasă, îl puseră într-o ţeavă de trestie şi îl culcară între dânşii.

Tot ce puteau, biet, agonisi şi dânşii, cheltuiau pentru hrana fiului lor. Şarpele crescu până ce într-o zi crepă ţeava. Îl puseră într-un mosor. Îngrijirea şi hrana cea bună ce-i da făcură pe şarpe să crească repede, şi plesni şi mosorul.

Îl puseră într-un putinei, şi aşa nu lipseau a-l culca între dânşii.

După ce mai trecu câtva timp, într-o dimineaţă auziră crepând şi putineiul. Atunci unde ieşi din el şarpele şi le zise:

— Vă mulţumesc, tată şi mamă, de îngrijirea cea bună ce-mi aţi dat. Fără voi, poate, aşi fi pierit. Acum să faceţi bunătate să mă duceţi de unde m-aţi luat.

Bătrânii nu se cam îndura de el. Se făcuse un şarpe aşa de frumos cum nu mai văzuseră ei. Solzii lui erau ca de aur. Ochii străluceau în capul lui ca nişte pietre de rubin, îl sărutară şi pe o parte şi pe alta, şi îi răspunseră:

— Dar bine, dragul nostru fiu, tocmai când credeam să avem şi noi o mângâiere la bătrâneţele noastre, tocmai atunci ne părăseşti? Noi credeam că numai moartea ne va despărţi de tine.

— De aceea vă zic să mă duceţi de unde m-aţi luat, ca să vă pot fi de folos. Şezând aici cu voi viaţa mea este în joc.

Cuvintele lui erau aşa de mieroase încât nu se putură opri de a nu-l asculta.

Îl duseră, deci, de unde l-au luat, moşul ţiindu-l de cap şi baba de coadă.

Cum îl puseră jos, se ridică în coadă, fluieră o dată cu aşa putere încât răsuna câmpiile, apoi plesni din coadă. Şi întorcându-se către unchiaş şi babă, le zise:

— Să nu vă speriaţi de ce veţi vedea.

N-apucă să sfârşească bine vorba, şi unde se porniră din toate părţile şerpii ca frunza şi ca iarba care veneau la chemarea împăratului lor şi i se închinară. Dacă văzu însă că moşul şi baba se cam pierd cu firea, făcu un semn şi toţi şerpii porniră de pe unde veniseră.

Atunci el zise bătrânilor:

— Luaţi ogarul acesta, care venise o dată cu şerpii, şi-l culcaţi între voi, şi îngrijiţi-l, tocmai cum mi-aţi făcut mie. Până acasă să nu-i ziceţi: Ogar, fă treaba a mare. Şi când veţi fi în vreo nevoie, veniţi aici, fluieraţi şi îndată voi veni să vă dau orice ajutor.

După ce se mai sărutară şi plânseră, se despărţiră. Bătrânii se bucurară oarecum, dacă văzură că a să aibă cu ce să se mai mângâie.

Pe drum când se întorceau, nu se putură ţine de a nu încerca ce putere va avea asupra ogarului vorbele ce li le spusese şarpele. Se opriră şi ziseră:

— Ogar! fă treaba cea mare.

Unde mi-ţi începu ogarul a lăsa dintr-însul la galbeni, de nu mai ştiau unde să-i puie. Luară cât putură şi ce nu mai putură lua, lăsară acolo, şi plecară acasă plină de bucurie pentru darul ce căpătaseră.

Dacă ajunseră acasă, îl îngrijiră şi-l culcară între ei în pat cum le zisese şarpele. Apoi a doua zi, se duseră la un argintar, şi se tocmiră să îmbrace pe ogar în argint. Ziseră şi ei argintarului cum le spusese şi lor şarpele.

Argintarul vru să cerce şi el, ca şi dânşii, ce însemna vorbele alea. Şi dacă văzu minunea cea mai nepomenită, se duse de cumpără un alt ogar pe care îl îmbrăcă în argint şi la ziua hotărâtă l-il dete. Unchiaşul plăti ca un om de treabă, aduse ogarul acasă, şi-l culcă între dânşii cu dragostea cu care culcase şi pe şarpe.

După ce sfârşiră banii şi îi zise şi ogarului ăstuia cum zisese celuilalt, el nici nu se tulbură. Îi mai zise o dată, nimic. Atunci se hotărâră a se duce la şarpe să-i spuie că ogarul nu-i mai ascultă.

Şarpele cum auzi de una ca asta, le dete o puică, şi le zise să o îngrijească ca şi pe ogar şi să o culce cu dânşii.

Se întoarseră acasă, şi a doua zi când se sculară, găsiră în aşternut un ou de aur. Găina ouase. Se bucurară ei şi de acest dar; apoi vândură oul cu preţ, şi îşi târguiră cele trebuincioase.

În toată dimineaţa, când se sculau găseau câte un ou de aur în aşternut. După câteva zile se duseră iarăşi la argintar ca să le îmbrace găina în argint. După ce se tocmiră, îi zisese să nu o culce între ei.

Argintarul dacă văzu că găina face ouă de aur, fiindcă el o culcase în pat, tocmai cum zisese moşul şi baba să nu facă, cumpără o altă găină, la fel cu aceea, şi le-o dete îmbrăcată în argint.

Unchiaşul şi de astă dată plăti asemenea, luă găina ce-i dete argintarul şi o duse acasă. A doua zi, în loc de ou de aur, găsiră altceva.

Se duseră iară la şarpe. Îi spuseră cum că de marea dragoste ce aveau pentru darurile lui, se dusese şi cu ogarul şi cu găina la un argintar să le îmbrace în argint, şi cum că, după ce le-a îmbrăcat, ogarul nu-i mai ascultă şi găină nu mai făcu ouă de aur!

Şarpele pricepu ce drăcie se joacă aci. Le dete un reteveiaş şi le zise:

— Na, această bâtă mică, să o duceţi să o îmbrace şi pe acesta în argint. Dar să nu-i ziceţi: Sări măciucă, dă, borbolino. Însă dacă la vreo întâmplare de-i veţi zice şi veţi voi să nu să mai simţă de dânsa, să-i strigaţi: oprea nebuno!

Unchiaşul şi mătuşa n-avură răbdare până acasă, ci chiar pe drum vrură să încerce ca ce minune va face şi măciuchiţa când i-o zice cum i-a învăţat şarpele. N-apucară să sfârşească bine vorbele şi unde începu să-i croiască cum se cuvine. Atunci ei îndată o domoliră prin celelalte vorbe ce îi învăţase şarpele şi tocmai atunci cam începură a pricepe şi ei că cu argintarul nu e lucru curat.

Ajungând acasă şi odihnindu-se puţin, se duseră îndată la argintar să le îmbrace reteveiul în argint. După ce se tocmiră ca şi de alte dăţi, îi ziseră:

— Noi îţi plătim cât ne-ai cerut, jupâne argintar, dară ne rugăm să nu-i zici: Sări, măciucă, dă borbolino!

— Vai de mine! cât despre asta n-aveţi grije. Noi ne cunoaştem muşteriii. N-avem noi a face pentru întâia oare cu d-voastră.

N-apucară să facă nici zece paşi după ce ieşiră, şi argintarul, nerăbdător să vadă ce minune o mai face şi bâta, îi zise: Sări, măciucă; dă, borbolino!

Abia sfârşi de zis, şi unde începu reteveiul a le-nmuia ale oase de-i băgă în năbădăi. Sărea pe spinările tuturor câţi se aflau în casă ca o altă aia năzdrăvană. Da într-înşii ca la fasole. Îi pisăgea şi îi cotonogea de nu ştiau unde se mai aflau. Chilomane, ţipete, de voie, şi reteveiul să stea, ba. Îi răzbise în bătăi. Dau să iasă din casă să alerge după unchiaş; dară unde putea cineva să puie mâna pe clanţa uşii, căci în vipia ameţelei uitaseră că ferestrele sunt deschise. În cele după urmă, un ucenic d-abia izbuti a ieşi pe fereastră, dete fuga după unchiaş şi mătuşă pe care îi ajunse după urmă, le spuse şiritenia şi tot ce păţiră, şi îi rugară să se întoarcă înapoi şi să-i mântuiască din nevoie.

Cum îi văzu argintariul, le zise:

— Veniţi mai iute, oameni buni, de ne scăpaţi de pacostea asta, care ne-a dăulat în bătăi, că vă vom da ce ne-ţi cere.

— Noi nu-ţi cerem alta decât ceea ce ne-aţi luat cu nedrept.

— Vă dau, vă dau, săracul de mine, numai scăpaţi-ne de urgia asta ce căzu pe capul nostru.

Atunci unchiaşul zise încet: Oprea, nebuno!

Îndată măciuchiţa se opri şi veni de se puse în mâna bătrânului. Iar argintariul, bătut făcut măr, îi dete ogarul şi puica.

Unchiaşul plăti şi de astă dată omeneşte, cât tocmise ca să-i îmbrace reteveiul în argint. Dar o luă acasă împreună cu ogar şi cu găină.

Măciuchiţa rămase însă neîmbrăcată, căci nu mai voi moşul să o dea; iar el îi întoarse ogarul şi găina ce i le dase argintariul schimbate.

A mai trăit multă vreme unchiaşul şi baba în fericire, şi mai în toate zilele se duceau în câmp de vedeau pe şarpe. Nu i se mai întâmplară însă nimic.

Încălecai p-o şea, etc.