A fost odată ca niciodată, etc.

A fost o dată un om, şi el în toate zilele se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea bogăţie. Rugăciunile sale cele multe şi dese, găsi pe Dumnezeu, într-una din zile, în toanele cele bune, şi-l ascultă. Ajuns bogat el dorea să nu mai moară; şi aşa hotărî să se ducă din ţară în ţară să caute a se aşeza acolo unde va afla că nu mor oamenii. Se găti de drum, spuse şi femeii sale gândul lui, şi porni. În fiece ţară unde ajungea întreba de cumva mor oamenii pe acolo, şi îndată pornea înainte, dacă i se răspundea că mor şi pe la dânşii. În cele din urmă ajunse la o ţară unde i se spuse că nu ştiu ce va să zică aceea a muri.

Călătorul, plin de bucurie, întrebă:

— De ce, dară, nu e gloată mare la voi, dacă nu mor oamenii.

— Nu e gloată mare, vezi bine, i se răspunse, că din când în când vine cineva şi cheamă pe câte unul, şi cine se duce nu se mai întoarce.

— Şi văd oamenii pe acela care îi cheamă? mai întrebă el.

— Cum să nu-l vadă, i se răspunse.

Atunci el nu se putu mira destul de prostia acelor oameni care se duc după acela care îi cheamă, când ştiu bine că rămân acolo unde îi ducea el; se întoarse la casa sa, îşi luă toată averea, femeia şi copiii şi merse de-şi aşeză locuinţa acolo unde nu mor oamenii, dar pe care îi cheamă un oarecine, şi cine se ducea după acel oarecine, nu se mai întorcea, cu hotărîre nestrămutată că el şi cu ai săi, să nu se ducă niciodată după oricine i-ar chema.

Aşa, după ce se aşezară şi îşi tocmiră toate trebile puindu-le la bună rânduială, îşi povăţui femeia şi p-ai săi să nu se ducă cu niciun chip după oricine ar veni să-i cheme, dacă voia, zicea el, ca să nu mai moară.
Se puseră dară pe trai şi o duse într-una vreo câţiva ani. Când într-o zi, pe când se aflau cu toţii veselindu-se în casa lor, femeia sa deodată începu a striga:

— Viu acum! Viu acum!

Şi îşi căuta scurteica cu iuţeală prin casă.

Omul nostru sări şi el îndată, puse mâna pe dânsa, o opri, şi începu să-i facă imputări, zicându-i:

— Astfel asculţi tu poveţile mele? Rămâi aici dacă vrei să nu mori.

— Nu vezi tu cum mă cheamă ăla? Mă duc să văd ce vrea, şi mă întorc numaidecât.

Şi se zbătea să scape din mâinile bărbatului ei, ca să se ducă.

El o ţinu cu putere, şi izbuti să pună şi zăvoarele la toate uşele casei. Ea, dacă văzu aşa, zise:

— Lasă, bărbate, că acum nu mă mai duc.

Bărbatul, socotind că şi-a venit în sine din nebunia sa, o lăsă; dară nu trecu mult, şi femeia se repezi la una din uşile cele mai apropiate, o deschise în grabă şi ieşi cu iuţeală, iară bărbatul său se luă după dânsa ş-o apucă de scurteică, tot povăţuind-o să nu se ducă, căci nu se va mai întoarce. Ea, lăsă mâinile în jos, cam îndărăt, se îndoi niţel de mijloc, smuci şi scurteica alunecă de pe umeri şi rămase în mâinile omului, care încremenise uitându-se după ea cum fugea cât putea şi striga:

— Viu acum. Viu acum.

După ce n-o mai văzu, venindu-şi în sine, omul nostru intră în casă zicând:

— Dacă eşti nebună şi ai poftă să mori, du-te cu Dumnezeu, că eu n-am ce să-ţi fac; destul ţi-am spus să nu te duci după nimeni, ori cine te-ar chema.
Mai trecură zile, zile multe, săptămâni, luni, ani, şi pacea în casa lor n-a mai fost niciodată turburată; când, ca după obicei, el se afla la bărbier să se radă într-o zi, prăvălia fiind plină de lume, tocmai când era cu clăbucul pe barbă, strigă:

— Nu viu mă, nu viu.

Bărbierul şi ceilalţi oameni înmărmuriră. El iarăşi, uitându-se spre uşă, zise:

— Ci ca înţelege o dată, şi du-te de acolo, că nu viu.

Mai târziu zise iară:

— Du-te de acolo mă, dacă vrei să scapi cu faţă curată, că îţi spui de o mie de ori că nu viu.

Şi ca cum parcă ar fi stat cineva la uşă, şi l-ar fi chemat mereu, se necăjea şi se ciudea că nu-i da pace. În cele din urmă, se repede şi ia briciul din mâna bărbierului:

— Adu încoa zise, să-i arăt eu lui ce va să zică a mai supăra oamenii.

Şi o tuli pe uşă în fuga mare, după acela ce zicea el că îl chema şi pe care nu-l vedea nimeni, afară de dânsul. Bărbierul, biet, ca să nu-şi piardă briciul, se luă şi el după dânsul. Omul fugi, bărbierul după dânsul; ăla fugi, ăsta după dânsul, până când ieşiră afară din oraş, şi acolo puţin mai înainte omul dete într-o prăpastie de unde nu mai ieşi; astfel încât, fără voia lui, se duse şi el ca toţii după acela ce-i chema.

Bărbierul, întorcându-se fluierând a pagubă, povesti la toţi ce se întâmplase, şi se dete sfară în ţară că oamenii care se duceau şi nu se mai întorceau, intrau în acea peşteră, fiindcă până atunci nimeni nu ştia ce se făceau oamenii care se duceau după acela ce-i chemau.

Când se porniră gloatele spre locul mâhnirei să vadă prăpastia nesǎţioasă, care tot înghiţea la oameni şi nu se mai sătura, nu mai găsiră nimic, parcă de când lumea fusese tot locu şes, şi de atunci oamenii începură să moară şi pe la dânşii ca în toată lumea.