A fost odată ca niciodată, etc.

A fost odată un pescar, nici prea, prea, nici foarte sărac; el era june, cu mustaţa răsucită, ştii, colea, şi chipeş. De câte ori trecea el cu peşte pe la curtea împărătească, fata împăratului trimitea să-l cheme, cumpăra de la el peşte şi îi dădea bani de zece ori cât făcea peştele lui.

Pescarul nostru se spurcase la bani; el, de câte ori avea ceva peşte bun şi proaspăt, trecea pe la curtea împărătească şi nu era ziuliţă lăsată de la Dumnezeu în care să nu cumpere fata împăratului peşte, când trecea pe acolo pescarul.

Într-una din zile, fata împăratului, când îi plăti peştele ce cumpărase, îl cam strânse de mână; iar pescarul se făcu roşu ca sfecla; puse ochii în pământ, după ce se uită şi el la dânsa cu o căutătură mângâioasă, fiindcă înţelesese că-i dă pricină.

Intră apoi în vorbă cu dânsa şi se feri a nu zice ceva prostii.

Altă dată, când luă fata împăratului peşte, el aduse vorba cam pe departe şi dete fetei împăratului să înţeleagă că a priceput-o şi că focul ce-l arde pe dânsul nu este mai prejos decât al ei.

În alt rând, întinzându-se la vorbă, fata împăratului află de la dânsul că era flăcău, şi pe lângă aceasta, îi plăcură mult răspunsurile lui cele isteţe; şi cum era de nurliu, prinse dragoste de dânsul fata împăratului; atunci îi dete o pungă cu bani ca să-şi cumpere un rând de haine bune şi îi zise apoi să vină la dânsa să-l vadă.

După ce-şi luă haine ca de boier şi se îmbrăcă cu ele, pescarul veni să le arate fetei împăratului. Ea, cât p-aci era să nu-l cunoască; fiindcă şi umbletul lui cel ţanţoş şi boiul lui semăna a boier mare.

În cele mai din urmă ea nemaiputând să ţie focul ce avea la inimă, îi spuse că vrea să-l ia de bărbat.

Pescarul cunoştea şi el că nu prea e de mutra lui aşa bucăţică, şi nu-i venea să creadă ceea ce auzea cu urechile şi vedea cu ochii; dară după ce îl încredinţă fata împăratului că nu-i vorbeşte glume, primi şi el, cam cu îndoială şi ruşinos, ce e drept.

Împăratului nu-i prea venea la socoteală căsătoria aceasta; dară, fiindcă-şi iubea fata, numai una fiind la părinţi, se înduplecă la rugăciunile ei. Fata mai dete o pungă de bani pescarului şi îi zise să-şi ia alte haine şi mai frumoase. Pescarul se întoarse cu nişte haine muiate numai în fir; iar fata îl duse de-l arătă împăratului, care îi şi logodi.

Nu trecură multe zile şi le făcură o nuntă de-ale împărăteştile. Când se puseră la masă, le aduseră şi lor un ou cu zeamă, după lege, din care numai amândoi trebuiau să mănânce. Fata împăratului, când voi să întingă el, îl opri, zicându-i:

— Eu trebuie să înting întâi, fiindcă eu sunt fată de împărat şi tu un pescar.

Pescarul nu răspunse nimic; se sculă de la masă şi se făcu nevăzut. Mesenii, care nu ştiau ce se petrecuse, se uitau unii la alţii şi se întrebau cu mirare ce să fie asta? pentru că ei nu auziseră nimic despre ginerele împăratului că ar fi fost pescar.

Se căia fata şi-şi muşca buzele, şi-şi frângea mâinile pentru nesocotinţa ei. Mâncă ce mâncă, dar părea că arunca la spate, căci nu-i mergea la inimă nicio îmbucătură.

Se duse dară, după masă, în odaia ei. Toată noaptea nu închise ochii, căci nici somnul n-o prindea: aşa de tristă era; şi cum avea gândul tot la dânsul, se temea foarte să nu dobândească lipici. Focul ei era de ce să plece fără să-i zică măcar o vorbă.

A doua zi ea merse la împăratul şi-i spuse că se duce după bărbatul său să-l găsească; atât de mult o încinse dorul lui. Împăratul voi s-o oprească; dară ea nu-l ascultă şi plecă.

Umblă prin tot oraşul, căută în sus şi în jos, şi nu-l află nicăieri. Plecă, dar din oraş în oraş şi-l află băgat slugă la un han.

Cum îl văzu, se duse drept la el şi începu să-i vorbească; dar el se făcu că n-o cunoaşte, întoarse capul încolo, nu-i răspunse nimic şi se duse la treaba lui.

Ea se luă după el şi-l rugă să-i vorbească măcar un cuvinţel, dară în zadar. Iar dacă o văzu stăpânul lui că din pricina ei se face zăticnie la treburile ce făcea sluga lui, îi zise:

— Cum de nu-mi laşi sluga în pace să-şi sfârşească trebile? Nu vezi că e mut? Fă bine şi te cară d-aici, dacă eşti femeie de treabă.

— Nu este mut, strigă ea, acesta este bărbatul meu, care pentru o greşeală m-a lăsat şi a fugit.

Toţi oamenii din han rămaseră uimiţi când auziră vorbele ei, care nu glumea; iar stăpânul hanului nu putea a crede una ca asta; căci, zicea el, nu se poate om să ştie să vorbească şi să ţie o săptămână întreagă fără să dea un cuvinţel; şi în adevăr toţi îl cunoşteau de mut; se înţelegeau cu dânsul prin semne şi-l iubeau pentru vrednicia lui.

Atunci fata împăratului făcu prinsoare cu toţii, ca, în soroc de trei zile să-l facă a vorbi, numai să aibă voie a fi cu dânsul; iară dacă nu, ea să fie spânzurată. Se făcură înscrisuri, le arătă la stăpânire şi o rugă să le ţie în seamă învoiala lor. Tocmeala fiind făcută, sorocul de trei zile începu de a doua zi.

Pescarul nu ştia la început de aste istorii; dar apoi află; iar fata împăratului se ţinu mereu de capul lui.

— Dragul meu, îi zicea ea, tu ştii că eu sunt cea greşită; eu te-am ales pentru că te-am iubit; mă leg să nu mai fac asemenea greşeli; îndură-te de-mi vorbeşte numai un cuvânt, şi mă scapă de ruşinea asta care mă omoară. Ştiu că ai drept să fii supărat, dară pentru dragostea noastră, iartă-mă.

Pescarul întorcându-şi capul de către dânsa, da din umeri şi se făcea că n-o cunoaşte şi că nu ştie despre ce este vorba.

Trecuse o zi, trecură două, şi nu zise nici măcar un bob. A treia zi, fata de împărat se înfricoşă grozav şi, oriunde mergea mutul, ea îi tot ieşea înainte, şi-l ruga să-i vorbească.

Pescarul, din partea lui, când simţea că-l pridideşte cu rugăciunile, fugea ca un sălbatic dinaintea ei ca să nu-l podidească lacrimile, şi se făcea ca cum i-ar fi fost inima sloi de gheaţă; iar ea nu înceta a-i face mii de rugăminţi de ar fi înmuiat şi chiar inimile fiarelor sălbatice.

În sfârşit trecură trei zile şi pescarul nu zise nici măcar cârc.

Toată lumea se mira de astă întâmplare. Nu era altă vorbă în acel oraş decât despre argatul cel mut de la han şi despre fata cea frumoasă şi gingaşă, care, ziceau oamenii, s-a amăgit, semuind pe mut cu altcineva şi singură s-a nenorocit.

A doua zi spânzurătoarea era gata. Se adunară, deci, toţi cu totul ca să vadă sfârşitul istoriei. Oamenii din stăpânire fură chemaţi la faţa locului şi siliţi, fără voia lor, a pune în lucrare ceea ce coprindea învoiala ce făcuseră.

Veni gâdea şi o chemă la osândă, căci nu izbândise a îndeplini legăturele la care singură se îndatorase; iară fata se întoarse încă o dată şi suspinând se mai încercă a înmuia inima pescarului; dară în deşert. Dacă văzu şi văzu că nu e scăpare, îşi lăsă părul despletit pe spate şi începu a se jeli de să ferească Dumnezeu! încât şi lemnele şi pietrele plângeau de mila ei. Astfel merse către locul osândei. Iar oamenii cu mic cu mare, lăcrimau pentru dânsa şi nu puteau să-i ajute întru nimic.

Dacă ajunse la spânzurătoare, plină de nădejde, se mai uită la mut, care venise şi el cu gloata de oameni, şi care sta ca un nesimţitor, şi îi zise:

— Dragul meu bărbat, scapă-mă de moarte, tu ştii dragostea mea pentru tine, nu mă lăsa să mor ruşinată. Zi numai o vorbă şi voi fi mântuită; iar el dădu din umeri şi se uita anapoda peste câmpii.

Gâdea sta cu laţul în mână; doi slujitori o urcară pe scară, şi gâdea îi puse laţul de gât. O clipeală de ochi şi fata era să fie moartă. Dară, tocmai în minutul când era să-i dea drumul şi s-o lase atârnată, pescarul întinse mâna şi strigă: ho! ho! staţi! Toată lumea încremeni; lacrimi de bucurie curseră din toţi ochii celor care erau de faţă, iar gâdea scoase laţul de la gâtul fetei. Atunci pescarul uitându-se la fată, îi zise de trei ori:

— Îmi mai zici pescar?

— Iartă-mă, scumpul meu bărbat, se grăbi fata a-i răspunde, o dată am zis, şi chiar atunci din greşeală, mă făgăduiesc a nu-ţi mai zice.

— Daţi-o jos, căci aceasta este femeia mea.

Şi luând-o de mână, plecară la casa lor.

După aceea trăiră în fericire, şi trăiesc şi până în ziua de astăzi, dacă n-or fi murit.

Încălecai p-o şea, etc.