A fost odată într-un sat un om, care avea un fecior. El în toate zilele şi în totdeauna, învăţa şi povăţuia pe fiul său, ca să se ferească cât va putea să nu aibă a face cu spânii.

Fiu-său, un flăcăiandru, viu, ştii, ca spirtul şi deştept, învăţase toată treaba câmpului, şi lucra el în locul tătâne-său; iară bătrânul se odihnea.

Într-una din zile văzând că li se sfârşise mălaiul şi făina, ceru voia de la tată-său să se ducă la moară cu un sac de grâu, pînă una alta, şi apoi, după ce se va întoarce să vadă a-şi face provizia pe toată iarna. Până să plece, se cam înmurgise; tînărul nostru plecă; iară tată-său avu grijă şi asta dată de a-i zice:

— Vezi, fătul meu, să nu macini unde vei vedea vreun morar spân.

Şi fiindcă de marginea satului erau trei mori la rând, flăcăiandrul pusese în gând, să meargă la una din trei ca să macine. Se duse, deci, la moara dintâi care era în calea sa. În uşa morii, un spân îl întîmpină zicându-i:

— Vino la noi, măi, vere, să-ţi măcinăm.

— Nu, zise băiatul, fiindcă tata mi-a zis să nu macin unde voi vedea morar spân.

Pornind mai-nainte, merse ce merse şi dete de moara a doua. Aci, ca şi la cea dintâi îi ieşi înainte un spân, îi zise ce-i a zis şi celălalt spân; iară el, fluierând şi minunându—se de întâmplarea că dă tot de spâni, nu voi să macine, şi porni la moara a treia.

Cum ajunse şi aci, încă un spân îl aştepta în uşa morii, şi-I zise:

— Măi, verişcane, vino la noi să-ţi măcinăm.

— Apoi, vericule, îi răspunse el atunci cam cu necaz, dacă toată lumea a spânit, sunt silit să macin aici la tine, fiindcă iată a înnoptat, şi trebuie să mă şi întorc acasă până o ieşi luceafărul porcilor; uite-te colo, luceafărul de seară a început a sfinţi.

Intră, deci, în moară, şi turnă în coş. Iară spânul îi zise:

— Aici la noi, băiete, este obiceiul ca, din făina care iese întâi, să se facă o turtă, şi cine o spune mai mare minciună, a lui să fie turta.

— Dacă astfel vă este obiceiul, zise băiatul, aşa să fie.

Spânul făcu un foc mare în mijlocul moarei, şi puse apa să dea în crop, după aceea se apucă de turtă: turnă apă, apă multă; puse făină, făină multă, mai turnă apă, apă multă; mai puse şi făină, făină multă; şi tot puse până se isprăvi toată făina, şi făcu o turtă cât toate zilele de mare.

Făcându-se spuză, jerui focul şi puse turta să se coacă.

— Acum, zise spânul, să spunem câte o minciună, până s-o coace turta, şi aşa, începi tu bǎiete.

— Ba începi tu, spânule, zise flăcăiandrul.

— Ba începi tu, bǎiete.

— Ba începi tu, spânule.

În cele mai de pe urmă începu spânul să spuie:

— Tata era herghelegiu, zise spânul, şi mă trimetea adesea să-i păzesc caii. Într-una din zile, pe la nămezi, mă dedei cam d-o parte la umbra unui copaci; când mă pomeni, ia caii de unde nu e. Apucai la vale, apucai la deal, caii nu sunt. În sus, în jos, ajunsei la marginea mării. Aci, văzui un vrej de dovleac, gros cât o alta aia, o luai şi eu la sănătoasa pe vrej să văd unde m-o scoate, când băgai de seamă că trecusem marea şi pe celălalt mal. În vârful vrejului o namilă de dovleac cât ţarigradul de mare. Mă dusei până la dânsul, dară ce să vezi, dovleacul era putred şi găurit dedesubtul vrejului. Intrai înăuntru să văz nu care cumva caii ar fi întrat în dovleac. Căutai încoa, căutai încolo p-în dovleac, caii nu sunt nicăiri. Mai dedei un ocol p-în colţuri, şi când, în cele după urmă, găsi caii care se adăpostiseră sub o sămânţă a dovleacului; îi scot afară şi iau la refec. Acasă era să mă bată tată-meu, pentru că întârziasem, dară m-a iertat, după ce îi spusei şiritenia istoriei.

Acum spune şi tu băiete, să vedem. Şi pe când zise asta întoarse şi turta care se copsese pe o parte.

Flăcăiaşul nostru, românaş dezgheţat, pricepu ce umblă spânul; dară nu-l lăsă să se sfinţească, şi tuşindu de vreo două ori, începu şi el zicând:

— Tată-meu era stupar, cinci albine n-aveau loc în stupii lui, şi mă trimitea cu ele să le pasc. Într-una din zile, o vijelie groaznică îmi răspândi albinele. După ce încetă vijelia, îmi caut albinele p-în toate locurile, şi le găsesc; dară două lipseau. Ce să fac? Acasă nu puteam să mă întorc, că-mi era frică de ciurică. Trimit cele trei albine acasă, şi eu plec să caut albinele fugite. După ce am cutreierat toată ţara, găsesc albinele la un ţăran care le prinsese şi le pusese la jug, de-şi arase tot câmpul. Iau albinele de la dânsul cam cu mărăială, şi voi să mă întorc acasă, când bag de seamă că albinele se cam stricaseră la ceafă de jug. Atunci iau o frunză de nuc şi le şterg puţintel; dară, în ceafa lor văd deodată crescuţi doi nuci mari, care şi făcuseră roade. Băieţii, de prin sat văzând nucile, li se scurgeau ochii şi începură a arunca cu bulgări, până ce, când am ajuns acasă se făcuse acolo sus în nuci un pământ de arat aşa de frumos încât îţi rămînea inima la dânsul.

Văzând tată-meu aşa câmp, urcă plugul şi ară. După ce a semănat, crescu un orz înfricoşat de-ţi era dragă lumea să te uiţi la el. Dacă văzu tată-meu că orzul era bun de secerat, se urcă cu câţiva argaţi ca să-l secere. Seceră într-o parte, seceră în alta, pînă când iată iese un iepure din orz, şi p-aici ţi-e drumul. Tata aruncă cu secera după el, şi se înfipse d-asupra coadei. Iepurele fugi, tata după el, până când văzu că iepurele umbla să sară jos; atunci îi dete o gură, căci acum nu-i mai era de iepure ci îi era de seceră. Sărind iepurele îi căzu secera şi cu ea împreună căzu şi un răvaş; tată-meu luă răvaşul şi îl citi.

— Ce zicea în răvaş, zise spânul nerăbdător se vadă sfârşitul povestei, căci trecuse de miezul nopţii.

— Zicea, răspunse flăcăiaşul, că: „Spânul mai mult să nu umble cu şoalda, că turta e a băiatului.”

Un pocnet se auzi de răsună toată moara. Spânul pleznise de necaz că-l păcălise românaşul; iară băiatul luă turta şi se duse acasă.