Păcală se însurase de aproape doi ani. Şi-a făcut şi el rândul ca oricare. În fine scăpase de ponosul de flăcău unguresc. Nu se mai temea că a să vie fetele să-i spargă oalele, a doua zi de lăsatul secului de brânză. Cum, cum, el era mulţumit de femeia lui. Cât pentru dânsa, vom vedea la vale întru cât a putut fi mulţumită şi ea de dânsul. Istoria aceasta umblă din gură în gură de este sute de ani. Mulţi zic că s-a petrecut pe timpul când era lupul căţel, sau Mitropolitul unter-ofiţer. Adevăr este sau ba, nu ştiu să vă spun pozitiv; cum am cumpărat-o, aşa o vânz.
— Măi, Păcală, iată se face târg, du-te de cumpăra şi tu ceva pentru casă, îi zise nevasta.
La întoarcerea sa, îi spune ce a păţit:
— Am cumpărat, nevastă, un ac, şi, neavând cum să-l aduc, l-am pus într-un car cu fân. Când ne-am despărţit, nu l-am mai găsit.
— Nebun eşti tu, mă? Dară acul se putea înfige la piept, în haine că nu era vr-o treabă mare.
— Lasă nevastă, că aşa am să fac.
A doua zi veni de la târg iară cu mâinile în buzunar:
— Nevastă, am făcut precum mi-ai zis tu şi n-am izbutit mai bine. Să mai asculte cineva altădată la gura muierilor. Am luat un fier de plug, şi l-am tot înfipt în haine până le-am sfâşiat, uite, cum le vezi pe mine. Unde să stea fierul de plug acolo; a căzut şi l-am lăsat şi eu locului.
— Dar bine, mă, smintit ai fost? fierul de plug se putea lua la spinare, iar nu înfipt ca un ac.
— Ai dreptate, nevastă; la spinare, nu e aşa ? Ei bine aşa am să fac.
A treia zi se întoarce de la târg şi aruncă înaintea femeii un ogar mort.
— Dară ce mai este şi aceasta, bărbate? îl întrebă femeia speriată.
— La spinare. Nu mi-ai zis tu să-l iau la spinare? Ei, iată aşa am făcut. Să lăsăm că m-a muşcat, de este vai de pielea mea; şi dacă nu-l apucam bine de gât mă făcea numai sânge, dară iată că a murit.
— Mă! da nevoiaş român ai mai fost. Când să-ţi vie ţie minte mă? Apoi bine, frăţiorule, eu ţi-am zis fierul de plug să-l iei la spinare. Cât pentru ogar, trebuia să-l fi legat de gât cu o funie sau altceva, să-i fi dat ceva de mâncare, şi să-l fi chemat: cuţu! cuţu! Ori Grivei! Grivei!
— Ei vezi, la asta nu am gândit nevastă; lasă că aşa am să fac.
A patra zi femeia se vede chemată de vecine spre a-i arăta nătângia bărbatului ei, de care râdea tot satul. El venea, târând după sine o jumătate de porc ce cumpărase, şi pe care o legase de gât cu o funie, îi tot arunca câte o bucăţică de pâne şi striga cuţu! cuţu! Grivei! Grivei!
— Dară ce prostii mai sunt şi astea bărbate? te-ai făcut de rîs în sat cu neghiobiile tale. Am ajuns să nu mai pot scoate capul în lume de ruşinea ta.
— Aşa, vezi bine, după ce mă înveţi să fac câte nagode toate, apoi tot tu eşti cu gura mare. Am făcut aşa cum mi-ai zis tu.
— Mâine este ziua din urmă de târg. Mă voi duce dară tot eu să târguiesc cele ce ne sunt de trebuinţă pentru casă. Tu vei face în locul meu treaba casei. Până mă voi întoarce tu vei scălda copilul şi-l vei adormi, vei face azimă, vei bate putineiul, vei mătura şi dereteca prin casă, precum fac eu.
— Dară ce va să zică harababura asta prin casă, bărbate ? Iacă eu am adus tot ce ne trebuie. Tu nici pentru un dereticat n-ai fost vrednic.
— Adică ai vrea să zici că am făcut puţin? Să mă ierţi. Am frământat coca pentru azimă, am măturat prin casă, şi, ca să fac mai multe trebi deodată, am legat putineiul de gât, aşa încât să să poată bate, umblând în sus şi în jos. Nenorocire numai că plecându-mă să pui azima sub ţest, s-a versat putineiul peste dânsa. Apoi am scăldat copilul. Ca să fac însă şi astă treabă am făcut focul pe vatră, am pus căldarea, am cercat apa cu făcăleţul, şi când am crezut că e bună am turnat-o în albie şi am băgat copilul de l-am scăldat.
Dar eu de un lucru mă mir. Cum, tu, care zici că e nevoie mare de capul tău, cum, tu, zic, n-ai băgat de seamă că copilul avea o bubă în cap? Vezi de aceea copilul plângea într-una , şi n-avea somn. Ea te uită acum de vezi ce frumos doarme.
Să-ţi spui şi ce am făcut de am descoperit aceasta. Cum am băgat copilul în albie să-l scald, a început să ţipe de te lua groaza. Am băgat de seamă că capul copilului era moale lângă creştet, şi mi-am închipuit că acolo trebuie să fie vr-o bubă coaptă. Nu m-am înşelat. Ştii tu, câtă materie am scos de acolo cu andreaua? Cum am spart buba, a adormit şi doarme dus şi acum încă.
— Vai de mine, şi de mine. Mi-ai omorât copilul, netotule. Să te duci de la mine; căci pâine şi sare p-un taler cu mine nu mai mănânci.
Şi biata femeie îşi smulgea perii de desperare.
Pe când copilul ieşea mort pe o uşă spre a fi dus la înmormântare, Păcală ieşea pe alta cu o uşă în spinare, partea ce i se cuvenise din avutul lor, spre a se duce în lume, ori încotro l-a duce ochii.
— Să dea Dumnezeu să faceţi grâu cât uşa aceasta, zise el unor oameni ce arau, şi pe care îi întîlni în drumul său.
Bunii ţărani, cari nu avusese nici în clin, nici în mânecă cu dânsul, ba nici nu-l cunoşteau cine este, se simţiră atinşi de acest blestem. Şi ca să aducă pe Păcală în stare să-şi dea cuvânt pentru cele ce zisese, îl dară niţel ţurcava.
— E, bine, verişcanilor, ce vă făcui eu de mă trântirăţi?
— Aşa se zice, mă, când dă cineva peste oameni lucrând la câmp?
— Dară cum? Păcatele mele, învăţaţi-mă.
— Ia, să zici, dacă vrei, să dea Dumnezeu spor şi îmbelşugare, ori berechet, să burduşiţi pământul de grâu, sau să taci din gură, dacă nu vrei să zici ceva, iar nu să blestemi.
— Bine, bine, lasă că aşa am să zic de aci înainte.
Tocmai aşa şi zise, când, din întâmplare, întâlni nişte oameni ducând la biserică un mort. Lumea care era adunată se închinară de nesocotitele lui vorbe, îl luară la trei parale şi-i dădură o păruială straşnică.
— Dar bine, oameni buni, de ce mă bateţi? Dacă n-am zis bine, învăţaţi-mă.
— Aşa ? Ei iacă să zici, dacă vrei, Dumnezeu să-l ierte. Să dea Dumnezeu să nu mai moară. Să mergi apoi la groapă să dai ţărână peste dânsul. Dacă nu voieşti să zici ceva, taci din gură, treci pe lângă dânsul ca un om de omenie; nu trebuie însă să zici ca să burduşim pământul de morţi.
— Aşa voi zice, săracul de mine.
— Dar ce treabă ai tu, mă, cu porcul meu, de îl umpli de ţărână şi îi zici Dumnezeu să-l ierte, zise omul ce întâlni Păcală.
Şi unde mi-l luă pe ǎl Păcală al meu la buşeli, măcelarul care junghiase porcul, şi unde mi-l răsuci de câteva ori, de mi-l zăpăcise în buchiseli.
— Ia stăi, jupâne, de ce mă dai aşa val vârtej, ce ţi-am greşit? dacă nu-ţi place ce ţi-am zis, învaţă-mă, că eu ascult.
— Iacă, să zici şi tu, dacă vei să te afli în vorbă: să-l mănânci sănătos cu nevasta, cu copilaşii tăi; să vă lingeţi buzele. Dacă nu vei să zică nimic, cată-ţi de treabă.
— Aşa voi zice, sărăcuţ de maica mea.
Nici una nici două; când întâlni în calea sa, Păcală, un om pe care neputinţa îl silise să se dea pe câmp d-o parte, îi zise din cuvânt în cuvânt toate vorbele ce-l învăţase măcelarul.
Omul nostru îl ia la refec şi-i dete după ceafă vr-o câţiva pumni de ceia înghesuiţii de-i muie gârbiţa zicându-i:
— Ce ai tu cu mine, mă, nici nu mă cunoşti, nici nu te cunosc. Glumă între noi nu este. Şi apoi cum îndrăzneşti să-mi pomeneşti de nevastă şi de copii?
— Ei, vai de mine, învaţă-mă, frăţiorule, cum să zic altă dată, ca să nu mă mai încarc de Doamne ajută.
— Să nu zici nimic rău, dacă vrei să scapi cu faţă curată. Ori dacă vrei să intri în vorbă, să-l ţii de rău dacă va face ceea ce-am făcut eu, sau să-i dai cu huideo. Asta este cel mai mult ce poţi să faci.
— Lasă-mă că aşa am să zic de aci înainte.
Plecând şi de aici, Păcală, cei dintâi oameni ce întâlni fu doi inşi ce se băteau. De cum îi văzu, începu a le da cu huideo.
Cei doi oameni, supăraţi de purtarea lui Păcală către dânşii, îşi lăsară socotelile a-şi le descurca altă dată, şi-l luară la făţuieli.
— Na, na, şi iar na, să te învăţăm noi a te mai a lega de oameni care nu ţi-au făcut nimic.
— Ia staţi, verişcanilor, că eu n-am voit să vă zic nimic rău, aşa m-a învăţat şi pe mine. Spuneţi-mi dumneavoastră cum ar fi trebuit să zic.
— Să nu fi zis nimic. Sau dacă voiai să faci pace, să te fi pus între noi şi cu vorba, că: ce faceţi oamenilor şade rău, s-a strâns lumea de vă priveşte; este ruşine să vă bateţi în mijlocul drumului. Ia împăcaţi-vă, că e şi păcat să fiţi învrăjbiţi. Înţelegeţi-vă cu binişorul. Apoi să fi cătat să ne desparţi; iar nu să ne dai cu huideo.
— Aşa voi zice, vai de păcatele mele.
Făcut tobă de bătăi, Păcală întâlneşte doi câni muşcându-se. Nici una nici alta, el se duse drept la dânşii şi face şi zice din cuvânt în cuvânt ceea ce îl învăţase cei oameni cari se băteau. Câinii, cari nu voiră să ştie deloc de morala lui Păcală, îl luară la tărbăceală şi unul de o parte altul de alta, îi dară un frecuş de o pomeni-o cât va trăi. Oamenii din sat, văzând că se îndârjiseră câinii, alergară cu toţii şi făcură scăpat pe bietul Păcală, care se hotărî, a cumpăni bine învăţăturile ce i se va dau de aci înainte. Înţelese, însă cam târziu, că a se lua după gura lumii este a da în prăpastie.
Pînă nu se loveşte cineva cu capul de pragul de sus, nu vede pe cel de jos.