A fost o dată ca nici o dată, etc.

A fost o dată un om, de meseria lui cizmar; el ştia să lucreze bine, dară era aşa de leneş încât tânjea pământul subt el. Acest cizmar se numea Nea Bogdan. Altminteri era deştept şi isteţ; pustia de sărăcie dejugase la casa lui, şi cucoana Lenea îşi făcuse cuib la dânsul. El avea o spuză de copii şi nevastă cari aşteptând la mâna lui, leşinaseră de foame. Ei trăiau într-o cocioabă de casă de sta să cază pe dânşii.

Într-una din zile, pe când umbla tăind câinilor frunză, se tot gândea şi se socotea cum ar face, cum ar drege, să scape şi el de strigoaica de lipsă. Acasă nu cuteza să se ducă cu mâinile goale, căci liota aia de copii şi leşinătura de nevastă cum îl vedea, îi ieşea înainte şi îi cerea pâine. Începuse şi lui a i se cam urî tot zicându-le că odată, odată, a să le aducă să aibă a da şi altora.

Dus pe gânduri, şi din socoteală în socoteală, ajunse bietul la o prăvălie, fără să ştie cum, unde erau grămădite o mulţime de muşte pe o masă pe care se vărsase nişte miere. Cum văzu muştele, vru a-şi scoate necazul pe dânsele, dete o dată cu palma şi omorî o mulţime de muşte.

Plecând de acolo, zise râzând: am să fiu bogat.

Îşi lasă casa în ştirea lui Dumnezeu şi se duse, se duse, până ce ajunse la puţul unor zmei. Aci se culcă după ce scrise pe ghizdurile puţului:

„Eu sunt Bogdan viteazul, care, din o lovitură omor sute de suflete.”

Nu trecu mult şi iată veni un zmeu cu burduful să ia apă. Dacă văzu scrisoarea pe puţ, el înţelese că omul care doarme trebuie să fie vr-un mare voinic; că d-aia scrisese el acolo aşa, ca să nu-i strice nimeni somnul.

Zmeul sta pe gânduri, şi nu cuteza să ia apă de teamă să nu se scoale voinicul; dar când îşi aduse aminte că îl aşteptau fraţii, îşi făcu el socoteala: de s-a deştepta voinicul, foc; de s-or supăra fraţii, pârjol.

Ce să facă? se suci, se întoarse, şi dacă văzu că n-are încotro, îşi luă inima în dinţi şi începu să strige, mai de cât colo, încet şi cu sfială:

— Nea Bogdane! Nea Bogdane!

Nu-i răspunse nimeni nimic. Mai stătu niţel, se mai apropie oleacă, să vază nu care cumva este mort. Aşi, unde? că el sforăia ca un cal, aşa de bine ştia să se prefacă.

Strigă zmeul încă o dată, dar puţin mai tăricel.

Nea Bogdan care nu dormea, se sculă repede în sus şi cu glas răstit, zise zmeului, frecându-se la ochi:

— Cine a îndrăznit să-mi strice somnul?

Zmeul sări înapoi cu groază; apoi îi zise:

— Nea Bogdane, aici e moşia noastră, şi dacă te-a adus Dumnezeu la noi, apoi haide se ne prindem fraţi până la moarte; vino să trăieşti cu noi, şi ştiu bine că şi fraţilor mei a să le placă prietenia ce legăm.

Nea Bogdan se prefăcu că nu primeşte, se cam codea şi tot răstit vorbea; apoi, cam înduplecându-se, zise cu glas mai moale:

— N-o da dracul să vă ispitiţi norocul a-mi face ceva, ştrengarilor, că nu se alege nici praful de voi.

— Nu, Nea Bogdane; apoi, ce fel? aşa ne socoteşti pe noi?

După ce se înfrăţiră, zmeul luă apă de la puţ şi merse cu Nea Bogdan la casa lor.

Cum îl văzură zmeii, parcă le dete un fier ars p-în inimă, mai cu seamă după ce auziră de vitejia lui. Se luară cu binele pe lângă dânsul.

La ei acolo era obicei că fiecare să facă slujba casei cu săptămâna. Deci, venind şi rândul lui Nea Bogdan, îl trimiseră zmeii cu burduful la apă. Burduful era aşa de greu, încât el abia îl ducea gol. Ce să facă ca să nu rămâie de ruşine? Se întoarce acasă, ia o sapă, şi viind din nou la puţ, s-a apucat să sape împregiurul lui.

Văzând zmeii că prea întârziază Nea Bogdan, trimise pe unul dintr-ânşii după el, care se sperie când îl văzu că sapă.

— Da, ce faci acolo, Nea Bogdane?

— Ia, sap, zise Nea Bogdan, ca să aduc puţul cu totul în curte; căci voi, proştilor, vă osteniţi în toate zilele de aduceţi apă, şi atâta minte n-aţi avut până acum, să vă scutiţi de astă muncă deşeartă.

— Lasă, Nea Bogdane, zise zmeul, că aducem noi apă, nu mai strica puţul; îl avem de la moşi de la strămoşi.

— Apoi dacă e vorba aşa, îi răspunse Nea Bogdan, eu nu sunt nebun ca voi să merg totdeauna la apă.

Luă Zmeul burduful cu apă, şi pe Nea Bogdan d-asupra şi se întoarse acasă.

Frica zmeilor se adăugă când auziră că Nea Bogdan a voit să aducă puţul în curte, şi nu le cam venea la socoteală a trăi cu dânsul la un loc. Veni timpul când să se ducă şi la lemne în pădure. Ei aveau obicei de aduceau câte un copaci, şi căta să facă şi Nea Bogdan aşa, d-a frăţie.

Se duse, deci, în pădure, ce uită în dreapta şi în stânga, copacii erau mari, şi nici pomeneală nu era să fi putut să aducă vreunul la spinare. Începu iar cu viclenia: se apucă să jupoaie la coaje de copaci, şi să lege pom de pom de jur împrejurul pădurii.

Zmeii, dacă văzură că iar zăboveşte, pricepură că trebuie să le mai facă vreo boroboaţă; trimiseră după dânsul pe unul din ei, care se puse pe gânduri când îl văzu.

— Da, ce faci, Nea Bogdane?

— Ce tot lemne, lemne, răspunse el? Ia voi să aduc pădurea lângă casă spre a nu mai fi lipsă de lemne; voi atât de nătărăi aţi fost, încât n-aţi avut atâta cap să faceţi un lucru aşa de mic.

Crezu zmeul astă minciună şi zise:

— Lasă, Nea Bogdane, că aducem noi lemne. Nu voim să stârpim pădurea asta, fiindcă o avem de la moşi de la strămoşi.

Luă zmeul un copaci şi pe Nea Bogdan d-asupra şi se întoarse acasă.

Zmeii când auziră una ca asta, le intră vulpea în sac. Ar fi voit să desfacă frăţia cu Nea Bogdan, dară nu ştiau cum să se dezbere de dânsul. Ţinură deci sfat printr-ascuns de dânsul şi hotărâră să-l omoare; mai ales că el nu făcea nimic în casă: se pusese ca scaiul în capul lor; şedea ca un trântor şi poruncea numai.

Ca să nu simţă Nea Bogdan de cele ce puseseră ei la cale, umbla pe lângă dânsul ce pe lângă o bubă coaptă. El însă era tot furios, şi cu atât se purta mai aspru cu dânşii, cu cât vedea că ei umblă pe lângă dânsul tot cu binele.

Într-una din nopţi zmeii puseră la cale să-l piarză.

Nea Bogdan, nu ştiu ce făcu, ce drese, că înţelese gândul cel rău ce-i puseseră; şi fiindcă altă putere n-avea, voia să scape cu faţă curată: dacă a intrat în horă trebuia acum să joace.

Se apucă dară şi puse tăietorul de lemne în aşternutul lui, îl înveli cu velinţa, şi în vârful tăietorului puse căciula lui, să semene ca cum ar dormi el acolo; apoi se trase d-o parte, să vază ce are să se întâmple.

Zmeii pe la miez de noapte veniră numai în vârful degetelor; nici nu răsuflau; şi cu un topor: poc! una în capul lemnului, mai poc! mai poc! încă vr-o două.

— Na! ziseră ei, porc-de-câine ce eşti; ce? Tu socoteai că te joci cu noi?

Apoi fugiră în casă, se culcară şi dormiră fără grije.

Nea Bogdan luă tăietorul şi-l dete afară; se culcă; dară nu putu să doarmă de frică. Când era aproape să se lumineze de ziuă, pe când cântă rândunica, intră în casă la zmei şi le zise, făcând o gură cât toate zilele de mare:

— Bună dimineaţa, măi fraţilor, da ce, tot mai dormiţi? Nu vedeţi c-a sosit alba în sat?

Se îngroziră zmeii când îi auziră glasul şi săriră drept în sus.

— Da ce ai, Nea Bogdane, de te-ai sculat aşa de dimineaţă? îl întrebară ei.

— Nu ştiu ce naiba astă noapte m-a cam pişcat la cap. Ţânţari să fie, ori nu ştiu ce, şi d-aia mi s-a speriat somnul şi m-am sculat.

Zmeii intrară în grozile morţii când auziră de la Nea Bogdan ca loviturile lor de topor la el era nişte pişcături de ţânţari.

Trecu câtva timp şi pare că le sta în gât zmeilor; ei cătau oricum să-l piarză. Nea Bogdan mirosi iară cam ce păpară i se găteşte, şi viclenia lui întrecu p-a zmeilor.

Câteva nopţi d-a rândul Nea Bogdan puse iarăşi tăietorul în aşternutul lui; iară zmeii într-o noapte, pe când şi apele dormeau, puse de fierse în clocote o căldare mare cu apă, şi pâş! pâş! în vârful degetelor, de nu-i simţea nici pământul, veniră şi turnară odată căldarea peste aşternutul lui Nea Bogdan. Apoi, după ce se culcară, îşi ziseră: de astă dată nu credem să fi mai scăpat de moarte blestematul ăla de tâlhar.

Nea Bogdan însă, dis de dimineaţă, veni la dânşii şi le zise:

— Măi, fraţilor, voi dormiţi şi vă umflaţi de somn, şi mie mi-aţi dat odaia aia plină de purici, de n-am putut toată noaptea să mă odihnesc.

Zmeii înmărmuriră când auziră că opăreala lor lui i se părea puricărie. Cu toate astea ei tot cugetau cum să se scape de el; şi într-o noapte, veniră la aşternutul lui câte trei cu paloşele în mână şi tot deodată deteră zicând: na! şi na! şi mai na! încă una. Apoi se duseră.

Nea Bogdan, după ce dete tăietorul iarăşi afară, se duse la dânşii în albul zilei şi începu a se gâlcevi cu dânşii. El zicea:

— Astfel ne-a fost tocmeala? măi, fraţilor, voi m-aţi adus ca pe fratele vostru; şi apoi mă lăsaţi să dorm într-o odaie unde sunt toate lighionile adunate. Astă noapte iar nu m-am putut odihni: ciorile ştie, lipitori, şerpi, năpârci, ori nu ştiu ce îmi tot umbla rece pe la gât. Mă faceţi, blestemaţilor, să vă dau afară din casă voastră.

Zmeii cu vorbă bună îi ziseră:

— La dracu încolo, Nea Bogdane, că te-ai trecut, atâta ne mai trebuie acum: după ce n-ai adus nimic, după ce tot ce este al nostru este şi al tău, apoi vrei să ne şi goneşti. Dacă ţi s-a urât cu noi şi vrei să te duci la casa ta, noi nu te oprim; dară te rugăm să mai stai până să ne batem cu Caz împărat, că iată ne calcă hotarele şi s-a sculat asupra noastră cu război.

Nea Bogdan nu voi să se arate că e fricos şi nu merge bucuros la bătălie, de teamă să nu simţă că este slab şi să-l omoare; ci rămase, cu toate că ar fi voit mai bine să scape de dânşii cu un ceas mai-nainte.

Se puseră la cale toate pentru bătălie, şi porniră.

Lui Nea Bogdan însă, pentru că-l credeau mai viteaz de cât dânşii, îi deteră un cal cu aripi ce-l avea de moştenire de la părinţi.

Cum ajunse la locul de luptă, zmeii care mai de care se întrecea şi-şi arăta puterea; iară Nea Bogdan se ţinea cu amândouă mâinele de coama calului care zbura pe d-asupra oastei şi striga: caz! caz! pierduse şi ruşine şi tot.

Caz împăratul, socotind că-l caută înadins ca să-l omoare, se temu să nu se lase drept asupra lui şi să-l prăpădească, şi o tuli d-a fuga. Oastea lui făcu ca dânsul şi zmeii rămaseră biruitori.

Se întoarseră acasă cu mare bucurie, şi mulţumind lui Nea Bogdan că i-a scăpat de nevoie, se hotărâră a-i da orice va cere numai să scape de dânsul. Apoi vorbind între dânşii:

— Adevărat, mare viteaz este mă, zicea unul.

— N-ai văzut tu mă, că el n-a voit să se lupte în rând cu noi? El cum a ajuns acolo, nici una, nici două, el cu Caz împărat voia să se lupte, zicea al doilea.

— Aşa este, mă, răspundea al treilea, şi cum se ţinea de bine pe cal, când zbura şi căuta pe Caz împărat.

Lui Nea Bogdan îi mai veni inima la loc când îi spuseră ceea ce hotărâseră ei. Se învoiră să-i dea un burduf cu galbeni şi să i-l ducă acasă.

Pe drum Nea Bogdan mergea înainte că să arate drumul, şi suflarea şi răsuflarea Zmeului îl împingea şi îl trăgea înapoi. La întrebarea ce i-a făcut zmeul de ce merge înainte şi se tot întoarce, el îi răspunse:

— Merg înainte ca să caut drumul; mă întorc ca să văz să nu care cumva să mă înşeli şi să fugi cu burduful.

Când era aproape de casă, zise Nea Bogdan să stea zmeul la un loc ce-i arătă, ca să se ducă să vază pe unde este drumul mai drept. El se repezi acasă, dete copiilor câte o custură în mână şi-i învăţă ce să zică când va veni cu zmeul. După ce se întoarse şi spuse zmeului că a găsit drumul, plecară. Pe drum arătă zmeului de departe casa lui care era învălită cu scoarţă de copaci.

— Cu ce este învălită casa ta? întrebă zmeul.

— Cu piei de zmei, răspunse Nea Bogdan.

Când auzi zmeul, se înfricoşă şi mai tare, şi prinse milă de pielea lui mai mult decât totdeauna.

Cum ajunseră acasă toţi copiii ieşiră afară cu custurele în mână şi strigară:

— Aş mânca carne de zmeu, tată; aş mânca carne de zmeu!

Iară zmeul trânti burduful în bătătură şi p-aici ţi-e drumul. Şi întorcându-se la fraţii săi spuse ce păţi. Apoi se veseliră cu toţii că au scăpat de o lichea ce-i supăra. Se veseli şi Nea Bogdan cu ai săi că a gonit sărăcia din casă.

Încălecai, etc.