A fost o dată ca niciodată, etc.
A fost o dată un calindroi1. El era sărac lipit, de n-avea după ce bea apa. După ce umblase toate ţările, se întorsese acasă mai cu minte. Frecat prin multe nevoi în străinătate, el dase cu capul de pragul de sus, trecuse şi prin ciur şi prin dârmon2. Ar fi voit să se apuce şi el de vreo treabă, dar n-avea capital.
Într-una din zile găsi trei boabe de mazăre. După ce le ridică de jos, le puse în palmă, se uită la dânsele, cugetă lung, apoi, râzând, zise:
— De voi pune aste boabe în pământ, la anul am o sută; de voi pune apoi cele o sută boabe, voi avea o mie; de voi pune şi acea mie, voi avea cine ştie cât. Urmând apoi tot aşa, prin chipul acesta voi ajunge bogat. Ca să grăbesc însă a veni bogăţia şi mai curând, lasă că ştiu eu ce să fac.
Se duse, deci la împăratul şi-l rugă să poruncească în toată împărăţia să-i aducă buţi în care să-şi pună mazărea.
Împăratul când auzi că-i trebuie atâta sumedenie de buţi, crezu că este putred de bogat. Împăratul se încredinţă şi mai mult că poate să fie bogat, după ce intră în vorbă cu dânsul. Ce e dreptul, că era şi bun de gură: tăia la lavre şi palavre de gândeai că-i iese din gură mărgăritare.
Spuse împăratului ce a văzut prin ţări străine, spuse cum este p-acolo, spuse câte în lună şi în soare, de rămăsese împăratul cu gura căscată la dânsul. Iar dacă văzu că atâta se miră împăratul de spusele lui, îl luă gura pe dinainte şi mai spuse că are palaturi, în alte ţări, turme cu vite şi alte avuţii.
Împăratul dete crezământ poveştilor calindroiului; apoi îi zise:
— Văd că eşti umblat, ştii multe, eşti isteţ şi ţanţoş; dacă ai voi, eu bucuros ţi-aş da pe fie-mea după tine.
Se căi calindroiul că spuse atâtea prăpăstii împăratului; nu ştia cum să scape acum de propunerea împăratului. Dară, după ce se gândi câtva, îşi luă inima în dinţi şi zise:
— Primesc cu bucurie, luminate împărate, gineria ce-mi dai; şi mă voi sili să-ţi arăt că sunt vrednic de dânsa.
Se făcură pregătirile trebuincioase, şi peste puţin o nuntă de-alea împărăteştile se întinse în curtea palaturilor. Apoi rămase acolo.
Trecu o săptămână; trecură două; trecură mai multe săptămâni, şi nici pomeneală nu mai era de mazăre şi de bogăţii. În cele după urmă împăratul începu a se cam căi de fapta ce făcuse; dară n-avea ce-şi face capului; iară ginerele împăratului pricepuse după purtarea ce avea cu dânsul boierii şi slujitorii împărăţiei, că ei îl cam luau peste picior despre avuţiile lui.
Îi crăpa obrazul de ruşine. Cu toate astea el tot plănuia, se frământa cu firea cum ar face să scape de ponosul acesta, încât nici noaptea nu putea dormi.
Într-o dimineaţă, în revărsat de zori, plecă, fără să-i prindă de veste cineva. Se duse până ieşi la o câmpie. Mergea şi se gândea, fără să ştie unde a să ajungă. Deodată îi iese înainte un om roşcovan şi îl întrebă:
— Da\’ unde te duci, măi vericule, aşa pe gânduri şi trist, de pare-că ţi s-au înecat corăbiile pe mare.
El îi spuse toată şiritenia pricinii şi ce caută. Atunci omul cel roşu îi zise:
— Dacă te-oi scăpa eu de pacostea ce a căzut peste tine ce-mi dai?
— Ce mi-i cere, răspunse el.
— Noi suntem nouă fraţi, răspunse omul roşu, şi fiecare avem câte o ghicitoare. De ni le vei ghici, toată averea noastră, a ta să fie; iară de nu, cel dintâi copil ce vei face să fie al nostru.
Bietul ginere al împăratului, prăpădit de ruşine, măcar că nu-i venea la socoteală, dară primi, cu nădejde că poate până va naşte copilul, va găsi pe cineva care să-l înveţe iară ce să facă.
După aceea merse de-i arătă toate turmele şi cirezile de vite ce avea omul cel roşu, şi palaturile lui ce nu erau departe de acolo. Apoi învăţă pe văcari, pe porcari, ciobani şi argaţi, cum să răspundă când i-o întreba cineva ale cui sunt vitele.
Se întoarse ginerele împăratului acasă şi spuse că a doua zi îşi va lua femeia şi se va duce la casa lui. Pe drum însă când se întorcea din câmpie, ginerele de împărat se întâlni cu un unchiaş. Văzându-l aşa bătrân şi neputincios, avu milă de el şi voi să-l miluiască cu ceva. Unchiaşul nu primi; dară se rugă să-l ia în slujbă, că mult bine i-a prinde. El îl primi. Împăratul, de bucurie, când auzi că ginerele se voieşte a se duce la ale sale, porunci să se facă gătire mare ca să-l petreacă cu cinste împărătească.
A doua zi toată curtea împăratului era plină de boieri, de ostaşi şi de fel de fel de slujitori. Toate lucrurile de drum le punea la cale unchiaşul ce intrase în slujbă la ginerele împăratului; el zicea că este vătaful de curte al lui Măzărel împărat; şi toată lumea îl lăuda pentru bărbăţia, vrednicia şi nepregetul lui.
Împăratul era cu multă voie bună şi împreună cu împărăteasa, cu Măzărel împărat şi cu femeia lui, porniră către moşia ginerelui său. Argatul cel bătrân mergea înainte şi punea la rânduială tot ce trebuia să se facă. Numai bietul Măzărel împărat era ofilit şi fără curaj, de parcă l-ar fi opărit cineva cu apă fiartă. Gândul lui era la ghicitori, cum să le dezlege.
Merseră ce merseră şi ajunseră în câmpie. Aci era o livadă de ţi-e era dragă lumea să priveşti; dincolo o dumbravă ca un rai. Pândarul cum îi văzu ieşi la drum şi sta cu căciula în mână.
— Ale cui sunt moşiile astea, prietene? întrebă împăratul.
— Ale lui Măzărel împărat, răspunse pândarul.
Împăratul însă se îngrăşa de bucurie; credea că în adevăr ginere-său nu era un calic. Mai merse ce merse şi dete peste o sumedenie de turme de tot soiul de vite, şi pe toţi argaţii de-a rândul îi întrebă ale cui sunt, şi toţi răspunseră că ale lui Măzărel împărat.
Iară dacă ajunseră la palaturile celor nouă zmei, se minună împăratul de măiestria lor. Fiecare lucru era cu rânduiala lui. La poartă fură primiţi de o muzică care cânta nişte cântece cum nu mai auzise ei. Pe dinăuntru, palatul era împodobit numai cu pietre nestemate. O masă de-alea înfricoşatele li se pregăti în pripă, şi luară câte niţel vin de-alea nemuritoarele.
După ce ură împăratul toate fericirile fiilor lui, se întoarse la cetatea sa, râvnind la lucrurile şi bogăţiile ginerelui său. Măzărel împărat însă se topea de grijă.
Seara veni. Unchiaşul zise domnului său:
— Stăpâne, după câte ai putut să vezi de când te slujesc, socotesc că te-ai asigurat de credinţa mea. Acum îţi spun că sunt în stare să-ţi fac şi alte slujbe mai mari.
— Spui drept, bătrânule? zise Măzărel împărat.
— Nu te îndoi, nici un minut, stăpâne. Un lucru te mai rog: în noaptea asta să mă laşi să dorm într-un colţişor, după uşă măcar, în odaia unde vă veţi culca; apoi te sfătuiesc să nu răspunzi nici un cuvinţel, oricărui te va chema pe nume, şi oricât de mare s-ar face zgomotul.
— Aşa să fie, zise Măzărel împărat. Şi aşa făcură.
După ce se culcară şi se stinse lumînarea, un zgomot surd ca de o vijelie ce se apropia, se auzi. Apoi o voce răguşită şi aspră zise:
— Măzărel împărat! Măzărel împărat!
— Ce pofteşti, răspunse unchiaşul.
— Nu te chem pe tine, zise, pe Măzărel împărat îl strig.
— Totuna este, răspunse unchiaşul; stăpânu-meu doarme. Este obosit.
Atunci un zgomot de o mulţime de glasuri se auzi ca cum se gâlcevea cineva. Apoi iarăşi se auzi vocea dintâi strigând:
— Măzărel împărat! Măzărel împărat!
— Ce este, răspunse iarăşi unchiaşul.
— Ce a fi Una?
— Una este Luna, răspunse bătrânul.
— Tu eşti, Doamne?
— Crăpi, drace.
După aceea se făcu un vuiet de socoteai că este iadul afară. Apoi altă voce zise:
— Ce a fi Două?
— Doi ochi în capul omului bine văd.
— Tu eşti, Doamne?
— Crăpi, drace.
— Ce a fi Trei?
— Unde sunt trei fete mari în casă, coada să nu-ţi bagi.
— Tu eşti, Doamne?
— Crăpi, drace.
— Ce a fi Patru?
— Carul cu patru roate bine umblă.
— Tu eşti, Doamne?
— Crăpi, drace.
— Ce a fi Cinci?
— Palma cu cinci degete, bine te izbeşte.
— Tu eşti, Doamne?
— Crăpi, drace.
Atunci se auzi din nou nişte zgomote ca de tunete şi de trăsnete; se cutremura casele şi parcă sta să se cufunde pământul. Se auzi iarăşi strigând pe Măzărel împărat, care se făcuse mititel şi nici nu sufla. Tăcea mâlcă. Bătrânul îi răspunse şi de astă dată. Apoi o altă voce zise:
— Ce a fi Şase?
— Fluierul cu şase găuri bine răsună.
— Tu eşti, Doamne?
— Crăpi, drace.
— Ce a fi Şepte?
— Unde sunt şapte fraţi să nu te amesteci în trebile lor.
— Tu eşti, Doamne?
— Crapi, drace.
— Ce a fi Optă?
— Plugul cu opt boi, bine răstoarnă ţerina.
— Tu eşti Doamne?
— Crăpi, drace.
— Ce-o fi Nouă?
— Unde sunt nouă fete mari, casa rămâne nemăturată.
— Tu eşti Doamne?
— Crăpi, drace.
Măzărel împărat care auzise toate astea, nu putu să doarmă toată noaptea, măcar că se făcuse linişte de puteai auzi o muscă, şi aştepta ziua ca mortu\’ colacul.
A doua zi când se sculă, ia pe unchiaş de unde nu e. Ieşi afară; când, ce să vadă? Nouă leşuri crăpate de oameni roşii, pe care le dete corbilor de le mâncară. Apoi, mulţumind lui Dumnezeu că l-a mântuit şi l-a scăpat de ruşine, un glas dulce s-a auzit, zicând:
— Mila ce ai avut de săraci te-a mântuit. Fii totdeauna milostiv.
Încălecai etc.