Bucureşti, 22 august 1865

Un an este de cînd nu mai am mumă. Un an de rînd s-au aglomerat suferinţele de tot felul în bietul meu piept. Sărmană inimă! Răbdarea ta nu se poate descri. N-ai către cine să-ţi verşi focul. Tu taci, aştepţi în linişte, plină de speranţă că se vor termina suferinţele tale.

Speranţă, am zis, o! ea m-a amăgit de multe ori. O urăsc de moarte, dară văz că fără dînsa nu se poate. Mama mi-a zis: „Credinţa şi speranţa să nu mă părăsească niciodată”. Voi ţine bine minte această comandă şi o voi recomanda şi eu copiilor mei.

Deşi această speranţă mi-a mîngîiat totdauna iluziile vieţei mele, de atîtea ori realitatea mi-a arătat cît este de amăgitoare şi de atîtea ori am simţit necesitatea ce am de dînsa, fiindcă alte iluzii, create din nou trebuiau mîngîiate şi susţinute de dînsa pînă la o nouă realitate.

Cît de aspră, cît de amară se pare a fi realitatea, dinaintea căreia tremur pînă să-mi arate ce este lumea, ce este viaţa omului, ceea ce se întîmplă adesea, îmi place şi ea, fiindcă în ea văz veritatea.

Dulci sunt iluziile. E lumea invizibilă în care trăieşte omul numai cu ideile. Speranţa are bunul de a consola, chiar cînd realitatea arată omului, într-un chip ironic, lucrurile precum sunt.

Lipsa ta, mamă, o simţ şi mai mult. Tu m-ai învăţat a iubi credinţa şi speranţa. Te ascult. Însă lumea ideilor este a mea. Iluziile sunt partea mea. Cuget, simţ mult, îmi imaginez mult; dară mă aleg cu atît. Condeiul meu refuză de a le pune pe hîrtie.

Nu găsesc cuvinte, nu găsesc expresii, nu ştiu cum să fac să înţeleagă cineva ceea ce simţ şi atunci stau gînditor şi lacrămile îmi curg. Trăiesc printre oameni cu corpul, cu spiritul în o lume pe care nu ştiu cum s-o numesc.

De cîte ori, mamă iubită, am ascultat sfaturile ce mi-ai dat dupe ce-ţi comunicam ideile mele, de atîtea ori am reuşit. […] Şi fiindcă îmi ziceai cînd învăţam la şcoală: „Învaţă a scrie, copilul meu, că a să aibi trebuinţa de scrisoare“ ceea ce s-a împlinit întocmai această presimţire a ta, fiindcă toată ziua sunt cu condeiul în mînă. Citesc necontenit la corecturi de tipografie; cînd acestea nu sunt apoi culeg. Ei bine, tot la tine voi veni a-ţi confia inima mea. Unde altă dată o făceam verbal, de astă dată voi pune pe hîrtie evenimentele vieţei mele spre a ţi le consacra ţie.

Şi daca copiii mei, făcîndu-se mari, ar da peste astă confesiune cînd eu nu voi mai fi şi din citirea ăstor rînduri ar putea trage vreun folos, meritul va fi al tău, bună mamă, a cării memorie o vor binecuvînta.

29 august 1865

O, mamă! d-ta ştii că nu sunt un calomniator. Daca cele zise pînă aci te supără şi crezi că ar trebui să nu vorbesc despre astfel de lucruri, permite-mi azi să-mi aduc aminte de timpii de copilărie, de acea fericire inocentă de care sunt departe. Şi daca regret că ei au trecut aşa iute este că o ursită nefavorabilă m-a gonit prea repede dupe urmă, dupe cum numai d-ta, buna mea mamă, ştii. Abia am treizeci şi cinci ani şi barba mai toată mi-e albă.

Sunt încongiurat de nişte naturi cu totul opozite alei mele. Torturele morale sunt mai grele decît cele corporale. Şi n-am către cine să-mi vărs focul. Amicii azi sunt falşi. O tristă realitate m-a făcut să văz cu ochii ceea ce mi se povestea altădată.

Aşa sunt de departe de acei timpi frumoşi ai copilăriei încît mai, mai că am uitat multe din acele ore plăcute ale lor. Mă voi sili însă a-mi aduce aminte multe din jocurile ce făceau deliciul copilăriei mele, le voi pune pe hîrtie, spre a şti copiii mei într-o zi cari erau jocurile copilării părintelui lor; căci azi văz că multe din cele ce fac deliciurile lor sunt modificate, văz a se introduce jocuri de cari noi ceşti bătrîni n-avem nici o idee, să ştie, zic, aceşti copilaşi, cum ne jucam noi în copilărie, bună mamă, pe cari atît de mult ai dorit să-i vezi şi din care numai Elena a avut fericirea a fi mîngîiată de d-ta.

Jocul d-a feţele, astăzi mai modificat oarecum, cu prea puţine variante, era unul din care îmi plăcea.

Jocul ineluş învîrtecuş. Pe acesta nu-l mai văz jucîndu-se. El se juca mai mult iarna. Copii şi fete la un loc se făceau pe rînd. Unul punea capul în poala celui mai mare. Apoi toţi de jur împregiurul lui punea cîte un deget pe capul lui.

Cel mai mare, cu un ineluş în mînă, ocolea mîna pe d-asupra degetelor, în timpul acesta zicea: „ineluş, învîrtecuş, p-al cui deget am pus?” O dată cu aceste vorbe punea pe degetul unuia. Daca ghicea pe al cui deget se punea ineluşul, se ridica şi se punea acela ce era ghicit; iară de nu operaţia reîncepea şi nu se termina decît cînd ghicea.

D-a porumbeii, joc de vară. Se alegea colţul din întru ce se forma din două case, una mai afară ieşită decît alta, sau de la niscai uluce: acolo se aşeza copii-porumbei. Porumbarul trimetea pe cîte unul să se înalţe. Un alt copil se făcea uliu şi căta să prinză porumbeii, cei mai dibaci cotea şi scăpa; era o bucurie şi un rîset de acelea de care numai copiii ştiu să guste din nevinovata lui plăcere cînd se întorceau la coteţ şi uliul nu putea prinde nici unul.

D-a ascunsele, tot joc de vară. Din toţi copiii cari luau parte la acest joc, unul sta cu mîinile la ochi şi cu faţa la părete, pînă ce se ascundeau toţi; şi cînd dupe mai multe întrebări ale sale: „V-aţi ascuns?”, i se răspundea: „Ne-am ascuns”, îşi lua mîinile de la ochi şi începea a-şi căuta camarazii. Cei ascunşi cătau cum să vină mai curînd a ajunge la locul unde a fost stat cel cu mînile la ochi, cînd s-au ascuns ei; iar el se silea a prinde pe unul din toţi şi daca apuca pe cineva, apoi acel cineva căta să-şi acopere ochii, să se facă, dupe expresia copiilor; iar daca nu prindea pe nici unul, se făcea tot el. Pînă a nu începe jocul iată cum se alegea cel care trebuia să-şi acopere ochii, adică să se facă:

Se puneau rînd toţi copiii care voiau să se joace; unul din ei zicea aceste vorbe şi la fiecare vorbă arăta pe cîte unul: „Opi secna, secna-pi, chestin bolin acos ti, Ţangăr, mangăr nac aft, ta afto belenghir buf“. Şi la care ajungea zicerea buf, ieşea din rînd, şi iar se repeta aceste vorbe la cei rămaşi pînă ieşea toţi. Acel ce rămînea fără buf se făcea cum am zis mai sus.

D-a baba-oarba, joc de iarnă. Dupe ce se alegea cine are să se facă, îl lega la ochi cu o basma, apoi îl ducea dinaintea uşei şi îl ţinea de spate unul din copii; acesta îi făcea următoarele întrebări la care trebuia să răspundă:

„Pe ce şezi?” „Pe darac.” „Du-te la bărbat.” „Pe ce şezi?” „Pe nuiele.” „Du-te la muiere.” „Ce ai mîncat aseară?” „Pîine cu păpară.” „Ieşi pe uşe afară”, şi cu aceste ultime cuvinte îl împingea uşor şi îl lăsa. El cu ochii legaţi se întorcea şi căta să prinză pe unul din camarazi, pe dibuitele şi pe care îl prindea, acela apoi se lega la ochi, ca să se facă.

D-a leapşa, joc de vară. Unul dintre toţi se făcea leapşa. El alerga dupe ceilalţi şi pe care atingea cu mîna pe spate, ori pe umăr acela se făcea leapşa. Cînd însă cel care fugea n-avea loc de fugă şi se vedea strîmtorat, se punea pe vine zicînd: „Sunt cu ouăle în poală”; atunci leapşa îi făcea loc să poată fugi, şi numai atunci se ţinea în seamă cînd îl atingea din fugă.

Jocurile în arşice erau: în armean, se făcea pe pămînt un mare rotogol, se punea la mijloc mai multe arşice. Apoi se depărtau de la marginea armeanului cu doi sau trei paşi. De acolo dedeau cu ichiurile nişte arşice numite capre, care erau plumbuite şi care lovea arşicele din mijlocul armeanului şi trecea peste marginile lui, acela era baciul şi dedea cel întîi la al doilea joc. Apoi dedea pînă cînd putea să scoaţă arşicele din armean. Dupe ce nu mai putea, venea altul, însă acum fiindcă arşicele era mai puţine, cel ce da se punea în marginea armeanului. Şi astfel pînă se scotea toate arşicele.

În bei-bun, pe puse sau pe nepuse. Într-al lui, în sbenghiu.

În armăşie: la acest joc trebuie să fie mai mulţi de trei inşi. Unul era împărat, care sta cu un baston în mînă, semnul dregătoriei sale; altul cu o basma împletită sau altceva; el era armaş; ceilalţi surchidea pe rînd un arşic; daca cădea om, arşicul trecea la altul care îl surchidea şi el; de cădea gaură armaşul întreba: „cîte să-i dau, doamne?” Domnul răspundea: „atîtea ori atîtea, potroace, sărate ori dulci”, dupe buna sa voinţă; de cădea sici, lua armăşia; iar de cădea bei, lua împărăţia.

Vara mai aveam jocurile d-a pui, cu zmeul, cu morişca de vînt, cu mingea, d-a baba gaia.

12 iulie 1866

Aseară n-am fost nicăiri. Am stat acasă şi dupe ce am adormit copiii, am ieşit în curte cu soţia mea să răsuflăm şi să respirăm aerul răcoros al serei. Şi în adevăr era o seară din acelea ce dă viaţă. Dupe o zi călduroasă, de o arşiţă de cuptor, o seară senină şi răcoroasă, restaurează puterile vătămate de o zi caniculară. Seninătatea acestei seri însufleţea natura. Razele lunei palide săruta feţele noastre cu o melancolie amoroasă, iară zefirul mîngîia perii capetelor noastre. Între altele cugetul meu zbura la copilăria mea, atît de bogată în suvenire dulci şi inocente. Se opri însă un minut la timpul cînd învăţam la dascălul Stan de la Olteni, unde mă dase tata ca să învăţ, dupe cum zicea d-lui, să mă închin, era pe la 1840, căci la şcoalele domneşti cine învaţă se face eretic. Iată ce opinie aveau oamenii despre şcoalele înfiinţate de curînd. Mă cercetai şi găsii între altele suvenire de copilărie şi de şcoală pe aceasta. Cînd era timp ploios, la recreaţie, repetam cu toţii:

Treci, treci,
Ploaie, treci,
Că te-ajunge soarele
Şi-ţi taie picioarele,
Cu-un mai,
Cu-un pai,
Cu căciula lui Mihai
Plină de mălai.

Cine să fi făcut versurile aste? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că, asemenea, cînd soarele era dupe vrun nor, noi repetam zicerile:

Ieşi soare d’nchisoare
De încălzeşte oase goale.

După ce spusei femeii acestea, amintirea mea se avîntă la o epocă cu trei ani în urmă, timp cînd tata mă dase să învăţ psaltichia fiindcă terminasem cursul dascălului Stan. Cursul acestui dascăl consista în învăţătura ceaslovului, psaltirei, evangeliei, scris dupe modele date de dînsul, aritmetică practică.

Şi fiindcă doream să învăţ, am cerut să mă dea a învăţa psaltichia, la care mă povăţuise nişte băieţi, consuburbieni. Tata s-a învoit la aceasta fiindcă nu eram destul de ajuns ca să mă dea să învăţ un meşteşug, dară nu voia să-mi ia cărţi. Daca aş fi avut pe cineva care să-mi arate adevărata cale a studiului, poate că aş fi învăţat ceva; aş fi pătruns în sanctuarul luminii. Voinţă am avut. N-a avut cine să mă povăţuiască.

În fine Iancu al lui Stoenciu papagiul — astăzi devenit idiot şi trăind în cea mai mizerabilă stare la monastirea Cernica — şi Iancu al preotesei — mort în urma unei vieţi neregulate — mă prezentară profesorului de muzică şi, dupe îndemnul lor, începui a urma cu dînşii cursul de psaltichie. Noi cîte trei din mahalaua Udricani mergeam împreună şi ne întorceam asemenea de la şcoală. Îmi trebuia cărţi; tata nu voia să cheltuiască bani pe cărţi de muzică.

Biata mama, Dumnezeu s-o odihnească cu sînţii, mi-a cumpărat cărţile necesarii. Dînsa, pe lîngă lucrările trebuincioase casei pe lîngă îngrijirea ce da la cei patru copii ce avea, găsea timp a lucra şi lucru străin. Spiţuri şi alte împletituri de care se purta pe atunci le făcea cu o admirabilă îndemînare şi perfecţie. Aceasta îi da mijloace a avea totdauna cîte ceva pus de o parte. Pentru un galben mi-a cumpărat: Gramatica, Anastasincatarul şi Irmologhion, trei cărţi de psaltichie neseparabili. Profesorul George Voiculescu de la Doamna Bălaşa fu dascălul nostru care ne predă lecţii într-unul sau doi ani cît am învăţat. Epitropii bisericii alese şase din toţi băieţii cîţi urmau cursul de psaltichie, între cari eram noi trei, Niculcea, devenit în urmă cîrciumar, astăzi nu mai ştiu nimic de dînsul; Ibaş şi Niţă, copil al unui preot de la Antim, orfani; cel dintîi a îmbrăţişat cariera tatălui său, tăbăcăria; şi cîntînd în strană la Broşteni, fără plată, cel de al doilea azi călugăr la monastirea Căldăruşani. Ni se da leafă de cîte zece lei pe lună; iar noi cîntam dumineca în paraclis, biserica cea mare nefiind terminată.

„De aci înainte, zise tata, eşti în stare să te ţii, acum ai leafă, mîncare şi locuinţă ai de la mine, tu să te chiverniseşti şi să îngrijeşti de îmbrăcăminte.” Şi astfel de la etatea de doisprezece ani m-a coprins grijile. Cu toate astea mama mi le uşura.

Cum luam leafa o dam mamei de mi-o păstra. Ea mă îngrijea, mă iconomisea şi îmi păstra tot ce depuneam şi cu amănuntul. Grijile şi necesităţile s-a mărit cu etatea. Ele m-a făcut să mă trec aşa curînd.

Dorinţa de a învăţa m-a dominat. Voiam să citesc. Nu ştiu ce cărţi se tipăreau pe atunci. Ştiu că în mînă mi-a căzut: Vămile văzduhului, Uşa pocăinţei, Erotocrif, Arghir crăişorul, Halimaua şi Alexandria pe care le devoram. Acestea mi-a excitat curiozitatea să ştiu cum se fac cărţile. Am cercetat încoa şi încolo şi am aflat că ele se tipăreau. Crezînd că acolo unde se tipăresc cărţile, adică la tipografie se poate studia tot, m-am informat despre condiţiile cu care intrau băieţii la tipografie şi am aflat tipografia lui Carcalaki, unde am şi intrat. Cu aceasta am mulţumit şi pe tata şi pe mama, care mă îndemna să învăţ un meşteşug, fiindcă ziceau ei: „Meşteşugul este brăţară de aur la mîna omului”. Mai tîrziu am înţeles sensul acestor vorbe.

28 august 1866

Cînd mă gîndesc la anii adolescenţii mele nu ştiu de ce mă coprinde o temere pentru copiii mei. Aş dori, daca se poate, ca ei să nu întîmpine în viaţa lor amărăciuni ca cele ce am întîmpinat eu. Ei sunt mici încă, Elena este de trei ani şi şapte luni; Petre, de unul şi cinci luni. Nu pot să le spui nimic. Ca să ştie cum erau lucrurile pe cînd ei nu cunoşteau ce este lumea, scriu aceste. Ei vor vedea şi greutăţile şi necazurile vieţei mele, pe cît le voi putea spune. Se vor feri de faptele mele ce li se vor părea rele, şi vor urma pe cele ce li se vor părea a fi bune. De voi avea zile să-i pot povăţui şi mă vor asculta, atît mai bine pentru ei.

Vor şti că la 1848 terminasem cursul de tipografie, atît pe cît poate să termine un ucenic într-o tipografie ca a lui Carcalaki, lipsită de toate necesariile fără cistaură (sic!) şi în starea cea mai primitivă. D. Carcalaki nu ştia de loc tipografia. La noi s-a văzut multe şi nu este de mirare daca un potcovar se face giuvargiu, croitorul se face inginer, cizmarul actor. Aş putea cita nume, dar este de prisos, faptele există. Oamenii se încumetă a face, a întreprinde orice fără să studieze. D. Carcalaki îmi făcuse leafă o sută de lei pe lună (ceva mai puţin decît doi napoleoni sau 40 franci) cu condiţia să culeg singur foaia Vestitorul românesc, care ieşea de două ori pe săptămînă. Redactorele acestei foi era cu numele; el nu ştia să scrie un rînd.

Camarazii mei începură a mă pizmui fiindcă luasem asupră-mi această sarcină. Pînă aci jurnalul se lucra de doi inşi. Duminicile şi sărbătorile lucram pînă la trei sau patru ore dupe amiazi; apoi în loc să mă preumblu pe uliţi sau pe la grădini cu băieţii, atraşi de aparentele plăceri ale unei vieţi aventuroase, mă duceam la d. George Lurtz, secretarul redacţii Vestitorului, care îşi cultiva grădina singur, ori mă duceam drept acasă. Biata maica mă aştepta cu drag. Şi nu ieşeam din casă pînă a doua zi cînd mergeam iarăşi la lucru. De cîte ori nu plîngeam dumineca şi sărbătorile cînd aş fi voit să mă preumblu şi eu cîte puţin; n-aveam cu cine; singur nu-mi venea s-o fac şi mai bine mă mulţumeam cu lacrămile pe obraz decît să ies cu oamenii ce nu-mi convenea.

Aci e locul să spun că sora-mea în etate ca de 10 sau 11 ani, cea mai mică dintre fraţi, a răposat în urma unei maladii de scarlatină. Nu se poate descri amărăciunea mamei. N-a uitat-o niciodată pe cît a mai trăit biata mamă.

Îmi plăcea să citesc, n-am avut însă pe cine să-mi arate ce să citesc. Tipografia lui Carcalaki tipărea numai Vestitorul, foaie care reproducea numai din foi străine nuvele politice […] şi acte oficiale. Despre literatură nu se pomenea. Serile răsfoiam colecţiile acestui jurnal din anii trecuţi şi mă opream pe la discursurile ceremoniilor de la palat pe care le devoram. Daca se întâmpla a da peste Foaie pentru minte, inimă şi literatură din Braşov, ori Albina românească din Iaşi, era o fericire deosebită pentru mine. Îmi aduc aminte că două opere Ianicierii şi Ierusalimul liberat se trimisese gratis redacţii Vestitorului, ca să le anunţe negreşit. Ele se aruncau de colo pînă dincolo prin cancelaria d. Carcalaki; le-am cerut să mi le dea mie pentru preţul cărora am lucrat cîteva nopţi. Nefericirea cea mai mare mi-a fost că n-am putut să-mi găsesc un amic, printre foarte mărginitele mele cunoştinţi, care să mă ghideze.

Nu-mi venise în gînd că trebuie să citesc spre a studia. Citeam ca să citesc, să nu-mi pierd timpul şezînd. […]

Cu toate astea în serile cînd nu aveam ce ceti am scris următoarele versuri. Nu este ce aş fi voit să fie. Altfel îmi umbla prin creieri ideile şi altfel că a ieşit. De cîte ori le-am citit pînă azi, de atîtea ori am îndreptat cîte ceva. Şi tot nu este ce aş fi voit eu să fie. Aşa proastă cum este, o trec azi ca prima încercare.

N-am cutezat să o arăt cuiva ca să nu devin ridicol, să mi se atribuie că aş voi să fiu poet. N-am putut iară să fac mai bine, a unul ce nu ştiu regulile şi instrucţiunea mea fiind foarte mărcinită.

1866, septembrie 15

Era, mi se pare, pe la anul 1850, al doilea an după terminarea cursului de culegător de litere în tipografia serdarului Zaharia Carcalaki. Îşi poate imagina cineva importanţa acestei tipografii daca va şti că avea două teascuri de lemn, litere pentru vro trei coale, cicero şi garamond, ca de vro jumătate coală petit, puţine litere de titluri. Regleţii erau de lemn, liinile la un capăt mai groase decît la altul. Nimic în fine nu era sistematic. Cu toate astea bătrînul patron în cîţiva ani a făcut vro trei case şi a cumpărat o vie cu banii ce-a cîştigat din această tipografie. Fiindcă şedeam departe multe din seri dormeam la tipografie. În cancelaria sa, bătrînul patron avea un pat care mi-l oferise pentru serile cînd voi dormi acolo. Mai cu seamă două seri pe săptămînă trebuia să dorm acolo, fiindcă întârziam lucrînd la foaia semioficială Vestitorul românesc. Aveam două sute lei pe lună (cam 75 franci). Cînd ieşeam mai de timpuriu din lucru, adică seara la 7 ore vara, mă izolam de ceilalţi lucrători, care mergeau la primblări necuviincioase, mă duceam la George Lurţ care avea o grădină de speculă. Aci îmi era plimbarea mea şi dumineca. Îi ajutam să ude florile, pliveam şi-i dam şi alte mici ajutoruri numai pentru plăcerea de a fi aproape de flori. Iubeam cu deosebire mixandrele albe.

Toată familia lui Carcalaki mă respecta pentru sinceritatea mea. Cîteodată serile făceam lectură familiii adunate şi tratamentele nu lipsea. Dumineca, fiindcă trebuia să lucrez la jurnal mîncam la masă cu familia. Simpatiile nu-mi lipsea. După lectură se întindea conversaţia şi rămîneam de multe ori cu domnişoara Mariţa, fiica patronului, mai tîrziu, fiindcă bătrînii se culcau. Aceasta nu-mi displăcea. Evitam de a răspunde la multe întrebări de teamă a nu pierde încrederea lor şi pentru că unele dintr-însele nu le înţelegeam. Aceste întruniri deveniră şi mai plăcute fiindcă sosise de la Focşani o rudă a lui Carcalaki cu două fete şi se stabilise în Bucureşti. Mai tîrziu am observat că oarecare rivalitate se manifesta între ambele june fete.

Eram mulţumit de mine însumi. Şi cu cît auzeam că cei ce mă cunoşteau vorbesc bine de mine, cu atît mă sileam şi eu să fiu mai de treabă. Biata mamă se îngrăşea cînd auzea şi dînsa. Ea vedea că leafa mea nu o întrebuinţez rău şi aceasta ii adăoga mulţumirea. Eu, dupe ce îmi întîmpinam cele necesarii, restul îl dam mamei să mi-l puie bine. Ea îmi păstra puţinul ce adunam şi mă îngrijea.

Simţeam că îmi lipseşte ceva şi nu-mi puteam da seama ce-mi lipseşte. Inima căuta o altă inimă căreia să-i confieze sinceritatea sa, dară toate iluziile, toate visurile mele fură efemere.

Cunoştinţa ce făcusem cu d. Antalfi mi-a făcut mult bine. Acesta era ungur, doctor în medicină care îşi părăsise cariera, se făcuse neguţător de mobile, devenise avut şi se retrăsese din comerţ. Trăia cultivîndu-şi mica sa grădiniţă. Văzînd aptitudinea mea de învăţătură mă consiliă a lăsa chitara de la care, zicea el, n-o să am nici un folos şi să învăţ o limbă, de pildă cea franceză. L-am ascultat. Ocupat la lucru zece şi douăsprezece ore pe zi, în timpul nopţii studiam lecţiile şi în timpul de recreaţie al prînzului scriam.

Din dizgraţie nimeni din cei ce mă încongiura nu cunoşteau această limbă şi astfel am rămas fără să pot vorbi cu înlesnire această limbă.

Ajuns în 1854 cugetam la o căsătorie. Antalfi m-a oprit. Întîi învaţă limba şi pentru căsătorie mai ai timp de şase ani, îmi zise el. Aveam 250 lei pe lună şi el mă făcu să înţeleg că n-o să-mi ajungă. Într-acestea fiul d. Carcalaki îmi propuse formal căsătoria cu vară-sa. Poate că n-aş fi ascultat pe Antalfi şi pe mama, daca astă propunere venea cu doi sau trei ani mai-nainte. De astă dată am ascultat pe Antalfi care m-a făcut să înţeleg că nu o să pot duce sarcina casei cu leafa ce aveam. Biata mama, Dumnezeu s-o odihnească, mă povăţuia să deschid ochii în patru la alegerea ce voi face. Fără aceste două fiinţe providenţiale poate că aş fi dat în cursă.

Din citire pe gazetele ce puteam apuca de la redacţia Vestitorului sau de unde nu ştii, am aflat că versurile de 14 rînduri se numesc sonete. În serile în care nu citeam, scriam cîte nerozii toate, a doua zi le citeam, rîdeam, apoi le ardeam, fără să cutez a le arăta cuiva.

Într-una din seri, gîndindu-mă la propunerea ce mi se făcuse de însurătoare, şi ştiind că sonetul este de 14 rînduri, am făcut şi eu un sonet. Imperfect, fără idei, aşa cum este îl trec aci; nu l-a văzut, nu l-a auzit nimeni; aceasta o fac mai mult pentru amintire de nebuniile juneţei:

Ca timpul nestabilă, cochetă-amăgitoare.
În laţul tău de graţii, precum în dumbrăvioare
E prinsă filomela, momită ea prin vierme,
Am dat eu fără veste. D-atunce — asta vreme
Mă zvîrcolesc, sucesc, pun forţa, mă silesc
Şi ca să scap nu pot; mai rău mă-ncîlcesc.
Ca un paiangen tu eşti, ce nencetat pîndeşti,
Şi-ntinzi a tale curse, lungeşti şi le nădeşti,
Ai tăi ochi lacomi din ce în ce mai mult
La vanităţi trecînde. Acesta e-al tău cult.
Iar dacă noi vînaturi ţi-e, crudo, în putere,
Cei vechi cad în dizgraţii, îi calci tu în picere.
Veni-v-a însă-o mînă prea fermă şi decisă
Spre-a răsuci strivind şi capul tău narcisă.

1866, septembrie 20

Îmi aduc aminte că pe la 1854 sau 1855, duminicile le petreceam de multe ori acasă, cîntînd la ghitară cîte un contra-danţ sau marş, ori citind pe fabulele lui Florian, în franţuzeşte, pe care nu le prea înţelegeam. Bietul Iordache, un băiat cumsecade, cunoscut încă din şcoală, venea din cînd în cînd pe la mine. Mama, fiindcă şedeam cu dînsa, nu vedea cu displăcere această întrunire fiindcă apucăturile lui aveau ceva de onest. Într-o zi îmi povesti întîmplările sale. El iubise o fată, ceruse mîna ei, îi era promisă. Dupe puţin fata îşi luă seama. El o iubea de se topea şi nu se putea odihni de focul ei. Cercetă şi stărui a afla care să fie cauza schimbării sale. Nu putu însă ghici nimic.

Fetele, pînă nu sunt măritate, au toate calităţile. Sunt casnice, oneste, harnice, econoame etc. Ştiu cîte în lună şi în soare. Brodează de minune şi împletesc ce cu gîndul n-ai gîndi. Şi daca din întîmplare a dat prin pension cîte două sau trei luni, apoi ştiu carte mai mult decît o preoteasă, vorbesc franţuzeşte etc. Acestea toate atrag pe candidaţii de însurătoare, credulii! nu se mai gîndesc că unele din aceste se pot examina, ci dau năvală, mai cu seamă daca li se şoptesc, că pe lîngă atîtea calităţi, mai au şi o dotă de atîtea ori de atîta, ci se lasă a se fermeca de ultima calitate. […]

1866, 30 septembrie

Bine zice proverbul bătrînilor noştri: „Pînă nu bagi în plug cu omul nu poţi să-l cunoşti cine este”. Experienţa mi-a probat cît este de adevărat acest proverb. De ce nu-mi sunt copiii mai mari, priimitori de poveţe! Ceea ce nu le pot spune azi cu gura, vor citi odată aci. Băiatului i-aş recomanda: mai întîi de toate să fie exact.

Cînd îşi va da cuvîntul sau cînd se va hotărî a face ceva, la ora fixă să fie terminată afacerea şi să nu se lase a fi aşteptat.

Să nu se grăbească niciodată a-şi da cuvîntul, să nu se oblige a face vreun lucru pînă mai întîi nu va judeca cu maturitate şi cu sînge rece daca poate să-şi ţină cuvîntul, daca puterile sale intelectuale ori morale îi permit a-şi ţine legămîntul ce ar face. Ba din contră să spuie curat şi neted că nu poate. Dupe acestea i-aş mai recomanda: să fie leal şi just, daca voieşte să fie onorat şi chiar de inamicii lui.

Cunoştinţi ar putea să aibă cît va pofti, dar amici cît de puţini, căci adevăraţii amici va găsi foarte rar sau nicidecum. Secretele sale să le încredinţeze lui însuşi; să se ţie în rezervă cînd se va afla în conversaţie cu cunoscuţii şi amicii săi, să judece bine mai-nainte de a-i ieşi vorba din gură; asemenea să cumpănească bine răspunsurile ce va da la întrebările ce i se va face; şi mai bine să zăbovească, să se gîndească decît să răspunză cu uşurinţă; să nu se prea grăbească a da numirea de amic cutăruia sau cutăruia; acela ce va dobîndi titlul de amic al său trebuie să fi fost pus la cercare şi să fi dat probe de amicie. Cu toate astea pe amici să nu împrumute niciodată: daca dispune de oarecare avere mai bine să-i dea cît poate fără să-i mai ceară înapoi.

Onestitatea şi probitatea să fie neseparabile de dînsul. Munca să fie providenţa lui. Activitatea să nu-l părăsească daca voieşte să fie casa lui casă de abondenţă.

Cu toate astea, economia să fie d-a pururea înaintea ochilor săi, fără însă să-şi piarză cumpătul, căci de la economie pînă la calicie sau avariţie nu este decît un pas.

10 septembrie 1867

Sunt în a opta lună de cînd funcţionez ca director al Tipografiei statului; şi cu mare plăcere aş demisiona. Discordiile iscate din cauza lui Göbl îmi face imposibilă reunirea. De s-ar ţine de cuvînt Valter apoi desigur la Anul Nou demisionez.

Cu toate acestea nu m-aş fi despărţit de ei, fiindcă a mea a fost ideea de a forma asociaţia sub firma: Tipografia lucrătorilor asociaţi, a mea a fost ideea de a o deschide în pasagiu etc. Însă la 5 decembrie 1866 un bilet la adresa mea îmi fu înmînat de un dorobanţ. Deschizîndu-l, am fost surprins cînd am aflat că d. Ion Ghica, ministrul de interne, mă invită la d-sa acasă. A doua zi la 6 m-am şi dus, după ce mai întîi am făcut cunoscut asociaţilor mei chemarea ce mi se face şi am obţinut consimţămîntul lor. D. Ion Ghica m-a întrebat cîte ceva asupra tipografiei statului şi apoi mi-a spus curat că intenţia sa este de a o desfiinţa, daca va putea să dobîndească majoritatea Camerii în favoarea acestei idei. Mi-a făcut cunoscut că voieşte a mă numi director provizoriu pînă atunci; din parte-mi i-am mulţumit pentru favoarea ce-mi acorda şi i-am spus că pentru provizoriu d. Bazidescu este la locul său.

Am spus asociaţilor mei cauza chemării mele la ministru şi refuzul meu pentru provizoriu; ei m-au ţinut de rău de ce să nu primesc. Un al doilea şi al treilea bilet m-a făcut să văd din nou pe d. ministru şi m-a întrebat cam cu ce condiţii ar putea să o dea în întreprindere. Prin biletul însă de la 15 ianuarie 1867 mă invita ca în moment să mă prezint ministrului la minister.

Am fost şi ministrul mi-a făcut cunoscut că sunt numit director şi mă invită a merge chiar în acea seară spre a pune la cale cum să apară Monitorul mai regulat şi procesele-verbale ale Adunării să vază lumina mai curînd, iar nu după săptămîni.

Avînd consimţămîntul asociaţilor am priimit.

A descrie starea tipografiei este destul a spune că era o ruină. Nu ştiu de unde să încep, nu ştiu unde să sfîrşesc. Toiul este de făcut. Budgetul l-am găsit redus pînă acolo încît să nu poată funcţiona tipografia, să ajungă la desfiinţare.

Pe lîngă restrîns de mijloace ce mi-a permis de a face oarecare mici îmbunătăţiri, am propus un memoriu sau proiect pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea stabilimentului. Acest proiect l-am prezentat dlui ministru Ştefan Golescu care a voit să aibă şi părerea dlui Rosetti. Acesta l-a aprobat condiţional adică: „daca guvernul voieşte a-şi menţine tipografia”. D. Rosetti şi d. Ion Ghica voiesc desfiinţarea tipografiei.

Am prezentat budgetul pentru 1868. Într-însul am prevăzut aducerea încă a trei meşini de turnat, a unei maşini de satinat, înfiinţarea unui stabiliment de xilografie, montarea litografiei care este aruncată la magazie; aducerea din străinătate a trei maiştri, unul de cules, altul de tipărit şi al treilea de turnat. N-aveam nici un conductor de prese mecanice maistru. Ne servim cu elevi. Acest budget se urcă foarte puţin, în comparaţie cu acela al anului 1865, cînd s-a adus numai două prese mecanice, fără oamenii necesari; şi dupe cîte văz oamenii de la minister voiesc a mi-l mutila.

Nu ştiu cum au fost altă dată serviciile stalului. Dar văz că nu este pentru mine.

N-am solicitat, n-am rupt mînica nimănui, însă ca să fii astăzi funcţionar, lăsăm că trebuie să fie cineva haraietar (sic!), adică al clicei, al partidei, oricare ar fi ea la putere, apoi să ştii a tăia la palavre şi să nu faci nimic.

D. Genoglu, numit redactor al Monitorului, voieşte a fi director şi apoi director general; d-sa să reprezinte şi tipografia; d-sa să se zică că a făcut cutare îmbunătăţire, că a executat cutare lucrare serioasă, că a avut cutare idee pentru perfecţionare, că apoi de nu o zice alţii, o spune d-sa ministrului pe lîngă care se gudură şi pe care nu-l mai slăbeşte din dragoste. Taie, spînzură, pune ţara la cale. Numai proiecte, numai îmbunătăţiri, numai reorganizaţii vorbeşte. Cînd este vorba de a face, alţii sunt însărcinaţi de a face şi dlui ia colacu de la ministru.

Leafa însă trebuie să o priimească pe o lună şi două înainte. Daca nu-i ajunge, ministrul îi mai face parte şi din fondurile secrete. Vulturescu să meargă la Florenţa spre a asista la Conferinţa statistică ca să se poată repezi şi pe la Paris. Săvestu, abia intrat în serviciu, după două luni, îi trebuie concediu să meargă la Paris. Astfel merg treburile. Nici cu alte partide nu merge mai altfel.

Proiectul meu de organizare fiind dat în examinarea dlui Rosetti d-lui l-a aprobat dupe ce l-a dat de l-a studiat lucrătorii din tipografia d-sale. Aceştia, luînd toate ideile mele, au format un articol şi l-a publicat în Românul ca al lor. N-am răspuns. I-am lăsat să se bucure de furtul lor. De va fi trebuinţă de vreun alt proiect asupra ramurei mă bizui a-l face fără să alerg la astfel de mijloace.

Trompeta sună pe uliţi. Guarda cetăţenească trebuie să meargă la Cotroceni a-şi priimi stindardele. Este sărbătoare mare. Daca scriu aceste, buna mea maică, nu te-am uitat. Mi-aduc aminte cum cu puţin înaintea suirii tale în cer, prevăzînd greutăţile ce am să întâmpin, mi-ai zis: „Petrache, maică, văz că te-a încongiurat necazurile… efectele căsătoriei te-a împresurat… copiii vin… fii bărbat, luptă pe cît vei putea şi îngrijeşte de viitorul lor”. Aşa este, prea scumpă maică. Din ce în ce mai multe griji. Al treilea copil peste puţine zile are să vie. Bunurile mele nu pot prospera… Timpii sunt grei. Şi economia casei… Dar sunt sforţat să merg la vie. Femeia şi copiii sunt acolo de ieri. Mă voi duce pe jos cu credinciosul meu. Acest bastonaş îl voi păstra pînă la moarte. El a petrecut cu mine şi bune şi rele.

21 septembrie 1867

[…] Sesiunea întrunirei membrilor Societăţii literare române s-a închis. Îmi pare rău că n-am putut să-i prezint dorinţele tipografiei române. Am pus pe hîrtie impresiunile mele, văzînd entuziasmul cu care s-a priimit membrii ei. Şi fiindcă nu sunt poet şi nu ştiu face versuri am rugat pe dl. Geanoglu Iancu să le dea o turnură poetică şi să le versifice. I-am spus că ţin să pot a prezenta această piesă, fiindcă pregătisem de la fonderie o specie de ornament cu care să se poată face felurite colţuri şi chiar litere şi voiam să debutez cu ele în a face astă dedicaţie Societăţii.

D. Geanoglu a făcut cu aceasta ca cu toate. Dupe ce a ţinut piesa la d-sa mai mult timp, fără a pune condeiul să îndrepteze măcar o literă, mi-a spus că trebuie să fie rătăcită printre hîrtiile d-sale şi că n-o mai găseşte. I-am copiat alta; dar şi aceasta a avut soarta celei dintîi.

1867, octombrie 14

Primăvara din anul 1854 lăsasem studiul limbei franceze, mai cu seamă că îmi lipsea timpul şi apoi leafa nu-mi ajungea. Voiam ca în cursul verei să mai meditez singur lecţiile ce trecusem peste iarnă. Păcat că n-am avut cu cine ţine conversaţii în această limbă; aş fi mers mai departe. Cu toate acestea, astăzi, înţeleg cîte ceva din ceea ce citesc, şi traduc oarecum. De ar fi ştiut George, Antalfi, familiile lor şi mai cu seamă Anicuţa, această limbă, aş fi făcut progrese mari, aş fi putut ţine conversaţii. Totuşi nu-mi pare rău nici acum pentru cheltuielile ce am făcut, nici pentru timpul şi stăruinţa ce am pus. Am profitat de această limbă. Zilele cele frumoase ale primăverei şi verei le petrecusem în preîmblări matinale cu George, femeia lui şi Anicuţa. Înspre toamnă părăsisem stabilimentul dlui Carcalaki şi lucram în acela al dlui Copainig.

1868, ianuarie 6

În orele de recreaţie am (fost) scris următoarele versuri, sunt acum doi ani:

Spre a s-adresa la ochi, spre a desemna cuvîntul
Şi spre-a da gîndirei corp prin vreo cîteva figuri
Este meritul lui Cadmus. Astă artă-apoi ca vîntul
Se întinse-n lumea toată, adoptînd multe trăsuri.
Dar ăst corp fără viaţă era puţin posedat
De mulţimea plebeiană. Lege, artă şi ştiinţă
Nu puteau s-ajungă pure la popolul deprădat;
Ele-erau un monopol numa-al cîtorva fiinţe.
Dară gloria cea mare, gloria nemuritoare,
Ţi se cade, o! Gutenberg! Cel ce suflet tu ai dat
Ăstui corp fără mişcare; şi — ignoranţei trădătoare
Prin aflarea tipografii, tot prestigiul i-ai luat.
Decît Prometeu anticul de soartă mai favorat,
Te urcaşi cu al tău geniu peste regiuni polare
Pîn’la Salvatorul nostru, al tutulor împărat,
Focul sacru aducînd printre razele solare.
D-acum viciuri, amăgire, minciună, intoleranţă,
Basta; în infern intraţi; regnul vostru-a răposat.
Virtuţi, amor, veritate, credinţă, dulce speranţă,
Păşiţi sigur spre progres. Omenirea-a răsuflat.

Aceste idei le-am arătat d-lui Velisan, spuiindu-i că sunt puse pe hîrtie de un lucrător tipograf. Domnia sa a luat hîrtia zicînd că are să îndrepteze versurile şi să mi le înapoieze. E mult d-atunci. D. Velisan nu s-a mai văzut; asemenea şi versurile.

De-aş fi avut pe cineva care să mă îndrepteze, să-mi facă observaţii sincere, poate că aş fi izbutit să fac ceva bun. Am trecut aci numai ca copiii mei, de vor avea aplicare asupra literaturei, să găsească oarecari idei. Cu toate astea am prefăcut-o precum urmează:

VOCEA UNUI TIPOGRAF

Pe ţară venită din cer, Libertate,
Tresaltă, căci presa măreţ te propagă;
Ea poartă făclia — izvor de dreptate —
Ce-nfruntă tiranii şi-i fac să-nţeleagă
C-a tale precepte e Christ în progres;
E vîntul ce-mpinge nori negri fugoşi;
E fulger ce arde strigoiul regres;
E lava ce sparge craterii stîncoşi.
Trei geniuri în lume la populi te-arată:
Prin arta sa Cadmus, d-a face cuvîntul
La ochi să s-adrese, gîndirea-ncorpată.
Prin multele senine să zboare ca vîntul.
Apoi mieluşelul cerescului tată
Prin sînte parole, învăţături bune,
Al său Evangeliu, a sa pietate,
Cu-a sa lege sacră, le-aduse în lume.
Tiparul în urmă prin litere mobili
De Gutenberg scoase încoronă opul;
Străbate-universul, el duce la nobili
Morala creştină precum şi la popul.
Instrucţia-ntinde, la surzi dă auzul,
La mulţi cuvîntarea, ştiinţele toate
Prin el se lăţeşte; la cei orbi dă văzul,
Şi-aduce sălbateci la civilitate.
Azi legea triumfează; sclavia-i gonită;
Tirani nu există, căci pacea, dreptatea,
Au răsărit june. Minciuna-i topită,
Şi numai atuncea inichitatea
În lume domni-va şi ochiu-i să-ncrunte,
Cînd raza opri-va frumosului soare,
Opri-va torentul să cază din munte,
Întoarce-va viaţa acelui ce-moare!
Fiinţă celestă! a mea libertate!
Tresaltă, căci presa măreţ te propagă
Ea poartă făclia, izvor de dreptate
Ce-nfruntă tiranii şi-i fac să-nţeleagă
C-a tale precepte e Christ în progres;
E vîntul ce-mpinge nori negri fugoşi;
E fulger ce arde strigoiul regres,
E lava ce sparge vulcanii stîncoşi.

1869, ianuarie 31

Dupe doi ani de serviciu am lăsat Tipografia statului. A trebuit să trec şi eu prin acest purgatoriu al funcţionariemului, fără să o caut. Eroarea cea mai mare ce am făcut în viaţa mea este că am priimit să fiu funcţionar. Am avut toată bunăvoinţa să fac ceva. Singura dorinţă de a face să înflorească tipografia română m-a îndemnat să priimesc direcţia Tipografiei statului.

Cu domnii roşii la putere n-am putut să fac nimic. Eu spuneam că îmi trebuie conductori de prese şi dumnealor ciracladisea pe d. Grand, ordonîndu-i să aducă o maşină de vapor. Şi ce maşină?…

Azi sunt în asociaţie cu alţi trei consoţi. Am deschis o nouă tipografie sub firma: Tipografia Laboratorilor Români.

Dar e frig, afară ninge. Iată ce fulgi mari cad. O idee: iarna e greu traiul; dară ce face pe omul cugetător să simtă plăcere oarecum este că ninsoarea acopere toate necurăţiile. Orice lucru murdar, infect, se ascunde. Este o frumuseţe să vezi încotro te întorci tot locul alb. Îţi place să trăieşti scutit de priveliştea mîhnitoare a tutulor scîrbelor din alte sezoane.

Dar frigul te ţine mai mult în casă. Iată focul este la sobă. Deşi tot clănţănesc oarecum dinţii în gură, ideile nu părăsesc pe om. Iată şi ale mele:

I

Afară viscoleşte, de moarte este frig,
Căţelul lîngă uşe făcut este covrig,
Pămîntul se-nveleşte cu albă, grea ninsoare;
Pe feţele infirme văz urme de plînsoare…

25 septembrie 1869

Ca să se perfecţioneze omul, trebuie mai întîi să se perfecţioneze natura. Pînă nu se vor perfecţiona elementele în care înoată omul, care îi dă viaţă, să nu se aştepte perfecţionarea lui.

De mii de ani de cînd există natura, cîinele şi pînă azi linge apa care o bea; găina trebuie să ridice gîtul în sus ca să o poată înghiţi, vrăbioara tot cu amîndouă picioarele sare cînd merge etc., etc. Imperfectă este natura, imperfecte sunt şi creaţiile ei.

29 septembrie 1869

Sunt întors de la vie unde am fost cu un grădinar să-mi cureţe pomii. Pe drum o lună frumoasă mi-a făcut calea lesnicioasă. Mi-a ţinut de urît. Venind cugetam la ale oamenilor. Abia sosit, am luat condeiul in mînă şi am scris următoarele:

LUNA ŞI CÎINII

Într-o geroasă iarnă, cam pe la jumătate,
Cînd nopţile sunt lunge şi foarte negurate,
Precum la noi în ţară prea rar nu se găseşte
La lună nişte javre să latre se găseşte.
„De ce, unul vorbeşte, acel mic glob prin ceaţă
Ce umblă toată noaptea, întocmai ca paiaţă,
De noi mereu s-aleagă?” — „De ce, altul răspunde
Pe hoţi călăuzeşte şi-n umbră îi ascunde,
De fac pagubă multă stăpînilor şi pace
Nicicum nu ne dă nouă?” — „Noi alt n-avem ce face,
Mai zise o potaie, să dăm alarma în ţară;
Lătrînd mereu vom face pe ăst rebel d-ocară.”
Încetul cu încetul se risipiră norii
Şi luna mai splendidă salută muritorii.
Să fi văzut acuma lătrări şi chilomane
Şi urlete turbate, ieşind din guri profane,
Încît vecinătatea că e pericol crede;
Se scoală, dă ocoluri, nimic însă nu vede.
Atunci, spre-a lor odihnă, cu mici cu mari, toţi sare
Şi vrea cu dinadinsul pe cîini turbaţi s-omoare.
Dar la lumina dulce a lunii amoroase
Potaile văzură ce a lor piei blănoase
Să paţă au; fugiră, scăpînd fără osîndă;
Ei însă şi azi latră şi stau mereu la pîndă.
Pe merit calomnie nu poate să mînjească;
Şi răul el nu cată cu rău să răsplătească.

15 octombrie 1869

COCOŞUL ŞI CĂŢELUL

I

Un căţel de casă
Şi de bună rasă
P-un cocoş văzînd
Apă el cum bînd,
Vru ca să-i vorbească

II

În rîs şi să-l căiască:
„Defect al naturei
Fruct al pociturei
De ce in cioc cînd iei
Şi apă ca să bei,

III

Ridici tu în sus
Gîtu-ţi ca un fus?
Păcat că trăieşti
De nimica eşti.”
„Beau, zice cocoşul
De mintos ca moşul,
Şi daca mănînc eu
Cat ca Dumnezeu,

IV

Ca să-i mulţumesc
Că vrea să trăiesc.
Apoi cînt mereu,
Rog pe Dumnezeu
Sănătos să ţie,
Şi în veselie,

V

P-ăl de mă hrăneşte,
De mine-ngrijeşte.
Dar tu, secătură,
Stai în bătătură,
Şi te-ntinzi ca cîine
După ce mînci pîine;
Linguşeşti ca laşii,
Stăpîni, copilaşii.
Dar ce e mai rău
Şi chiar pe Dumnezeu
A-l amăgi crezînd
Chiar apa lingînd.”

1870, martie

În primăvara anului 1856 mi s-a propus de d. Copainig, tipograf, un post [în] tipografia sa. Îmi da 200 lei pe lună (cam 74,321 noi) şi a cincea parte din profitul stabilimentului. Era bolnav. De ar fi trăit am fi făcut treabă bună.

Noua mea ocupaţie m-a făcut să întrerup din nou scurtul studiu al limbei franceze. Lucram ziua şi noaptea ca să pot produce mai mult.

După răposarea patronului, doamna Copainig a respectat învoiala soţului său.

Ginerele său, director la tipografia Mitropoliei, m-a făcut cunoscut cu d. Valentineanu. După recomandaţia lui, am şi priimit de la acesta manuscrisul de a tipări Corespondenţa secretă a principelui Vogoride, pe subt ascuns, adică fără ştirea cenzurei, care funcţiona pe atunci. Ne înţeleseserăm ce era de făcut la caz de a se descoperi.

Valentineanu, flecar, om de nimic cum este, ca să-şi dea aere de patriot spunea la toţi cunoscuţii ceea ce făcea.

Poliţia informată l-a urmărit şi a luat cărţile, descoperiind toată manipulaţia. Am fost arestat trei săptămîni.

Fără a fi daţi judecăţii, am fost liberat în ziua deschiderii Divanului ad-hoc. Eu crez că daca majoritatea acestei adunări ar fi fost de alte principii, trebuia să fiu osîndit. Am scăpat însă cu atît. Totul ce ştiu, este că banii pentru imprimarea cărţii i i-a dat d. Creţulescu (Scarlat, mi se pare) cel care este olog.

Cînd să viu la post, el era ocupat de un altul. Proprietara tipografiei şi ginerele său nu numai că nu s-au ţinut de înţelegerea ce am fost avut cînd am luat în lucru cartea, nu numai că mă lăsa pe drumuri, fără ocupaţie, dară nu voiau a-mi da nici leafa pe o lună, nici ce mi se cuvenea din profitul pe cinci luni.

Pe calea justiţiei însă am fost satisfăcut.

După vro două sau trei luni de lipsă de lucru, în fine, s-a deschis un loc în tipografie, unde am lucrat vro două luni.

Era în 1858. Către finele iernei mi s-a spus de către d. Mărgărit Moşoiu că d. B. Boerescu, venit de curînd de la studiu din Paris, voieşte să mă vază. Cine i-a spus de mine nici pînă azi nu ştiu. M-am dus. D-sa m-a făcut să înţeleg că are de gînd a înfiinţa o tipografie; că pentru acum a cumpărat tipografia d. Bosnăceanu, compusă de un teasc şi literă de o coală şi jumătate; că voieşte să fiu cap al tipografiei d-sale. Am priimit cu nişte condiţii mulţumitoare pentru ambele părţi.

Am înfiinţat tipografia jurnalului Naţionalul, al cărui redactor era d. Boerescu. Ea poseda o presă mecanică, prima presă franţozească venită în Bucureşti, un teasc, litere suficiente. Un buchet de tipografie. Lucrarea s-a început cu Naţionalul, apoi s-a adăogat treptat şi alte lucrări. În 1863, cînd a trecut în posesia d-lui Bolliac, tipografia era ocupată cu jurnalele: Nichipercea, La voix de la Roumanie, Buciumul, Gazeta Tribunalelor, Ţăranul român; operele: Pharmacopea română, Misterele Bucureştilor, Călătorii în Macedonia; afişele teatrului italian şi francez şi diferite mărunţişuri.

La 1860 d. Boerescu, crezînd să mă încurageze, mi-a propus asociaţie la această tipografie. Dirijerea şi laborarea din partea mea, capitalul din partea d-sale. După ce se va scoate toate cheltuielile profitul să-l împărţim pe din două. Am priimit această ofertă cu recunoştinţă.

Ajuns aci, am ştiut prin conduita mea să fiu respectat de acei ce se aflau sub direcţia mea şi stimat de clienţi. Acesta a şi fost timpul de fericire al vieţii mele, bucuria şi satisfacerea bietei mamei mele.

Eram mulţumit cu poziţia mea modestă, lucram în conştiinţă, mă bucuram de o absolută încredere a d-lui Boerescu. Mama era satisfăcută. Eu eram fericit. Trăiam cu cumpăt; micele economii ce puteam face din partea ce mi se cuvenea de la tipografie mă puseră în poziţia să adun ca la 250 galbeni. Nu e mult; dară eram liniştit, împăcat cu conştiinţa, fiindcă din laboarea mea putusem să fac ce aveam.

În îmbrăcăminte nu eram exagerat. Aveam însă tot ce-mi trebuia. În casă un mobilier modest, însă curat, era suficient ca să mă mulţumească. Lux şi prisoase nu era la noi. Mama mă oprea de la acestea şi eu o ascultam. Mama purta menagiul casei. Eu mamei îi dam să puie bine de cîte ori îmi prisosea cîte cît de puţin din ce cîştigam.

Aşa apucasem de mic, aşa urmam şi acum. Eram convins că mama păstra mai bine decît mine. Eu nu ştiam cît adunasem, mama ştia tot. Ea era nepretenţioasă. Toţi trei eram mulţumiţi: eu, mama şi frate-meu Ghiţă, căci locuiam împreună. Ah! de ce n-am murit în anii aceea.

Cînd îmi arunc ochii prin casă, azi, după 10 ani şi văz aceleaşi obiecte, dar mai vechi cu 10 ani, fără a fi putut adăoga ceva. Cînd mă gîndesc ce multe s-au mai prăpădit din ale menagiului, o mare mîhnire mă coprinde. Plîng. Peste ceea ce ştiu din ale tipografiei, alt nimic nu mai ştiu. Aş lucra şi noaptea ca să pot cîştiga mai mult pe lună. Mi se rupe inima de întristare cînd mă uit la copilaşi. Toată garderoba mea acum se mărgineşte într-un rînd de haine. Acestea sunt şi de sărbătoare şi de lucrătoare. Îmi înghit suspinele şi tac.

Dat dupe lucru ziua; noaptea nefiind liniştit din cauza copiilor. În cealaltă cameră nefiind foc, n-am putut nota pînă azi că la 31 octombrie 1869 am dobîndit al patrulea fiu, George. Nu mă mîhnesc că vin copii. Grija şi neliniştea mea este că nu a să le pot da instrucţia şi educaţia ce doreşte inima mea. Nu a să pot să-i căpătuiesc. Durere!

1870, septembrie

Era în 1863. D. Boerescu vîndu tipografia d-lui Bolliac. Contractul dintre mine şi d. Boerescu căzu. După două luni de funcţionare, d. Protopopescu-Pake mi-a luat locul. N-a ţinut însă mult. D. Bolliac, după ce a schimbat mai mulţi directori, a vîndut tipografia.

Trei luni am rămas fără ocupaţie. D. Rosetti m-a chemat să-i dirijez tipografia. Aproape un an am funcţionat şi aici. Jurnalul Românul însă, persecutat de guvern, a fost în cele din urmă şi suprimat. Nemaiavînd altceva de lucru am mulţumit d-lui Rosetti de condiţie. Eram în 1864.

— Ce-ţi pasă, îmi zise d-sa, nu-ţi iei leafa regulat?

— Adevărat este, răspunsei, o iau şi încă foarte exact. Nu pot însă lua o leafă pentru nişte servicii ce nu le fac.

— Eşti prea exigent.

În acest timp a murit şi mama, Dumnezeu s-o odihnească!

Mai demult încă mă turmenta o idee: ideea unei asociaţii între lucrători spre a se deschide un stabiliment tipografic care să corespunză numelui.

M-am adresat lui Valter şi lui Göbl. Au priimit ideea mea ca mîntuitoare. Ei nu vorbeau de vrun an fiind certaţi. Cu ocazia aceasta s-au împăcat. Ei n-au priimit să mai luăm pe alţii în asociaţiunea noastră. Am cedat. Priimind însă ca firma să fie: Tipografia lucrătorilor asociaţi, am încheiat contractul şi am depus fiecare 10.000 de lei vechi (peste 3.700 l.n.).

Valter a propus că e mai bine să meargă dînsul în persoană a face comandele de litere decît să scriem. Am priimit. El s-a dus la Frankfurt pentru comande şi s-a repezit şi la Paris; Göbl a cerut şi el să se ducă la Viena pentru a aduce o maşină. S-a dus. Eu singur am rămas aci pe socoteala mea. Ei s-au plimbat în socoteala Asociaţiunei. Era în 1865. […]

Cu elevi atunci luaţi am cules poeziile d-lui Bolintineanu. La expoziţia ce s-a urmat ne-a adus o medalie de argint această carte. Tipograful român, o foaie ce începusem a publica şi de care tot eu mă ocupam, ne-a adus o altă medalie de argint de la expoziţia ce s-a făcut la Iaşi peste un an.

De aci, pot zice, datează adevărata artă tipografică în România. De aci imprimatele a rupt-o cu trecutul.

Valter cea mai mare parte din zi o petrecea în cafenea. Aceasta a făcut pe Göbl să-l observeze. Lăsăm la o parte că banii ce aveam a lua de la Primărie, cu care trebuia să plătim chiria următoare şi nişte hîrtie el i-a luat fără să ştim noi şi i-a întrebuinţat pentru dînsul.

Destul că Valter se vede că i-a zis şi el ceva. Într-una din zile s-au luat la dispută. Unul una, altul alta, pînă ce Göbl s-a întins a-i zice vorbe murdare şi totodată, asistat de ambii săi fii, luase o atitudine destul de ameninţătoare.

După cele petrecute în urmă asta mi se pare a fi fost o prefăcătorie.

Valter astfel ameninţat a ieşit din tipografie. Eu, indignat de o asemenea purtare, am ieşit împreună cu Valter.

Pe drum Valter mi-a zis că el voieşte a cere retragerea. Eu i-am arătat că nici eu nu eram dispus a mai rămînea în asociaţie cu un om periculos ca dînsul. Am cerut mijlocirea d-lui Socec, librarul.

Înţelegerea fu că deoarece, conform contractului, el nu va putea să ne dea capitalul la amîndoi, apoi să rămînem amîndoi şi să desfacem pe Göbl.

Întrunindu-ne la d. Socec, am încheiat un apendice la contract pe bazele sus-zise.

Într-aceasta mă pomenesc că sunt chemat la ministerul de interne. M-am dus crezînd că era să ne dea ceva de lucru. Ministrul mi-a propus direcţia Tipografiei statului. Am ezitat. Valter cînd a auzit nu s-a mai oprit din îndemnuri. Ba că voi face un act de patriotism, daca voi merge să priimesc direcţia, fiindcă, zicea el, voi scoate Tipografia statului din făgaşul ruginit pe care umblă. Ba că va fi în profitul asociaţiei noastre, rămîind la economii leafa ce priimeam eu, căci el este în stare să ducă afacerile singur. O lună de zile s-a tărăgănat lucrurile, tot chemîndu-mă ministrul şi tot îndemnîndu-mă Valter, pînă ce în fine m-am decis. Am priimit direcţia.

Cînd la anul să împlinim condiţiile din apendice ne-am adunat iarăşi la d. Socec. Am fost invitat să-mi dau părerea asupra hotărîrei de an. Am spus că menţin cele zise atunci, cu gînd că şi Valter are să facă tot aşa. Cînd, ce să vezi? după ce începu a se codi, a ocoli, a vorbi pe d-alăturea, zise că şi-a luat seama, că acum rămîne în asociaţie. Am rămas înmărmurit. Eu, fără nici o cauză, m-am văzut retras. Eu care am voit să fac un act de satisfacţie pentru injuriile ce priimise Valter de la Göbl, am căzut victimă devotamentului meu.

N-am crezut nici demn, nici onorabil să-mi retrag cuvîntul.

Aci a fost manopera. Ei se vede că se înţeleseseră a se cortorosi de un român, după ce se servise cu numele meu a da un prestigiu oarecare stabilimentului, după ce stăruisem cu slabele mele cunoştinţe a ajuta întru dobîndirea acestui prestigiu.

Trebuie să mărturisesc că atît Göbl cît şi Valter, în partea ce privea pe fiecare, îşi cunoşteau destul de bine arta şi le făceau onoare.

Am procedat la desfacere. […]

Spiritul de asociaţie lipseşte dintre români. Tendinţa de un fel de libertate rău înţeleasă de a lucra fiecare izolat în cercul restrîns al mijloacelor sale, a fi adică fiecare de capul său şi a nu se supune unor reguli ce singuri şi-ar impune într-o asociaţie, mi se pare ceva fatal.

Progresul, lucrurile în mare nu se pot face decît aducînd la un loc mai mulţi inşi, contingentul ideilor lor. Aceste idei dezbătîndu-se, frecîndu-se, cum se zice, dă naştere unei idei perfecte, la care toţi să lucreze cu inimă şi în conştiinţă ca să o realizeze. Astfel numai, crez eu, se poate îmbunătăţi toate lucrurile.

A ţine însă fiecare la ideea sa şi a nu suferi să i se facă de nimeni nici o observaţie este dacă nu a da îndărăt, dară a sta pe loc, pe cînd toată lumea merge înainte.

Aceasta este a ne pomeni într-o zi că popoarele cele mai inculte a să treacă peste noi. Durerea ar fi prea mare atunci, căci ne-am vedea despreţuiţi de chiar aceia pe care îi despreţuim noi.

Un guvern luminat ne-ar putea scoate din această poziţie tristă. Înfiinţînd scoale, dezvoltînd ideile de unire, de asociaţie şi încuragind asociaţiile, ar face cel mai mare bine. Se vorbeşte multe. Vom vedea.