Într-un sat trăia odată o cârciumăriţă frumoasă care număra, fireşte, mulţi adoratori şi admiratori printre cei ce veneau să bea zilnic aici. Cârciumarul, bărbatul ei, se simţea, din pricini lesne de înţeles, onorat de asta şi îngăduia, ca şi cum n-ar fi băgat de seamă, să i se arunce nevesti-si priviri şi să i se facă semne pe care un alt soţ cu siguranţă le-ar fi supravegheat cu gelozie. Acum, în acel sat erau câţiva oameni care se deosebeau de ceilalţi prin bogăţia lor şi care se făleau cu ea în faţa frumoasei cârciumăriţe, căci pe ea o aveau în vedere. Nu se mulţumeau doar cu gesturile de recunoaştere publică a frumuseţii ei spre deosebire de aceea a soţiilor altora, ci îşi întindeau tainic mrejele spre a-i nărui virtutea. Fie că acelea erau prea slab ţesute, fie că femeia era puternică, povestirea nu ne spune decât că ea s-a ţinut multă vreme tare şi nu a cedat defel celor doi tainici pretendenţi. Aceştia însă nu s-au descurajat şi poate că slăbiciunea lor în asemenea treburi a fost compensată de o răbdare stăruitoare.

Nemaiştiind cum să scape de pretenţiile celor doi admiratori, frumoasa femeie se făcu mai îngăduitoare şi într-o zi făgădui unuia dintre ei o întâlnire, care pe acela îl făcu nespus de fericit. Pentru ca totul să se desfăşoare în mare taină, femeia şireată îi fixă locul, timpul şi ceasul în care trebuia să se afle la capătul de sus al ogorului bărbatului ei. Dar ca s-o găsească imediat şi nici un străin să nu se poată amesteca în afacerea lor de dragoste, îi dădu o parolă, adică el trebuia doar să fie atent şi când avea să audă în josul ogorului chemarea prepeliţei „baovao! baovao!”, să răspundă cu „pitpalac! pitpalac!”. Apoi, spre a nu fi văzuţi, aveau să meargă în patru labe în holda deasă de grâu şi să petreacă împreună un ceas fericit. Bărbatul luă exact aminte la tot ce i se spuse şi lăudă înţelepciunea frumoasei femei, în vreme ce faţa lui strălucea de mulţumire.

Celălalt, care fireşte nu bănuia nimic din toate astea, nu cedă în zelul său amoros şi o încolţi, şi el, pe frumoasa cârciumăriţă, în aşa fel încât ea, nemaiştiind ce să facă, îi făgădui, în cele din urmă, şi lui o întâlnire, fixându-i însă acelaşi loc, timp şi ceas ca şi celuilalt, cu deosebirea că acesta trebuia să aştepte în josul ogorului şi să-i dea un semn, strigând ca prepeliţa, „baovao! baovao!” Apoi să fie atent la răspunsul ei „pitpalac! pitpalac!” şi să umble în patru labe prin holda de grâu ca să nu-i observe nimeni. După care să se cheme astfel unul pe altul până ce aveau să se întâlnească într-o dulce fericire. Al doilea admirator îşi întipări în minte nu mai puţin exact decât primul sarcina lui şi se gândi: „Nimeni n-o să imite vreodată mai bine ca mine chemarea prepeliţei!”

Nici unul, nici altul nu lăsară să treacă un minut, o secundă în plus faţă de ora stabilită, ci se strecurară la fix, unul în susul, celălalt în josul holdei bunului cârciumar. De îndată ce primul auzi ademenitorul „baovao! baovao!”, că şi răspunse, spre josul holdei, cu pofticiosul „pitpalac! pitpalac!” şi porni în patru labe spre locul de unde venea chemarea. Acum se auzi din nou: „baovao! baovao!” şi, oh, ce fericire! era mai aproape, şi strigă mai focos: „pitpalac! pitpalac!”, curând aveau să fie împreună.

Când răsună acum chemarea „baovao!”, nu mai aşteptă, ci îşi repezi „pitpalacul!” său, iar un ascultător ar fi putut să audă cum chemările de: „baovao! pitpalac! pitpalac! baovao!” urmau una după alta tot mai aprins şi mai pătimaş. Amândoi se bucurau de dăruirea focoasă cu care, în fine, frumoasa cârciumăriţă avea să le răsplătească stăruinţa în dragoste.

„Baovao, pitpalac! Baovao, pitpalac!” Buf! Se pocniră două capete — chicoteală intimă şi râset —, dar tot atât de repede un ţipăt de uimire încremenită, căci primul îl avea în faţă pe al doilea, iar acesta pe primul! Pe deasupra, amândoi erau sumar îmbrăcaţi, atât cât îngăduia limita de jos a începutului de cuviinţă; cu toate astea, din pricina arşiţei dinăuntru şi dinafară şiroia sudoarea pe ei, iar de neobişnuitul mers în patru labe li se tăiase răsuflarea.

După o clipă de încremenire, abia conştientă, primul începu să-şi verse arşiţa amoroasă prin vorbe otrăvite de furie, la care, fireşte, celălalt, din aceleaşi pricini, nu-i rămase cu nimic dator, căci şi el avea nevoie să-şi uşureze văpaia dinăuntru prin sudălmi şi ocări.

Şireata cârciumăriţă nu nesocotise să-i dezvăluie mai înainte bărbatului ei întreaga tărăşenie, iar acela se distră, pe bună dreptate, s-o spună şi altora, mai cu seamă muşteriilor săi cheflii, care, la rândul lor, nu şovăiră ca în ziua şi la ora fixată a întâlnirii să se ascundă în apropiere.

Astfel păţania ieşi la lumină şi ajunse să fie cunoscută de toată lumea, de aceea şi eu sunt în stare s-o spun din nou, aşa cum am auzit-o.