O dată un ţigan se nimeri cu un zmeu (duh). Unii spun că a fost dracul; e posibil însă că acela să fi luat doar chipul acestuia, căci zmeul poate să facă şi aşa ceva.

Stând ei astfel la sfat, ajunseră să vorbească despre care dintre ei e mai puternic. Cum fiecare dintre ei se lăuda şi se fălea cu puterea lui, zmeul luă o piatră şi-o strânse atât de tare încât curse apă din ea:

— Ei, strigă ţiganul, repede şi sprinten, după cum e felul seminţiei sale, asta e o nimica toată!

Luă o bucată de brânză proaspătă, o arătă potrivnicului său şi zise:

— Vezi această bouţă, cum curge apa din ea, doar că o iau cu două degete!

Uimit de una ca asta, zmeul dădu din cap şi zise că într-adevăr el, ţiganul, e foarte puternic, dar să vadă acum care din ei doi poate să care mai mult lemn deodată. Merseră de aceea amândoi într-o pădure apropiată, iar zmeul smulse din rădăcini câteva trunchiuri uriaşe, le încărcă şi umblă cu ele o bucată de drum. În acest timp, ţiganul îşi scoase cuţitul şi începu să cojească scoarţa câtorva tei, ca să-şi răsucească nişte legături tari. Când îl văzu zmeul, îl întrebă ce face, la care el răspunse:

— Cu asta vreau să leg toată pădurea şi s-o duc de-aici.

Atunci, potrivnicul lui zise că îl biruise. Acum însă aveau să vadă care dintre ei poate să care mai multă apă.

Se duseră deci la o fântână, din care zmeul îşi scoase poate o sută de găleţi de apă, cu care umplu mai multe piei de bivol cusute între ele, numite de valahi burduf, şi le cără de-acolo. Ţiganul se prefăcu nepăsător, se aşeză jos lângă fântână şi se strădui să sape cu cuţitul de jur împrejurul ghizdurilor fântânii. Potrivnicul său, care iarăşi nu ştia ce voia să facă, îl întrebă ce-are de gând, la care ţiganul îi răspunse scurt:

— Dezgrop fântâna cu ghizduri şi boltă cu tot, ca s-o car de-aici.

Acum văzu zmeul că nu putea face nici o ispravă cu ţiganul, căci acesta trecuse mai bine încercările şi-i zise de aceea să meargă împreună mai departe şi să nu mai încerce nimic. Peste noapte traseră la o casă de ţăran.

Zmeul rămase pentru o clipă singur în odaie, iar ţiganul, care asculta la uşă, îl auzi sfătuindu-se cu sine însuşi, cum să-l omoare peste noapte cu buzduganul pe tovarăşul său de drum. Când se lăsă de tot întunericul, se întinseră pe jos, unul lângă altul, iar ţiganul îşi trase o scoarţă peste el. Se furişă curând de sub ea şi, fără ca zmeul să simtă, împinse în locul lui o albie veche. Când zmeul crezu că tovarăşul lui e cufundat într-un somn adânc şi nu mai ştie nimic de sine, se sculă tiptil şi lovi, cu toată puterea, de trei ori cu buzduganul în scoarţa sub care credea că se află ţiganul. Auzind cum trosnea albia putredă, se bucură foarte tare, zicând că îi frânsese potrivnicului său coastele şi căpăţâna, după care se culcă liniştit la loc.

Când se trezi de dimineaţă, ţiganul ieşi de sub pătura sa şi-i dădu frumos bineţe. Desigur, zmeul se mânie amarnic că nu-i izbutise lovitura, dar nu-l putea dovedi cu nici un chip pe ţiganul puternic. Acum, zmeul luă în spinare o mare bogăţie de aur şi argint şi vru să plece, dar ţiganul îi sări şi el în cârcă şi se lăsă dus de zmeu. Acesta îndură cu nădejdea că în curând avea să găsească prilejul de a-i lua viaţa potrivnicului său nesuferit.

Ajunseră astfel la o câmpie şi văzură în depărtare nişte corturi zdrenţuite, înnegrite de fum sub care locuiau ţigani. Apropiindu-se de ele, le veniră sărind în întâmpinare o droaie de puradei goi, tuciurii care, râzând şi ţipând, îi dădură bineţe zmeului. Atunci acesta îl întrebă pe ţigan:

— Ce vor aceşti neastâmpăraţi de la mine şi ce sunt cârpele alea negre de-acolo care flutură în vânt?

La care ţiganul răspunse:

— Prichindeii sunt pruncii mei, se bucură c-am venit, căci cred că le aduc din nou piele de zmeu, ca alea pe care le vezi agăţate acolo.

Şi-i arătă corturile despre care întrebase ce sunt.

Auzind zmeul cu ce fel de tărăşenii se îndeletnicea ţiganul, îl trecu o asemenea spaimă, că-l azvârli din spinare, împreună cu tot aurul şi argintul, şi o luă la sănătoasa, fără să se mai uite înapoi. Pricină pentru care ţiganul fu foarte mulţumit, dar mai cu seamă puradeii goi, care nu se bucuraseră degeaba de întoarcerea tatălui lor.