S-ar zice că nimeni nu poate să cânte atât de mult ca nemţii şi d-asta s-a supărat tare la vremea lui dracul. Se duse de aceea la un neamţ şi se prinse cu el care dintre ei doi avea să cânte mai mult. Neamţul făcu liniştit târgul şi-l luă pe drac în spinare pentru ca mersul să nu-l împiedice la cântat: aşa se învoiseră.

Dracul cântă ce ştia şi asta ţinu o bucată bună de vreme până ce i se făcu lehamite, cum se zice, de nu-şi mai aminti nimic. Între timp veni vremea să coboare şi recunoscu că-şi pierduse firul.

Acum se urcă neamţul în cârca dracului şi cântă de răsunau voios şi limpede munţii şi văile. Dracul auzi şi se gândi: cu cât cântă mai tare şi mai clar, cu atât o să termine mai repede. Dar n-a fost aşa. Neamţul se cufundă tot mai mult în cântat, ca şi cum cu fiecare cântec intonat îi veneau în minte alte două melodii. Dracului i se urî atunci, deveni nerăbdător, pricină pentru care încercă felurite şiretlicuri spre a-şi aduce potrivnicul la tăcere. Dar nu ajutară la nimic. Neamţul nu se lăsă zăpăcit, rămase bine înfipt în cârcă şi cântă, cântă mai departe, până ce dracul îşi pierdu răbdarea de tot şi puse mâna pe el, străduindu-se să-l dea jos pe cântăreţ din spinarea sa.

Prinzându-l astfel de poalele hainei, acestea se rupseră şi-i rămaseră bucăţi din ele în mână. Acum îl apucă din nou, îl trase jos şi fugi de-acolo, fără să se mai uite înapoi, căci îi fu ruşine că pierduse rămăşagul. Neamţul îşi cercetă ambele laturi şi-şi căută zadarnic poalele hainei, căci din partea de jos a acesteia îi rămăsese în spate doar un soi de coadă; şi aşa avu neamţul primul frac.