În Almaş1 trăia odată o pereche tânără, care ar fi fost pe de-a-ntregul fericită, dacă mama bărbatului, o femeie haină, n-ar fi stăpânit peste casă şi împotriva căreia nu se puteau apăra cu tărie nici fiul, nici femeia lui, căci datorau ascultare babei. Aceasta îi dădea adesea nurorii ei munci aproape cu neputinţă de îndeplinit, dar pe care ea le ducea totuşi întotdeauna la bun sfârşit, mulţumită supunerii ei şi a ajutorului lui Dumnezeu. Se întâmplă odată că baba îi dădu nurorii ei nişte lână neagră de oaie cu porunca s-o spele la râu până avea să se albească. Deşi ştia că aşa ceva e cu neputinţă, dar ca să fie ascultătoare, tânăra nevastă merse totuşi la râul din apropiere şi începu să-nmoaie şi să spele lâna. Dar oricât se silea, când o scotea din apă, lâna era la fel de neagră ca la început. Dar, suflet bun, femeia nu se lăsă descumpănită de asta, ci frecă mai departe cu sârg până ce se înseră. Mâinile-i erau numai răni, iar de durerea din afară şi din lăuntrul ei o podidiră lacrimile.
Acum veni pe drum Domnul Cristos, însoţit de Apostolul Petru. Domnul îi spuse femeii care plângea:
— Ce faci aici şi de ce plângi?
Fără să ştie cu cine vorbeşte, ea răspunse:
— Ah, domnule, soacra mea mi-a poruncit să spăl lâna asta de oaie până s-o face din neagră albă şi-am înmuiat-o şi-am frecat-o toată ziua de mi s-au jupuit mâinile, d-aia plâng.
Mântuitorul, care ştia durerea din sufletul ei, grăi:
— Ascult-o pe soacra ta, jupoaie-ţi mâinile spălând, Domnul o să fie cu tine!
După ce Domnul şi Ucenicul său plecară, femeia începu din nou să spele cu sârg şi când scoase din nou lâna din apă, iată, se mai deschisese. Bucuroasă, îşi continuă treaba până se înseră, şi atunci, în fine, lâna neagră se făcuse de un alb strălucitor. Plină de voioşie, grăbi spre casă şi-şi înfipse veselă flori în păr, primele pe care primăvara le risipise peste câmp. Când îi aduse lâna albită soacrei ei, aceasta îşi înghiţi mânia, căci se bucurase dinainte la gândul că avea să-şi verse necazul pe sărmana femeie, şi o întrebă doar în bătaie de joc:
— Cine ţi-a pus florile astea în păr, poate vreun ibovnic?
— Le-am găsit pe câmp, răspunse ea liniştită, şi mi le-am pus singură în păr.
Când auzi baba asta, îşi chemă grabnic feciorul şi-i zise:
— Iată, băiete, a venit primăvara, e vremea să mergem cu caprele şi cu oile noastre la munte. Ce frumos o să fie pe munte! Să-ţi iei fluierul şi să cânţi; oho, ce bine-o să fie! Iar eu însămi am să joc.
Într-adevăr, a doua zi dimineaţa, însoţită de feciorul ei, porni cu caprele şi oile la munte. Prevăzătoare, deoarece primăvara era încă timpurie, luă cu ea nouă cojoace; plecară astfel şi o lăsară singură acasă pe tânăra nevastă. Cum ajunseră pe prima culme, cerul se însenină tot mai mult, adieri blânde băteau peste câmp. Dar primăvara nu făcuse încă să dea colţul ierbii pe păşune, aşa încât caprele şi oile se buluceau fără astâmpăr, căci nu aveau cu ce să-şi potolească foamea. Cu toate astea, baba era voioasă, iar vremea fiind atât de blândă, ea îşi aruncă pe drum unul din cele nouă cojoace, nefiindu-i de folos. Cu cât urcau, cu atât se făcea mai cald, iar aerul devenea mai blând, aşa că baba arunca în fiecare zi câte un cojoc, iar într-a noua zi îl azvârli şi pe ultimul. Turma înfometată însă, care tot nu dădea de iarbă, era cu fiecare zi tot mai nestăpânită şi mai împrăştiată. Baba lua această behăială şi alergătură drept bucuria pricinuită de venirea primăverii.
După ce îşi aruncase ultimul cojoc, vremea se schimbă deodată. Vântul începu să sufle tăios şi cu putere, de asemenea să plouă şi să ningă. Bietele animale se băgară speriate unele în altele, capre şi oi mestecate, bătrâna rămase însă cu feciorul ei liniştită, căci îngheţaseră amândoi. De frig, feciorului îi picurase scuipatul din gură şi îngheţase, formând un sloi, pe piept şi pe buze. Bătrâna, care de frig şi necaz abia putea să mai vadă şi să audă, zise acum:
— Băiete, cum mai poţi să cânţi din fluier, căci eu sunt aproape înţepenită de frig!
Ea credea că ţurţurele de gheaţă de la gura feciorului ei e fluierul, iar şuierul vântului sunetele scoase de el. După ce vorbi astfel, apăru Primăvara şi-i spuse în bătaie de joc:
— Ei, babo, cum îţi place primăvara? De ce nu joci la cântecul feciorului tău? Nu i-a fost şi norei tale frig, să spele o zi întreagă lâna la râu? Totuşi ea a găsit apoi flori în poiană.
Primăvara pieri şi baba privi spre feciorul ei care înţepenise şi pierise de frig laolaltă cu turma lui; atunci îşi pierdu curajul, se făcu tot mai ţeapănă şi muri şi ea. Trupurile lor s-au prefăcut în stană de piatră în poziţia pe care o avuseseră în viaţă; ele pot fi văzute şi astăzi în Almaş, cu turma împietrită împrejurul lor. La picioarele babei curge un izvor, iar feciorul mai are în gură aşa-zisul fluier. Primele nouă zile ale lui aprilie, care cu vremea lor frumoasă au ademenit-o la munte pe babă cu feciorul ei şi cu cele nouă cojoace, se mai numesc la valahi „zilele babei” şi nimeni nu trebuie să se încreadă în toanele lor.
- Almaș — așa se numește zona muntoasă care separă partea sud-vestică a Transilvaniei de Ungaria, și mai întâi de Banat. ↩︎