O femeie foarte aleasă şi atât de frumoasă încât în ţara ei era fără pereche avea, printre felurite podoabe şi lucruri de preţ, o minunată oglindă fermecată care avea însuşirea ca, ori de câte ori stăpâna ei o întreba care e cea mai frumoasă femeie în ţară, să răspundă precis şi să numească pe femeia cea mai frumoasă. Crescând mare, fata femeii care avea acest obiect fermecat se făcu mult mai frumoasă decât mamă-sa. Când aceasta îşi întrebă odată, din nou, oglinda cine-i mai frumoasă în ţară, iar aceasta nu o mai numi pe ea, ci pe fata ei, o cuprinse o ură grozavă împotriva propriei ei copile şi hotărî s-o omoare. Cu acest plan în minte, făcu o coptură pe care o sără peste măsură. Când termină, o ascunse sub haine, împreună cu un ulcior cu apă, şi porunci fetei să vină cu ea la pădure. Merse cu ea departe, departe, până în adâncul cel mai sălbatic al pădurii, şi nu se opri până ce de foame, de sete şi de osteneală fata nu fu în stare să meargă mai departe. Când sărmana se jelui, zicând:

— Ah, mamă, nu mai pot, mă doboară foamea!, aceasta îi zise:

— Dacă vrei să mănânci, ia această coptură, dar atunci mă laşi să-ţi scot un ochi. Auzind asta, sărmana fată se sperie şi plânse:

— Ah, mamă dragă, atunci am să fiu chioară!

— Ei, zise mama câinoasă, mergând mai departe, dacă stai mult pe gânduri înseamnă că nu ţi-e foame!

Atunci fata strigă:

— Stai, mamă, fă ce vrei, altminteri am să mor de foame!

Şi ea îi scoase fetei un ochi, după care îi dădu coptura. După ce mai merseră o bucată de drum, nefericitei fete i se făcu o sete grozavă, căci coptura fusese foarte sărată, aşa încât îi strigă mamei sale, rugând-o cu cerul şi pământul să-i dea o înghiţitură de apă să-şi potolească setea arzătoare.

— Bine, răspunse femeia câinoasă, iată aici acest ulcior cu apă! Ţi-l dau să bei, dacă mă laşi să-ţi scot şi celălalt ochi!

— Vai, mamă, strigă, jeluindu-se nefericita fată, dacă mă orbeşti de tot, cine o să mă călăuzească şi o să mă ajute în nenorocirea mea!?

— Văicăreală neghioabă! îi răspunse mama, ce bine-ţi mai merge limba! Eu am să te călăuzesc şi-am să te conduc când ai să fii oarbă.

Pe jumătate nebună de sete, fata se învoi şi o lăsă să-i scoată şi celălalt ochi, ca să poată bea. Când fu de tot oarbă, mama azvârli batjocoritoare ulciorul cu apă şi-i strigă:

— Vino-ncoace, copilă frumoasă, o să te duc acolo, unde negreşit n-o să te mai chinuie setea.

Cu asta o împinse pe fata orbită, vrednică de milă, până la marginea unui povârniş stâncos, la poalele căruia vuia un torent sălbatic. O azvârli jos, apoi grăbi spre casă cu o bucurie drăcească în suflet, că de-acum o să fie iar ea cea mai frumoasă-n ţară.

Între timp, nefericita fată fu luată de torentul înspumat, iar în cele din urmă dusă la mal, unde, prinzându-se cu putere de o salcie, izbuti cu ajutorul acesteia şi după multă trudă, să ajungă din nou pe uscat. Scăpată astfel de spaima morţii, îngenunche şi mulţumi lui Dumnezeu că o salvase. Ajungând acasă, mama ei alergă de îndată la oglinda fermecată ca s-o întrebe cine-i mai frumoasă-n ţară, iar aceasta îi răspunse:

— Cea mai frumoasă eşti tu, căci fata ta e oarbă!

Mulţumită de acest răspuns, puse de-o parte oglinda şi multă vreme nu se mai gândi nici la oglindă, nici la fata ei.

Acesteia însă, după ce ea îi mulţumise lui Dumnezeu că o scăpase miraculos, îi apăru Sfânta Fecioară care îi zise să se apropie. Oarba îi răspunse:

— Ah, Prea Sfântă Fecioară, nu pot, căci sunt oarbă!

Atunci Maica Domnului o luă de mână şi o duse la o fântână, unde-i zise să-şi spele găvanele ochilor. După ce oarba făcu asta, o întrebă:

— Vezi ceva?

Iar când fata răspunse că da, Maica Domnului o îndemnă să se spele de încă două ori; când toate astea fură îndeplinite, fata văzu ca mai înainte. Dar, din pricina strălucirii Sfintei Fecioare, trebui să-şi plece ochii şi putu să şi-i ridice abia după ce aceasta se îndepărtase. După care adormi, în gând cu o rugăciune de caldă mulţumire.

Va fi dormit o bună bucată de vreme, când se întâmplă să vină la fântână doisprezece tâlhari care rămaseră pironiţi locului văzând frumuseţea nemaipomenită a fetei. Fiecare ar fi vrut s-o aibă pentru sine, dar deoarece nici unul nu voia s-o lase celuilalt, se înţeleseră până la urmă s-o roage, când avea să se trezească, să vină cu ei, ca soră, şi să le ţină gospodăria, în peştera lor. Când frumoasa fată deschise ochii, se înfricoşă de mulţimea flăcăilor bărboşi din jur. Dar spaima îi pieri când unul, cel mai mare, îi spuse prietenos că oricare dintre ei s-ar simţi, ce-i drept, deosebit de fericit, să aibă o fată atât de frumoasă ca ea; dar deoarece nici unul nu trebuia să aibă întâietate în faţa celorlaţi, el o roagă să vină cu ei, căci se vor purta faţă de ea negreşit cu toată cinstea şi neprihănirea şi-o vor iubi ca pe o soră.

Sărmanei fete părăsite îi plăcură aceste vorbe şi, deoarece oricum nu avea altceva de ales, merse cu cei doisprezece tâlhari în peşteră, unde aceştia îi dădură cel mai bun loc. Plecând odată cu toţii să săvârşească un jaf, cel mai mare îi zise:

— Dragă soră, te lăsăm acum singură, poate pentru mai multe zile: fii cu băgare de seamă şi nu deschide la nimeni uşa, ca nu cumva să păţeşti ceva rău!

Între timp, acasă, mama fetei se uitase din nou în oglindă şi întrebase:

— Cine e mai frumoasă-n ţară?

La care oglinda îi răspunse:

— Fata ta e cea mai frumoasă-n ţară, se află în siguranţă la tâlharii din pustietatea în care ai vrut s-o omori.

La asta, în sufletul mamei denaturate se aprinse o îndoită mânie şi, după ce chibzui puţin, otrăvi un inel, astfel încât cine l-ar fi pus pe deget ar fi căzut într-un somn de moarte, din care nu s-ar mai fi ridicat atâta timp cât ar fi avut giuvaerul otrăvit pe deget. Cu acest inel trimise la peştera tâlharilor o babă rea, care îi fusese de ajutor şi în alte pricini de gâlceavă, şi îi porunci să facă aşa fel ca fata ei să pună inelul pe deget. Baba porni la drum, ciocăni la uşă şi o rugă pe fată să-i deschidă. Ea însă luase bine aminte la avertismentul bătrânului tâlhar şi nu deschise, până ce, în urmă, baba îi zise:

— Ei, fată năzuroasă şi îndărătnică, nu vrei nici măcar să-mi deschizi uşa ca să-ţi dau un dar frumos care să-ţi împodobească mâna dalbă!

Cu aceste vorbe îi arătă pe fereastră inelul care era împodobit cu o piatră frumoasă, foarte preţioasă. Fetei îi plăcu mult giuvaerul scânteietor şi, deoarece nu fusese oprită să ia ceva pe fereastră, întinse mâna după inel, pe care îl puse pe deget. Acum baba se îndepărtă repede, plină de o bucurie răutăcioasă că izbutise să-şi îndeplinească sarcina. Nu trecu multă vreme, şi fata se simţi ostenită, tot mai ostenită, încât fu silită să se întindă, iar apoi căzu într-un somn de moarte. Când, la puţină vreme, tâlharii se întoarseră acasă şi o găsiră pe sora lor moartă, izbucni mare jale printre ei şi făcură pregătiri s-o îngroape. Între timp, mama fetei întrebase oglinda cine-i mai frumoasă-n ţară, iar aceasta răspunse:

— Cea mai frumoasă eşti tu, căci fata ta e moartă!

Ceea ce o bucură nespus, căci aflase astfel, înainte de întoarcerea babei, că planul ei izbutise.

Dar tâlharii nu se puteau hotărî s-o îngroape pe fata lor frumoasă şi dragă în întunecimea pământului, căci era încă nespus de frumoasă şi arăta de parcă doar ar fi dormit. De aceea pregătiră o peşteră mai mică, pe care o împodobiră cu flori, împletiră un pat din frunziş verde şi flori, o aşezară deasupra şi acesta fu mormântul iubitei lor surori. De câteva ori pe zi veneau aici flăcăii bărboşi ca să privească la frumoasa moartă şi s-o jelească în voie. În fine, unul dintre ei băgă de seamă inelul de pe deget, pe care nu-l avusese înainte, i-l scoase, şi, iată, sângele se întoarse în obrajii dulci, fata se ridică şi întrebă unde se află. Tâlharul îi povesti ce se întâmplase şi, spre marea bucurie a vajnicilor săi tovarăşi, o aduse din nou în peşteră, unde îşi luă iarăşi în primire locul ce-i fusese rânduit dintru-nceput.

Între timp, oglinda fermecată îi dezvălui mamei haine că fata ei, cea mai frumoasă-n ţară, trăieşte din nou; atunci, ea îi trimise degrabă, prin baba hapsână, o pereche de cercei care aveau aceeaşi însuşire ca inelul. Şi de astă dată, în lipsa tâlharilor, fata nevinovată, neştiind din mâna cui venea darul, îl luă pe fereastră, se împodobi cu el şi căzu în somnul de moarte. Venind tâlharii acasă, îşi găsiră iarăşi sora într-o încremenire de moarte, se speriară, ce-i drept, dar căutară de îndată la ea vreun lucru pe care să nu-l fi avut mai înainte, văzură cerceii, îi scoaseră, după care frumoasa fată se trezi pe loc la o nouă viaţă.

De aceea, când mama ei întrebă acasă oglinda fermecată şi află că şi de astă dată răutatea îi fusese zadarnică, mai să moară de ciudă. Chibzui îndelung la un plan fără greş şi, în cele din urmă, se gândi să-i trimită fetei sale, în lipsa ocrotitorilor ei, tâlharii, o floare otrăvită, căci ştia bine că fata iubea florile mai presus de orice şi mai ales că îi plăcuse dintotdeauna să se împodobească cu ele. Gândea că şi în peştera tâlharilor lucrurile se vor petrece la fel, aşa că aceştia n-aveau cum să bage de seamă floarea otrăvită. Căută de aceea o floare foarte rară, de mare frumuseţe şi cu o mireasmă delicată; o dădu babei şi-i porunci să o pună în ascuns pe fereastra fetei, aşa ca să-i atragă luarea aminte, şi apoi să urmărească de departe dacă planul izbutea. Când, la o vreme, mama haină îşi întrebă oglinda fermecată cine-i mai frumoasă-n ţară, aceasta îi răspunse:

— Tu, căci fata ta frumoasă a murit.

Atunci fu mulţumită şi o răsplăti împărăteşte pe babă.

Întorcându-se de la treburile lor, tâlharii o găsiră pe sora lor iubită pentru a treia oară moartă şi căutară din nou ceva care ar fi putut-o aduce în starea asta. Dar în ciuda tuturor căutărilor şi cercetărilor nu găsiră nimic; la floare nu se gândiră, căci observaseră adesea la ea această podoabă, care nu avusese urmări rele. După ce bociră îndelung, în peştera lor, trupul frumos, fără suflare, îi împletiră, iarăşi, o năsălie din mlădiţe de brad şi saschiu, în care amestecară şi flori frumoase, şi aşezară moarta deasupra. Dar pentru că ea arăta de parcă ar fi dormit, nu puseră năsălia într-o peşteră întunecoasă, ci o ridicară la înălţime, între doi copaci mari şi frumoşi, unde lăsară trupul neînsufleţit şi nestricat să se legene în aer liber, la umbra frunzişului verde şi în cântecul păsărilor pădurii.

Se întâmplă odată ca fiul împăratului care stăpânea în această ţară, un prinţ frumos şi viteaz, să umble la vânătoare prin acele pustietăţi şi să ajungă în apropierea peşterii. Băgă de seamă năsălia¹ dintre vârfurile de copaci şi, fără să-şi mai aştepte ceata, se urcă de îndată singur într-unul din ei ca să vadă ce era cu această ciudată lucrare. Ajungând sus, nu-şi putu desprinde privirea de la mândreţea de fată care părea să doarmă uşor şi, cu ajutorul unei crengi ce atârna, se apropie de năsălie şi sărută cu foc buzele proaspăt trandafirii ale frumoasei copile, de a cărei moarte nu era încredinţat. Sună apoi din corn şi în curând se afla în juru-i întreaga sa ceată, pe care o puse să coboare încet năsălia pentru ca trupul scump, înţepenit, să nu păţească ceva. Coborî şi el şi porunci acum ca năsălia, cu povara-i splendidă, să fie dusă şi aşezată în locuinţa lui ca să se poată desfăta privind la minunata moartă ori de câte ori ar fi voit.

Printre slujitorii împăratului erau însă trei flăcăi hoţomani, care se vorbiră să fure moartei inelul şi cerceii, căci oricum aceasta nu mai avea nevoie de ei. Se află însă de furt şi răufăcătorii fură daţi afară din slujbă. Dar şi-o păstră un al patrulea, pe care iubita lui îl înduplecase să săvârşească acelaşi furt, iar pe deasupra să ia şi floarea minunată, veşnic proaspătă, din cosiţele fetei moarte. De cum dispăru această podoabă blestemată, moarta se trezi dintr-odată. Prinţul fu cuprins de o mirare plină de bucurie, căzu în genunchi în faţa farmecului frumuseţii ei şi o rugă să nu-i respingă iubirea, ci să-l ia de bărbat şi de ocrotitor. După ce fata îşi reveni şi îşi adună gândurile, căzu în braţele prinţului care o acoperi cu mii de sărutări şi o înfăţişă tatălui său, împăratul. Acesta îşi dădu repede încuviinţarea la căsătorie, după care avu loc nunta cu cele mai strălucitoare petreceri.

Între timp însă mama haină, veşnic neastâmpărată, îşi întrebase iarăşi oglinda fermecată, iar când aceasta îi răspunse că fata ei, împărăteasa de-acum, era cea mai frumoasă-n ţară, o cuprinse o turbare fără mărgini şi strigă:

— Iarăşi şi iarăşi acest chip pe care îl urăsc şi care vrea să fie mai frumos ca al meu. Trebuie să pornesc chiar eu la drum şi să stârpesc această mutră nepieritoare.

Prin urmare, îşi vopsi faţa în tuciuriu, îşi schimbă gesturile şi se prefăcu a fi o femeie bătrână; se duse astfel la curtea împărătească unde împărăteasa sta să nască şi se înfăţişă ca moaşă care poate să-i uşureze cu multă iscusinţă nobilei femei durerile facerii. Fu primită astfel, iar împărăteasa născu un copil frumos şi sănătos. Atâta timp cât era cineva de faţă, îngrijitoarea vedea cât se poate de bine de mamă şi de copil; dacă însă era singură, îl îmbrâncea pe sugarul nevinovat şi nu-i dădea împărătesei bolnave lucrurile pe care ea le cerea. Deoarece însuşi împăratul dormea în camera lehuzei, multă vreme nu cuteză să-şi pună în aplicare planul de răzbunare, până ce odată crezu că împăratul doarme ţeapăn. Atunci se duse la leagăn şi-i împlântă copilului un cuţit lung în inimă, dar tocmai când se pregătea să taie gâtul frumos al împărătesei, împăratul, trezindu-se, o văzu pe femeia îngrozitoare cum se repede cu un cuţit lung la soţia sa. Sări cu iuţeală, puse mâna pe sabie şi, învârtind-o deasupra capului ei, strigă:

— Ce faci, vrăjitoare bătrână!

— S-o omor vreau pe cea care e mai frumoasă ca mine! ţipă bătrâna şi vru să repeadă o lovitură spre lehuza care dormea.

Dar împăratul sări între ele, iar straja chemată o duse pe femeia îndrăcită la temniţă. Ca şi împărăteasa, împăratul era foarte tulburat de moartea pruncului nevinovat, dar conduse el însuşi cercetările şi află astfel de la mama nelegiuită toate mârşăviile pe care le săvârşise împotriva propriei sale fiice. Deoarece povestirile ei se potriveau îndeajuns de mult cu cele ale împărătesei, fu executată public, iar perechea împărătească trăi apoi netulburată şi în pace încă mulţi ani de-atunci încolo.

---

1. năsălie — suport de lemn (ca o targă) pe care se așază coșciugul cu mortul pentru a fi transportat (la biserică sau la cimitir). ↩︎