O prinţesă, fata celui mai puternic împărat, ajunsese la vârsta măritişului şi tatăl ei dorea ca ea să-şi aleagă un soţ. Au venit într-adevăr la curte mulţi prinţi şi domni aleşi ca s-o peţească pe chipeşa prinţesă. Dar aceasta era o jucătoare pătimaşă şi nu voia să ia de bărbat decât pe acela care ar fi întrecut-o la joc. Juca atât de frumos, dar şi atât de năpraznic, încât nici unul din cei care cutezau să joace cu ea nu rezista atât de mult. Au fost fii de principi care au picat jos morţi, alţii au părăsit curtea bolnavi de piept şi mulţi domni sus-puşi au plecat în ascuns după ce s-au încredinţat ce aprig juca mândra fată de împărat.
Au trecut astfel luni de zile şi împăratul vedea că fata lui iubită tot nemăritată era. Dădu de aceea de ştire în cetatea lui de scaun şi în toată ţara că, cine se va încumeta s-o întreacă pe fata lui la joc, să se înfăţişeze la curte, şi primul căruia ea i se va supune o va lua de nevastă, indiferent din ce pătură ar fi acela. Se adunară atunci, iarăşi, la curtea împărătească domni mari şi tot soiul de oameni, sus-puşi şi de rând, şi fiecare se gândea s-o întreacă la joc pe frumoasa prinţesă. Împăratul porunci deci să se pregătească o petrecere mare şi strălucitoare care să ţină patru zile şi la care să se joace în fiecare seară la lumina multor mii de lumânări şi facle.
Mulţi au jucat până ce-au ostenit, au căzut bolnavi, ori chiar au murit, dar prinţesa tot n-a putut fi întrecută. Atunci se întâmplă ca printre rândurile sărbătoreşti să se îmbulzească deodată un străin necunoscut care ceru să joace cu prinţesa. Când îl văzu, pe fată o cuprinse o lehamite de el şi se codi să joace; dar împăratul, care era foarte iubitor de dreptate, o sili şi curând prinţesa juca atât de smintit cu străinul prin sală, încât se putea vedea că fata împăratului cea apucată de joc îşi găsise naşul. Într-adevăr, la o vreme strigă după ajutor, fiindcă era frântă, gata să piară, iar perechea ei nu voia să-i dea drumul. Acum se ridică împăratul şi porunci străinului să se oprească, dar acesta nu se sinchisi şi continuă să-şi răsucească jucătoarea prin toată sala în sus şi-n jos, până ce acesteia i se opri răsuflarea şi picioarele nu o mai ascultară. Atunci străinul o azvârli sfârşită la picioarele împăratului şi-i spuse acestuia batjocoritor:
— Ia-ţi fata! Puteam s-o iau eu, căci e dreptul meu, dar nu-mi place o biată zdreanţă ca asta. Socoteşte-te pricina nenorocirii tale, bătrân ţicnit, de vreme ce n-ai pus frâu toanelor copilei tale! Dar am să potolesc pe veci furia zmintită care ţi-a umplut până acum palatul. Tu şi fata ta şi toată curtea ta şi palatul şi întreg oraşul cu tot ce trăieşte în el vă veţi preface în stană de piatră. Vraja va ţine până ce va veni cineva să mă biruie.
Cum sfârşi dracul de vorbit, căci nimeni altul nu era străinul, împăratul şi toţi ceilalţi fură cuprinşi de o asemenea spaimă, încât sângele le îngheţă în vine şi ei se prefăcură în stană de piatră; şi prinţesa zăcea împietrită la picioarele bătrânului împărat. Peste tot palatul şi peste tot oraşul, cu mulţimea sa de locuitori, se aşternu vraja pietrificatoare, astfel că până unde vedeai cu ochii nu se mai mişca nimic.
Trecură o mie de ani, după care se întâmplă ca un flăcău vesel să nimerească în ţinutul, unde se întindea, în mijlocul unei pustietăţi, oraşul împietrit cu palatul său bogat. Totul era mort, dar îl cuprinse mirarea când dădu pretutindeni peste numeroase statui. În loc de grădini gingaşe se vedeau printre case doar petice de pădure sălbăticită, în care se încuibaseră stoluri întregi de corbi, de ciori şi de păsări răpitoare. Flăcăul vesel nu se lăsă însă descumpănit de asta, ci merse drept spre palat, acolo trecu neînfricat prin toate sălile şi coridoarele, nu se sfii să deschidă nici o uşă, dar nu găsi pe nicăieri ceva viu. Ajunse în cele din urmă la bucătărie, unde dădu peste o friptură înfiptă într-o frigare, sub ea însă era o grămăjoară de cenuşă uscată. Când se uită cu mai multă băgare de seamă la hrană, văzu că şi ea era de piatră, în ciuda culorii amăgitoare. Pe jumătate râzând, pe jumătate supărat, îşi rupse bâta în două şi aprinse dedesubt un foc, zicându-şi: „Poate izbutesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să înmoi această friptură”. Nici nu apucară bine să iasă pe horn primii nori de fum, că de sus căzu un picior de om foarte slab, pe care de altfel bucătarul neînfricat îl puse liniştit de-o parte. Văzând că la foc carnea nu făcea decât să se înnegrească şi nu să se înmoaie, o tăie în bucăţi, pe pardoseală, şi-nfipse în frigarea goală piciorul de om căzut jos. Nu trecu mult timp şi din horn căzu un al doilea picior de om, la fel de slab.
— Cu adevărat, spuse flăcăul vesel, curioase bucăţele de gătit în acest palat împărătesc; aş fi zis că aici se aleg şunci mai grase de afumat!
Abia sfârşi aceste cuvinte, când căzură jos o pereche de mâini la fel de slabe şi, la urmă, un trunchi întreg de care atârna un cap cu o faţă respingătoare. Acesta se rostogoli până la braţele care zăceau pe podea, le apăsă pe rând în subsuori, aşa încât se prinseră acolo, apucă apoi piciorul cu mâinile, îl puse şi pe el, în fine, îl scoase chiar şi pe celălalt din frigare şi, iată, în faţa flăcăului vesel se afla o formă omenească întreagă.
Acesta nu se sperie, ci zise:
— Cine eşti tu? Răspunde sau îţi smulg iarăşi şunca pe jumătate friptă, aşa cum mi-ai luat-o şi tu.
— Cu îngăduinţa dumitale, domnule fanfaron1, aceste picioare sunt ale mele, fu răspunsul; le-am atârnat în horn, căci din pricina drumului lung erau cam ostenite şi umflate.
— Umflate! zise, râzând, mucalitul, umflate! Într-adevăr, nu prea se vede, poate că atârnă cam demult.
— Asta nu te priveşte, răspunse necuratul, vezi-ţi de picioarele tale şi nu de ale altora. De altfel, tu, cu limba aia slobodă, păzeşte-te, şi află că eu sunt dracul şi stăpânul acestui palat, iar dacă vrei să fii oaspete aici, trebuie să te baţi cu mine.
— Bine, zise flăcăul vesel, mâine o să ne batem. Pentru azi însă trebuie să te rog, fiindcă sunt oaspetele tău în palatul ăsta neprimitor, să-mi dai ceva de mâncat şi de băut, căci drumul lung m-a înfometat şi însetat.
Dracul era gata să-i împlinească dorinţa şi-l duse astfel jos în pivniţa uriaşă a palatului. Acolo, flăcăul vesel dădu cep la un butoi, de unde ţâşni un vin nemaipomenit, din care bău după pofta inimii. Când închise caneaua2, pivnicerul îşi râse de el, zicând că, dacă mâine n-o să se bată mai bine decât a băut azi, atunci ar fi făcut mai bine să rămână acasă. Flăcăul vesel îi spuse atunci:
— Dacă vrei să vezi cât pot să beau, hai să ne prindem care dintre noi poate să bea un butoi mare până la ultima picătură.
— Phii! strigă dracul, s-a făcut! Aşază-te tu sub polobocul ăla, iar eu văd de ăsta, în ele încape, până la ultima picătură, tot atâta vin. Dacă te învoieşti, palavragiule, atunci ne-om bate pe viaţă şi pe moarte, ne scutim lupta de mâine.
— Îmi place propunerea, făcu flăcăul vesel, fie cum zici!
Fiecare merse sub polobocul său, străinul vesel şi fără griji, dracul însă şiret, trăgând cu ochiul la adversarul său. Acesta răsucise caneaua doar foarte puţin, aşa că abia se prelingea câte o picătură de vin, dar se făcea că dă pe gât înghiţituri uriaşe. Dracul râse viclean, se opri puţin şi strigă:
— Bea numai, tontălăule, ultima picătură de vin tot n-ai cum s-o scoţi, căci asta rămâne pe canea. Eu, în schimb, mă pun chezaş că la mine nu mai rămâne nici o picăturică: mă vâr în canea şi usuc astfel butoiul de tot.
Cu vorbele astea, se strânse, făcându-se din ce în ce mai subţire, în aşa fel, încât la urmă izbuti să se strecoare lesne înăuntru. Flăcăul mai aşteptă să audă cum ceva dădea pe gât înghiţituri zdravene, apoi se hotărî iute, sări în sus, răsuci caneaua şi-i strigă:
— Acum te-am prins, drace prost!
Dracul începu atunci să răcnească înfiorător, să schelălăie şi să blesteme; dar flăcăul vesel nu-l băgă în seamă, ci părăsi pivniţa ca să-şi astâmpere cumva foamea, căci sete nu-i mai era. Dar ce se mai minună când, trecând din nou prin încăperile palatului, le găsi pline de viaţă! Nenumăratele statui care îl miraseră mai adineauri erau acum vii şi alergau voios de colo-colo. Peticele sălbatice de pădure din jurul palatului şi dintre casele oraşului, care adăpostiseră doar păsări sălbatice, corbi şi ciori, se prefăcuseră acum în grădini din cele mai strălucitoare, a căror bogăţie de flori încânta privirea. Văzu, de asemenea, cum feluri de bucate alese şi splendid mirositoare erau purtate în sus şi-n jos de slujitori în haine bogate. Toate încăperile şi coridoarele pe care le străbătea erau împodobite cu flori proaspete, dar deosebit de frumos strălucea sala principală a palatului, în care tocmai ajunsese acum. Din amândouă părţile se auzea o muzică minunată, după care oameni bogat împodobiţi jucau voioşi.
Sus în sală, sub baldachinul tronului, stăteau împăratul şi împărăteasa, iar la picioarele lor o zări pe prinţesă, pe jumătate şezând, pe jumătate îngenunchind pe treptele tronului. Îşi pusese capul în poala împărătesei, mama ei, şi avea lacrimi în ochi; arăta ca şi cum tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis urât, în care îşi rănise adânc părinţii. Privirea umedă însă făcea ca fata fără pereche de frumoasă să fie şi mai fermecătoare, aşa că străinul nu mai lua aminte la ce se petrecea în jurul lui şi nici la mirarea pe care o stârneau hainele sale ciudate, ci încerca doar să ajungă la tron. Văzându-l, împăratul fu, la rându-i, izbit de îmbrăcămintea lui neobişnuită, îl chemă la el, îl întrebă cine este, de unde vine şi cum de nimerise în aceste săli.
— Înălţimea ta! răspunse flăcăul vesel, cum am ajuns aici nu pot să spun, cum nu pot să spun nici dacă visez sau sunt treaz. Dar lasă-mă să istorisesc ceea ce ştiu din povestea mea.
Împăratul făcu atunci un semn să se facă linişte, iar străinul povesti totul, întocmai aşa cum ştia, şi încheie cu păţania prin care îl închisese pe drac în canea, la care împăratul nu se putu stăpâni să nu râdă, iar toţi cei de faţă îl lăudară, şi ei, cu glas mare. Împăratul era acum foarte curios să afle dacă treaba cu dracul închis în canea era chiar aşa şi se duse de îndată cu povestitorul şi cu câţiva din sfetnicii săi în pivniţă, unde blestemele şi beştelelile dracului închis îl încredinţă îndeajuns că străinul nu minţise.
Când se întoarse din nou în sală, împăratul ceru din nou să se facă linişte şi începu astfel:
— Voi toţi care sunteţi aici de faţă, vă amintiţi, desigur, cum am dat de ştire atât în cetatea mea de scaun, cât şi în toată ţara, că acela care o va întrece pe fata mea iubită, pe prinţesă, la joc, acela o va lua de soţie. Peţind-o atunci, mulţi au căzut bolnavi sau şi-au găsit moartea, până când, în cele din urmă, a venit necuratul care nu numai că a întrecut-o pe fata mea la joc, dar a şi izgonit-o cu dispreţ de la sine, iar asupra noastră, a tuturor, a aruncat un blestem grozav. Acum însă s-a ivit acest străin, l-a biruit pe vrăjmaş şi ne-a salvat. D-aia e drept ca s-o ia pe fata mea de nevastă, iar cândva, după moartea mea, să poarte coroana şi sceptrul. Şi d-aia vreau şi poruncesc ca pe loc să-i juraţi cu toţii credinţă.
După ce se făcu acest lucru, bunul şi bătrânul împărat îl duse pe flăcăul vesel şi fericit la împărăteasă; din mâna ei o primi acum pe prinţesă, căreia nu-i trebui mult ca trăsăturile chipeşe ale acestuia să-i pară de o mie de ori mai alese decât ale tuturor acelora care se aflau la curtea tatălui ei. Neoprind petrecerea, porniră nunta, iar flăcăul vesel, fără să-i pese defel că se întorsese din vremea lui cu o mie de ani îndărăt, trăi fericit, până la sfârşitul vieţii, cu frumoasa prinţesă, care se lepădase cu totul de sminteala jocului.