Un flăcău îmbrăcat în straie de nuntă stătea în faţa casei părinteşti. Privea tăcut în adâncul dimineţii ca şi cum nu s-ar fi gândit la nimic. Dar el se gândea că azi avea să se-nsoare, că mireasa nu era frumoasă, dar că-i aducea în schimb o zestre bună. Cum stătea el aşa, trecu pe-acolo o fată chipeşă care se uită la el şi zise:

— De m-ar lua acesta de nevastă, i-aş face doi copii de aur. Auzind vorbele ei, flăcăul se răzgândi pe loc şi se-nsură cu fata chipeşă. Femeia părăsită se luă, văicărindu-se, după nuntaşi la biserică şi strigă:

— Ah, stăpâne, de nu se poate să-ţi fiu nevastă credincioasă, ia-mă baremi slujnică în casa ta, te-oi sluji cu credinţă şi dreptate; numai lasă-mi bucuria de a te vedea mereu.

Flăcăul se milostivi de ea şi o luă la el în casă, unde îl sluji — aşa părea — cu credinţă şi dreptate.

La un an, femeia stăpânului urma să nască; slujnica o înduplecă să-şi pună patul sus în pod, fiindcă, zicea ea, era mai bine pentru alăptat. Femeia născu doi copii frumoşi de aur. Acum slujnica ce o îngrijea singură pe lehuză văzu că sosise clipa mult aşteptată a răzbunării, omorî pruncii şi-i îngropă în curte lângă un zid, iar în locul lor puse în leagăn un căţel. Se duse apoi la stăpân şi începu să se căineze de aşa o belea: nu doi copii de aur îi dăruise nevasta, ci o pocitanie respingătoare.

— Ah, se jeluia ea, pe mine m-ai alungat, stăpâne, şi ţi-ai adus în casă o vrăjitoare grozavă ca asta! Ce rău îmi pare de soarta ta! Acum eşti mai nenorocit decât mine, slujnica pe care ai alungat-o!

Femeia prefăcută izbuti astfel să-l facă pe bărbat să ucidă căţelul şi să-l îngroape, s-o alunge din casă pe lehuză, iar pe ea s-o ia de nevastă.

Nu peste multă vreme, crescură în curte doi meri care aveau ramuri de aur. Ei răsăriseră din inimile copiilor ucişi şi atinseseră în primul an grosimea unui braţ, iar în al doilea, înălţimea lor deplină. Văzându-i, femeia prefăcută se sperie grozav; ori de câte ori se uita la ramurile şi la merele lor de aur îşi aducea aminte de copiii ucişi; puse atunci să-i taie, împotriva chiar a dorinţelor bărbatului ei, pentru care singura bucurie, de când îşi pierduse prima nevastă, erau aceşti pomi. Văzând una ca asta, omul zise:

— Să ne facem două paturi din ei, ca să ne alegem baremi cu ceva de pe urma lor.

S-au făcut paturile, iar bărbatul şi nevasta dormeau noaptea în ele. Atunci unul dintre paturi începu odată să vorbească şi zise:

— Ascultă, frate, ţie cum ţi-e sub povara ta?

— Mie nu-mi e greu, răspunse celălalt, căci eu îl ţin pe bunul nostru tată.

— Ah! zise primul, eu parcă mă prăvălesc sub povara mea; mi-e grozav de greu să-l ţin pe dracul ăsta de femeie care a adus atâta nenorocire pe capul bieţilor noştri părinţi.

Auzind vorbele lor, de cum se miji de ziuă, femeia sfărâmă paturile şi le arse, fără ca bărbatul ei să ştie din ce pricină. El n-o întrebă nimic, voind să ocolească orice prilej de sfadă.

Acum omul avea multe oi, printre care şi una pe care o îndrăgea în chip deosebit. Într-o seară, la vremea fătatului, veni la el în odaie ciobanul pe care-l avea la oi şi începu să-i povestească ce minunăţii se petrecuseră acolo.

— Căci, zicea el, oaia ta îndrăgită are doi miei de aur. Uimit peste fire, stăpânul nu pricepea cum de era cu putinţă aşa ceva, căci el nu ştia că oaia mâncase un măr din pomul de aur. Când femeia auzi de nemaipomenita întâmplare, se făcu albă de spaimă şi mânie, gândind că până la urmă fapta ei mârşavă avea să iasă la iveală, şi porunci să fie tăiaţi mieii împreună cu oaia. Fu de faţă la împlinirea poruncii, numără maţele şi i le dădu slujnicei să le spele la râu, spunându-i să bage de seamă ca nu cumva să prăpădească vreunul.

— Dacă nu mi le aduci pe toate înapoi, o ameninţă ea, să ştii că te dau afară din casă.

Se gândea să zdrumice mai apoi toate maţele, să le fiarbă şi să le dea bărbatului ei la masă ca pe un fel ales de bucate. Slujnica se duse în vremea asta la râu şi spălă acolo maţele. Până să prindă de veste, îi alunecă unul în apă şi zadarnic se osteni, încercând să-l prindă. Dar care nu-i fu mirarea când maţul se umflă şi se îngroşă într-atât încât, dus de apă la celălalt mal, se sparse. Din el săriră doi copii frumoşi de aur care se duseră pe un ostrov cu prundiş, de cealaltă parte a locului unde se afla slujnica. Auzind-o cum se tânguia pentru paguba de care avusese parte, copiii îi strigară:

— Nu fi proastă, taie un maţ în două şi la întoarcere o să ai tot atâtea câte ai avut la început.

Speriată, femeia făcu întocmai şi grăbi spre casă.

Cei doi copii se culcară în ostrov şi crescură în somn tot atât de repede pe cât alţii în ani. Frumuseţea lor era atât de nemaipomenită, încât soarele însuşi se oprea douăzeci şi patru de ore pe cer ca să privească la chipurile mândre. Făcându-se mari, trecură din nou apa, cu gândul să străbată lumea în căutarea nefericitei lor mame. O găsiră, i se arătară şi-i spuseră:

— Mamă dragă, hai să mergem acum la tatăl nostru. Porniră la drum şi, pentru a-şi ascunde chipurile strălucitoare, puseră nişte zdrenţe pe ei, iar pe mama lor o acoperiră bine cu o haină, căci bucuria ei era atât de mare, încât strălucea şi ea. Şi aşa, ca o familie de cerşetori, trecură pragul casei părintelui lor. Se înserase şi acolo se făcea clacă mare pentru toarcerea unei grămezi de in şi cânepă şi tocmai se aprinseseră luminile. Cei doi fraţi, cu mama lor între ei, intrară în odaie şi cerşiră ceva de mâncare. Stăpâna casei sări ca arsă şi-i alungă, zicându-le:

— Afară cu voi, cerşetori afurisiţi, n-aveţi ce căuta aici!

Stăpânul însă îi porunci femeii să tacă, spuse celor veniţi să stea jos, le dete să mănânce şi să bea şi le îngădui să şadă cât le era voia. Mâncând, se bucurau în ascuns de bunătatea tatălui lor, deşi el nu-i recunoscuse. Se apropie de ei şi îi pofti să se ospăteze:

— Beţi şi mâncaţi, luaţi ce vă dau, în numele marii milostiviri a Domnului faţă de noi!

După ce îi cercetă îndeajuns pe cerşetorii străini, lumea adunată acolo îşi continuă torsul cu sârg, iar ca să treacă vremea mai iute, fiecare spuse o poveste, care mai tristă, care mai veselă. Când sfârşiră, veni rândul unuia din cei doi feciori de aur. El începu să povestească ceea ce se întâmplase cu el şi cu fratele său de la naşterea lor, fără însă a da de înţeles că despre ei era vorba: celălalt îl oprea ori de câte ori se întâmpla să sară ceva, în aşa fel încât până la urmă nu rămase nimic ascuns din cele ce se petrecuseră. Pe măsură ce povesteau, stăpânul casei cădea tot mai mult pe gânduri, ochii i se umplură de lacrimi, iar stăpâna se făcu albă de spaimă şi mânie:

— Afară cu voi, cerşetori afurisiţi, că pun acuşi câinii pe voi! Atunci se ridicară cei doi feciori şi strigară:

— Degeaba, acum nu-ţi mai merge, femeie mârşavă!

Apoi stinseră luminile şi îşi scoaseră zdrenţele de pe ei: străluceau ca mândrul soare în dimineţile de mai. Toată lumea din odaie rămase încremenită, stăpânul îşi deschise braţele, strigând:

— O, veniţi, veniţi la pieptul meu, voi sunteţi feciorii mei de aur, altminteri cine ar fi putut să ştie tot ce ştiţi voi!

Se îmbrăţişară, apoi feciorii ziseră:

— Iată, aici e mama noastră, am aflat-o în mare jale şi necaz.

Recunoscând-o aşa galbenă şi istovită cum era, tatăl fu cuprins de căinţă, îngenunche în faţa ei, îi sărută mâinile şi-i ceru iertare. Femeia plânse de bucurie, îl ridică uşor de jos şi se îmbrăţişară cu duioşie.

Toţi cei de faţă înmărmuriră de uimire, femeia haină însă răcnea şi blestema cumplit: omul se apropie atunci de ea şi-i zise:

— Femeie ticăloasă ce eşti, te iert, cu toate că ai merita moartea. Ieşi degrabă din casă şi să nu te mai arăţi în faţa ochilor mei, căci s-ar putea să-mi pară rău că ţi-am dat drumul nepedepsită.