Petru, singurul fecior al unui om foarte aspru, visă odată că va ajunge cândva mult mai sus decât tatăl său, ba chiar că va fi împărat. Când, în dimineaţa următoare, tatăl său îl întrebă pentru care pricină e atât de voios şi de zburdalnic, nu voi să spună, căci îşi cunoştea bine părintele şi ştia că ar fi fost nemulţumit de asemenea nădejdi trufaşe, ba chiar l-ar fi pedepsit. Dar nu folosi la nimic, fiindcă bătrânul se mânie într-atâta de împotrivirea lui, încât îl ameninţă cu o bătaie bună, dacă nu vorbeşte. Nu-i mai rămase bietului Petru altceva de făcut decât să plece din casa părintească şi s-o pornească în lumea largă. Ca să nu fie prins, fugi spre o pădure apropiată, prin care trecea, de-a lungul unui râuşor, un drum de care. Socotindu-se îndeajuns de departe de casa părintească, fugarul se aşeză lângă un tufiş şi începu să plângă, căci se lăsa seara şi bietul de el nu ştia unde să găsească un adăpost pentru noapte.

Dar tocmai când ultimele raze de soare aureau crengile copacilor, dinspre o latură a drumului se ridică un nor de praf şi, înainte ca Petru, abătut cum era, să poată vedea despre ce era vorba, prin faţa lui trecu în goană un pâlc de călăreţi, urmat de un rădvan bogat, tras de opt cai albi ca laptele. În acesta şedea un bărbat cu înfăţişare aleasă, ale cărui straie fine erau, de asemenea, albe ca zăpada, iar după coroana pe care o purta pe cap, Petru gândi că trebuia să fie un împărat. Când îl văzu pe băiat plângând, măritul bărbat opri şi-l întrebă ce are. Atât felul limpede şi deschis în care Petru îi răspunse, cât şi curiozitatea de a afla visul tainic îl făcură pe împărat să-i spună băiatului să vină cu el la palat şi, dacă avea să-l slujească cu credinţă, putea să rămână la el.

— Eu sunt Împăratul Alb, îşi încheie el vorbele, şi pot să te fac mare, dacă vii cu mine!

Ce putea Petru să-şi dorească mai mult şi mai bun? Se simţi foarte fericit şi sărută poala hainei împărăteşti; după care i se dete voie să se urce în rădvan şi să meargă la palatul minunat. După ce ajunseră acolo, i se îngădui să-l străbată şi să-i privească îndeaproape toate minunăţiile. Din tot ce văzu însă nu-i plăcu nimic mai mult decât frumoasa fată de împărat, de la ale cărei bucle blonde nu-şi mai putu lua în curând ochii. Degrabă se obişnui şi domniţa să-l vadă pe Petru şi era atât de bucuroasă să-l vadă, încât îşi dădu şi el seama de asta şi, fireşte, nu se supără deloc. Se întâmplă odată, după masă, ca împăratul să ţină sfat cu învăţaţii săi despre vise. Privirea îi căzu ca din întâmplare asupra lui Petru; îşi aminti ceea ce îi povestise acesta când îl cunoscuse despre un vis însemnat şi cum din pricina acestuia fugise de-acasă. Împăratul îi ceru flăcăului să-şi povestească visul, dar Petru se gândi: „Şi mai puţin decât tatălui meu îi pot povesti împăratului visul ăsta, căci m-ar spânzura, crezând că umblu să-i iau coroana”. Spuse atunci împăratului:

— Preaînălţate doamne, nu cere să ştii ceea ce am fost silit s-ascund
propriului meu părinte!

Împăratul Alb, ca şi tatăl lui Petru mai înainte, se supără de împotrivire şi-i porunci încă o dată stăruitor să-şi povestească visul. Dar Petru îl rugă din nou:

— Fii milostiv, doamne, şi scuteşte-mă de povestire.

După ce împăratul îşi exprimă pentru a treia oară şi zadarnic dorinţa, se făcu alb la faţă de mânie, îşi chemă slujitorii şi porunci:

— Luaţi-l pe acest căpăţânos sanchiu¹ şi închideţi-l în ruinele cetăţii albe! Să piară acolo de foame şi în mizerie!

Auzind prinţesa asta, îşi pierdu de spaimă cunoştinţa; atunci împăratul ridică grabnic sfatul şi porunci să fie dusă în odaia ei. Petru, pe care şi aşa toţi slujitorii din palat îl pizmuiau fiindcă Împăratul Alb îl ţinea mereu la mare cinste, fu grabnic înhăţat şi dus la ruinele cetăţii albe, unde trebuia să cadă pradă foamei şi mizeriei şi să piară cu încetul.

Aşa voia împăratul care îl dădu în curând uitării, dar Dumnezeu nu voia aşa. Căci chipeşa prinţesă nu-l uită atât de grabnic precum tatăl ei, ci pe seară, cînd luna plină îşi revărsa lumina argintie peste câmpuri, se strecură spre locul în care sărmanul ei iubit era întemniţat, îi duse de mâncat şi de băut şi petrecu câteva ceasuri cu el, aşa că Petru se mângâie repede de năpasta întemniţării sale. Aveau să-şi povestească şi să-şi spună destul de multe lucruri, aşa că timpul trecu mai repede decât şi-ar fi dorit ei, de aceea, luându-şi rămas bun, prinţesa făgădui să vină şi a doua zi, în acelaşi ceas.

De mai multe ori, venind astfel, îl ferici pe iubitul ei întemniţat, dar într-o seară sosi cu ochii roşii de plâns şi foarte abătută. Întrebând-o Petru de pricina întristării sale, ea răspunse:

— Ah, Petre, Împăratul Roşu i-a trimis tatălui meu un baston, la fel de gros la amândouă capetele, şi l-a înştiinţat prin solii săi că, dacă vreme de trei zile nu ghiceşte care e susul şi care josul, atunci va veni cu război asupra lui şi a poporului său, ne va pustii ţara şi ne va omorî pe toţi. De-asta tatăl meu e deznădăjduit, căci cum poate să ghicească care e susul şi care josul unui baston ale cărui capete sunt la fel de groase! Toată ziua de azi a stat la sfat cu sfetnicii săi, dar nici unul din ei nu i-a putut dezlega mulţumitor ghicitoarea.

De cum sfârşi de vorbit, începu din nou să plângă, dar Petru o întrebă:

— Şi nu mai e altă ghicitoare de dezlegat decât asta cu bastonul?

La care prinţesa îl privi lung, căci socoti întrebarea drept o bătaie de joc. Când iubitul ei o mai întrebă o dată, răspunse:

— Nu; dar, oh, nemilosule, oare nu e destul şi una singură, una pe care nimeni nu se pricepe s-o dezlege, nici unul din sfetnicii bătrâni şi înţelepţi ai tatălui meu?

— Dacă nu e decât atâta şi nimic altceva, răspunse Petru la dojana iubitei sale, atunci linişteşte-te, du-te de grabă acasă ca să duci veste bună în casa părintească. Culcă-te astă seară şi mâine, când te scoli, spune-i astfel tatălui tău: „Tată, dragă tată, am visat ceva foarte însemnat!” El o să te întrebe atunci ce-ai visat. Iar tu să-i răspunzi aşa: „Am visat că, dacă se aruncă în sus bastonul tainic pe care l-a trimis Împăratul Roşu la curtea ta, atunci capătul care va atinge primul pământul e cel de jos”.

Bucuroasă de sfatul bun şi plină de încredere, prinţesa îl îmbrăţişă pe iubitul ei Petru şi grăbi spre casă. A doua zi dimineaţă făcu aşa cum fusese povăţuită, iar împăratul, care punea mare preţ pe visele cu tâlc, porunci să se purceadă de îndată, faţă cu solii, la aruncarea băţului, după cum spusese fata lui că visase. Astfel pricina pentru care îşi irosiseră înţelepciunea toţi sfetnicii şi învăţaţii de la curtea împăratului se dezlegă în chip simplu şi uşor. Curând plecară şi solii străini ca să dea seama împăratului lor de cele întâmplate.

Nu trecu mult timp şi Împăratul Roşu trimise Împăratului Alb o nouă solie: aceasta aduse trei cai de aceeaşi culoare, statură şi putere. Unul dintre ei era un mânz, iar Împăratul Alb trebuia din nou, în răstimp de trei zile, să ghicească, fără să-i caute pe cai la dinţi, care era mânzul. Dacă nu putea, atunci Împăratul Roşu avea pe loc să-i calce ţara cu oaste mare, să nimicească şi să omoare tot.

Împăratul Alb se sperie grozav de această veste, îşi chemă iarăşi toţi învăţaţii şi sfetnicii şi le ceru să deosebească mânzul de ceilalţi cai, pentru ca trimişii străini să poată duce răspunsul stăpânului lor. Învăţaţii şi sfetnicii se uitară unul la altul, dar nimeni dintre ei nu putu să dea o lămurire îndestulătoare, în aşa fel încât Împăratul Alb fu cuprins de o spaimă mare şi nu mai ştia cum să scape de o asemenea supărare. Seara prinţesa merse din nou la ruinele cetăţii albe, unde iubitul ei lâncezea, şi-i povesti beleaua care dăduse iarăşi peste tatăl ei datorită cererii sfruntate a Împăratului Roşu, cel iubitor de război şi însetat de sânge. După ce ascultă totul, Petru mângâie obrajii umezi de lacrimi ai prinţesei şi-i zise:

— Scumpă prinţesă, mâine, când te trezeşti, du-te iarăşi la tatăl tău şi spune-i că ai visat că cei trei cai se aflau în mijlocul pieţii din faţa palatului împărătesc, în faţa întregii curţi şi a solilor Împăratului Roşu, şi că li se pusese înainte fân şi o strachină cu lapte dulce. Tu însăţi stăteai lângă strachina cu lapte şi, când li s-a dat drumul cailor, doi s-au repezit la fân, iar al treilea la lapte, şi acesta era mânzul. Când tatăl tău o să audă asta o să dezlege întrebarea, ca în visul tău, şi o să dea solilor răspunsul să-l ducă nesuferitului de Roş Împărat.

Prinţesa, nu mai puţin fericită decât rândul trecut, îşi luă rămas bun de la iubitul ei cel înţelept şi în dimineaţa următoare îi urmă sfatul. Împăratul fu, fireşte, iarăşi nemaipomenit de bucuros de visul fetei sale şi porunci, după povaţa ei, să se aducă în piaţa din faţa palatului fân şi o strachină cu lapte dulce, în prezenţa întregii curţi şi a solilor străini. După ce se îndepliniră toate astea, dădu semnalul: se aduseră caii şi se lăsară liberi, atunci doi dintre ei, urmând pornirea vârstei lor mature, se îndreptară spre fân, în schimb, al treilea merse spre lapte. Apoi împăratul vorbi solilor de la curtea Împăratului Roşu:

— Mergeţi acasă, luaţi calul care a băut laptele şi spune-ţi stăpânului vostru că ăsta e mânzul.

Solii luară animalele, îşi luară rămas bun şi plecară, neputând să laude îndeajuns înţelepciunea împăratului şi a sfetnicilor săi. Prinţesa însă abia aştepta venirea nopţii, când putea să alerge la iubitul ei şi să-i cadă de gât, de bucurie că e cel mai înţelept om de la curtea tatălui său.

Împăratul Roşu spumega de mânie că Împăratul Alb răspunsese şi la cea de a doua întrebare a lui. Fusese încredinţat că nimeni nu putea s-o facă şi se bucurase în inima lui că acum nu avea să-i mai lipsească pricina de a-l călca cu război pe Împăratul Alb şi a-i cuceri împărăţia.

— Duceţi-vă acolo, zise el solilor săi, şi grăiţi astfel către Împăratul Alb: „Stăpânul împărăţiei roşii îţi trimite vorbă ca în trei săptămâni să afli: unu, la ce oră se va scula el din pat în duminica Paştelui; doi, la ce oră se va duce la biserică; trei, când va sorbi la masă din primul pahar”. „Dacă o să ştii toate astea, Împărate Alb”, aşa să-i spuneţi mai departe, „atunci poţi să apari în cetatea Împăratului Roşu, sau să trimiţi un sol, spre a-i sparge pocalul din care tocmai va vrea să bea.”

Aceste lucruri, gândea Împăratul Roşu în sinea lui, n-avea cum să le ghicească Împăratul Alb, de aceea mai spuse în culmea bucuriei:

— Acum, porniţi la drum şi daţi de ştire vrăjmaşului meu că, dacă n-o să dea răspuns la întrebările pe care i le trimit prin voi, o să vin neîntârziat cu război asupra lui.

Când solii apărură a treia oară la curtea Împăratului Alb, aducându-i acestuia la cunoştinţă însărcinarea lor, fură iarăşi strânşi laolaltă toţi învăţaţii şi sfetnicii spre a se sfătui, cu împăratul în frunte, ce ar fi de făcut. Dar şi de astă dată nimeni nu găsi nici o ieşire, pricină pentru care la curte domnea o mare consternare. Doar prinţesa nu-şi pierdu curajul, căci avea o încredere nestrămutată în înţelepciunea lui Petru, iubitul ei întemniţat. Fără să fie văzută, se duse din nou noaptea la ruinele din cetatea albă. După ce îi povesti totul prietenului ei, acesta se gândi o clipă, apoi zise:

— Iubită prinţesă, spune-i mâine înălţatului împărat că ai avut din nou un vis, în care ţi s-a făcut cunoscut că de astă dată doar sărmanul Petru din ruinele cetăţii albe poate să dea lămuriri.

— Ce-ţi trece, dragă, prin cap? răspunse prinţesa. Tatăl meu ar putea să afle astfel că am fost la tine şi te-am ţinut în viaţă, aşa ceva nu se poate!

— Du-te tu numai şi fă ce-ţi spun, prinţesă dragă, căci înălţatul împărat, împreună cu sfetnicii şi învăţaţii săi, o să socotească drept o minune dumnezeiască faptul că mai sunt încă în viaţă şi de aceea o să dea mai multă crezare sfatului meu.

Vorbele astea o lămuriră pe prinţesă care, punându-şi toată nădejdea în Petru, se duse liniştită acasă.

A doua zi vorbi către tatăl ei:

— Împărate şi stăpâne, în noaptea asta am visat că sărmanul Petru, care demult a pierit şi a putrezit în ruinele de la cetatea albă, de nu cumva vreo minune dumnezeiască îl va fi ţinut în viaţă, ar putea să ne scape pe noi şi întreaga împărăţie de beleaua cu care ne ameninţă hainul de Roş Împărat.

La care împăratul zise:

— Fata mea, ne-ai scăpat de două ori de mari buclucuri cu visele tale, care vin cu siguranţă de la Dumnezeu, aşa că nici de astă dată n-o să-ţi nesocotesc visul. De aceea, să meargă îndată câţiva oameni la ruinele cetăţii albe şi să vadă dacă nu cumva o minune dumnezeiască l-a ţinut pe Petru acela în viaţă.

Zis şi făcut. La scurtă vreme, se întoarseră trimişii cu vestea nemaipomenită că Petru e în viaţă, sănătos şi voinic. Când se zvoni asta în oraş, tot poporul năvăli spre ruinele cetăţii albe ca să se încredinţeze de minunea săvârşită şi să-l vadă pe Petru, cel de mult uitat acolo. „Minuni peste minuni!” se auzea peste tot. „Pe Petru l-a ţinut Domnul în viaţă ca să ne scape de primejdia de moarte.” Cu chiote de bucurie, îl duseră pe erou la împărat care, plin de uimire şi foarte bucuros în sinea lui, îi zise:

— Sărmane Petre, Domnul atotputernic te-a scăpat de moartea ruşinoasă la care te osândisem. Domnul a făcut o minune cu tine şi de aceea îmi pun nădejdea că, dacă ai să vrei cu tot dinadinsul, ai să poţi să scapi împărăţia de la pieire. Dacă ai să izbuteşti, am să-ţi dau mare cinste şi pe fata mea de nevastă. Spune de ce ai nevoie ca să ne ajuţi, pe mine şi împărăţia, să scăpăm de această mare belea.

Petru chibzui oleacă, se închină apoi cu smerenie în faţa împăratului, îi sărută mâinile şi vorbi:

— Înălţate împărate, îmi pun sufletul la picioarele tale şi-ţi aduc mulţumire atât pentru cinstea pe care mi-ai făcut-o înainte, cât şi pentru scoaterea din temniţă, la care nu mai trăgeam nădejde, şi pentru răsplata minunată pe care mi-o făgăduieşti, dacă izbutesc să te feresc pe tine şi să feresc împărăţia de mânia Împăratului Roşu. Mai întâi, te rog, porunceşte să se ridice în apropierea palatului în care locuieşte Împăratul Roşu un foişor înalt; apoi pune să mi să facă o lunetă bună, şi apoi, de voi avea astea, restul lasă-l în seama mea.

Ce zise Petru se făcu. La marginea împărăţiei albe se ridică un foişor înalt şi solid, prin ale cărui metereze Petru privea cu ajutorul lunetei de-a dreptul în palatul Împăratului Roşu. Sosi duminica Paştelui care fusese hotărâtă şi Petru se afla, încă din zori, în foişor, cu luneta în mână, având alături pe câţiva din sfetnicii Împăratului Alb. În acelaşi minut în care soarele de dimineaţă se grăbea, ridicându-se în zare prin norii purpurii, Împăratul Roşu se sculă din pat. Petru văzu asta de îndată prin lunetă şi-i puse pe sfetnici să însemneze ora întocmai. Privindu-l mai îndeaproape pe Împăratul Roşu, se sperie de înfăţişarea lui groaznică, fiindcă acesta era cel mai sângeros om din vremea sa. Petru vorbi de-ndată unuia dintre sfetnicii care erau de faţă:

— Du-te la stăpânul nostru, Împăratul Alb, şi spune-i să pregătească o ceată din cei mai aleşi oşteni ai săi, în frunte cu o căpetenie de încredere, care să mă însoţească când voi porni azi la prânz spre palatul Împăratului Roşu şi care să se ascundă aproape de oraş.

Petru făcu toate asta din prevedere, căci nu avea încredere în toanele sângeroase ale Împăratului Roşu. De cum primi înştiinţarea lui Petru, Împăratul Alb porunci ca cinci sute de oşteni cu o căpetenie iscusită să fie gata de plecare. În vremea asta, Împăratul Roşu merse cu toată curtea sa la biserică şi, iarăşi, Petru în foişorul său puse să se însemne întocmai ceasul şi minutul; porni apoi pe celălalt sfetnic la împărat să-i ceară cel mai iute cal din grajdurile împărăteşti, ceea ce i se trimise de-ndată.

Când slujba la care fusese de faţă Împăratul Roşu luă sfârşit, acesta se întoarse cu întreaga-i curte strălucitoare la palat, unde totul era minunat pregătit pentru o mare petrecere. După ce se aşeză la masă, Petru încălecă pe calul pregătit pentru el şi, dându-i frâu liber, zbură spre palat, unde intră în sala de ospeţe în chiar clipa în care împăratul poruncea copilului său de casă să-i umple cu vin pocalul de sărbătoare. Ceea ce acesta făcu, iar când stăpânitorul împărăţiei roşii voi să-l ducă la gură, Petru strigă cu glas mare:

— Trăiască, trăiască! Împăratul Roşu voieşte să bea!

Cu aceste cuvinte smulse lancea din mâna unui om înarmat şi-i azvârli Împăratului Roşu pocalul de la gură. Totul se făcu într-o clipită.

Mânios de asemenea nelegiuire, Împăratul Roşu sări-n sus şi porunci oştenilor săi să pună mâna pe oaspetele sfruntat, ale cărui straie albe îi sporeau supărarea, şi să-l doboare. Dar Petru nu se sperie de asta, ci îl privi neînfricat pe Împăratul Roşu. Acesta îşi dădu seama că era vorba de răspunsul la cele trei întrebări pe care le pusese Împăratului Alb şi-l întrebă pe Petru cum de aflase că acum avea să ducă pocalul la gură. Petru îi răspunse liniştit:

— Preaputernice stăpâne, domnul meu, Împăratul Alb, a ridicat un foişor, de unde m-am uitat azi în palatul tău şi mi-am însemnat ceasurile în care te-ai sculat, ai mers la biserică; de-acolo am aflat şi când…

— Stai! strigă la asta mânios împăratul, pentru dezlegarea ultimei întrebări o să fii spânzurat, flăcău neobrăzat. La spânzurătoare, isteţule netrebnic, o să stai tot atât de sus ca în foişorul tău!

Cu vorbele astea, porunci slujitorilor săi să pună mâna pe Petru şi să-l ducă la spânzurătoare. Zis şi făcut. Iar împăratul spuse în batjocură însoţitorilor lui:

— Uitaţi-vă la mielul alb de Paşte, pe care ni l-a trimis Împăratul Alb.

La care izbucniră hohote de râs răsunătoare.

Convoiul ajunse la locul execuţiei şi, la vederea spânzurătorii roşii, inima sărmanului Petru bătu mai tare, căci el se gândi ce s-ar întâmpla dacă oştenii ascunşi ai Împăratului Alb ar da năvală prea târziu. Tocmai trebuia să urce scările, când îl trezi din gândurile sale de moarte ţipătul Împăratului Roşu care, străpuns de o săgeată, căzuse de pe cal. De cum vrăjmaşul fu la pământ, se auziră şuierând săgeţi din toate părţile, iar oştenii albi se năpustiră din ascunzătoarea lor asupra celor roşii, strigând: „Trăiască Împăratul Alb!” În învălmăşeala luptei, Petru puse mâna pe o spadă, se îmbulzi spre Împăratul Roşu care încă mai trăia, zăcând la pământ, şi îi crăpă capul, zicându-i:

— Ia-ţi răsplata pentru cruzimea şi trădarea ta.

Îi adună apoi pe oştenii albi, trimise pe câţiva să-i ducă Împăratului Alb vestea că Împăratul Roşu a murit, şi-i conduse spre oraşul roşu.

Atacul izbuti şi, nu după multă vreme, în palatul Împăratului Roşu, Petru îl saluta pe Împăratul Alb ca stăpânitor atât peste împărăţia albă, cât şi peste cea albă. Împăratul Alb însă nu se sui pe tronul celui Roşu, ci îi zise lui Petru să îngenuncheze, îi puse pe cap coroana Împăratului Roşu, numindu-l stăpânitorul împărăţiei roşii, şi-i dădu fata de nevastă.

La o vreme, Împăratul Alb muri, după ce mai înainte, pe patul de moarte, îi lăsă lui Petru coroana şi sceptrul lui, numindu-l stăpânitor şi peste împărăţia albă. Astfel Petru domni în amândouă împărăţiile, prin înţelepciunea şi vitejia lui le cârmui în chip desăvârşit, iar el trăi cu iubita lui soţie, fata Împăratului Alb, încă mulţi ani fericiţi.

---

1. sanchiu = posac, tăcut, ursuz, încăpățânat, îndărătnic. ↩︎