Mama lui Petru Firicel muri înainte de vreme, iar tatăl său, însurându-se din nou, el se pomeni cu o mamă vitregă. Se purta rău cu Petru Firicel, iar el, ca să-şi mai verse necazul, o lua în derâdere. Ea se făcu astfel şi mai amarnică şi puse la cale să-l alunge cu orice preţ din casă. Îi cerea asta adesea bărbatului ei, dar multă vreme îi ceru degeaba. Într-un rând însă, cazna necontenită îl înduplecă pe acesta, îşi chemă feciorul şi-i zise:

— Ascultă, Petre, trebuie să părăseşti casa şi să-ţi găseşti un alt loc în care să trăieşti; ia-ţi de-aici ce este al tău, chiverniseşte-te bine cu merinde şi băutură şi du-te încotro vei vedea cu ochii.

Petru, care şi aşa nu mai avea de multă vreme poftă să stea în casa părintească, iar pe deasupra era bucuros să vadă lumea, făcu fără să crâcnească ceea ce i se poruncise şi plecă.

Umblând el aşa, ajunse într-o pădure mare şi auzi aici foşnetul puternic al copacilor, dar i se păru că aude şi altceva, cu totul neobişnuit, şi atunci strigă:

— Care eşti acolo?

La întrebarea asta îi ieşi în faţă un om care-i zise:

— Eu îs, Strâmbă-Lemne!

Fără să cerceteze mai îndeaproape acest nume ciudat, Petru Firicel îi întinse străinului mâna, zicând:

— Să ne facem fârtaţi buni!

La care celălalt se-nvoi şi porni cu el. Nu trecu mult timp şi întâlniră iar un om străin care freca pietre şi zicea că-l cheamă Sfarmă-Piatră. Îi deteră bineţe, zicând:

— Ziua bună, fârtate!

Apoi îl întrebară dacă nu voia să se facă frate de cruce cu ei. El zise că da şi porni mai departe cu ei. Îşi ridicară o casă în mijlocul pădurii, prilej cu care Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră făcură treabă bună. Când terminară, cei trei fraţi de cruce îşi împărţiră îndeletnicirile gospodăreşti: Sfarmă-Piatră avea să fie bucătar, iar Petru şi Strâmbă-Lemne aveau să vâneze.

Odată, când bucătarul era singur acasă, se ivi în faţa uşii un călăreţ ciudat; pe o jumătate de iepure stătea un omuleţ abia cât un deget de lung, dar cu o barbă de-un cot. Spre groaza lui, Sfarmă-Piatră înţelese degrabă că era Barbă-cot. Omuleţul fioros coborî, se uită prin casa cea nouă, merse de la un colţ la altul, cercetând totul, apoi se repezi la Sfarmă-Piatră, care era foarte înfricoşat, îl trânti la pământ, zmulse din oală carnea care fierbea şi începu s-o mărunţească pe pieptul gol al fricosului de pe podea, care începu să urle de durere când zeama fierbinte de carne îi pătrunse în pieptul rănit de tăieturile de cuţit. După ce mărunţelul îşi sfârşi treaba smintită, urcă pe iepurele său şi dispăru în pădure.

Întorcându-se acasă, cei doi tovarăşi de vânătoare intrară în odaie şi îl găsiră pe fratele Sfarmă-Piatră care încă mai stătea lungit pe jos, urlând şi gemând, şi care le povesti ce se întâmplase. Strâmbă-Lemne îşi râse de el, făcându-l laş că se lăsase căznit astfel de un pitic mărunţel.

— Mâine rămân eu acasă, continuă el lăudăros, să văd de nu vi l-oi înfăţişa la masă pe netrebnic ca pe o vrabie friptă.

Sfarmă-Piatră primi cu recunoştinţă această propunere, îşi părăsi slujba de bucătar şi porni a doua zi cu Petru la vânătoare, în vreme ce Strâmbă-Lemne, trebuind să se îngrijească de bucătărie, aştepta nerăbdător păţania cu piticul călare pe jumătate de iepure. Acesta nu-i puse prea mult răbdarea la încercare, căci apăru degrabă, călare ca şi ieri, se opri în faţa casei şi coborî, fără să ţină seama de primirea grosolană pe care încerca să i-o facă meşterul bucătar. Umblă din nou încoace şi-ncolo, cercetând totul, apoi îl trânti la pământ pe Strâmbă-Lemne, care-l suduia, şi-i făcu şi lui întocmai ca ieri lui Sfarmă-Piatră. Piticul răutăcios plecase de mult spre pădure şi era de-acum seara târziu, când cei doi vânători se întoarseră, în cele din urmă, acasă. Povestirea celor întâmplate se sfârşi şi se înţelese deopotrivă de repede şi câteşitrei se învoiră ca mâine să facă Petru Firicel pe bucătarul şi să rămână acasă.

După ce tovarăşii săi plecară la vânătoare, Petru nu rămase multă vreme singur, căci apăru degrabă în faţa casei piticul lung cât degetul cel mare. Când dădu semne că vrea să coboare, Petru Voinicul i-o luă înainte, vrând să-l prindă de barbă. Mărunţelul zbură spre pădure, urmărit de Petru până la peştera lui, care cobora adânc în pământ şi unde se ascunse. Petru se întoarse înapoi şi îşi aşteptă tovarăşii acasă, care la întoarcere fură peste poate de uimiţi că rămăsese teafăr. Le ceru atunci să ia un ştreang lung şi să vină cu el, să-l lase în jos, în peştera adâncă. Admirându-i curajul, merseră cu el şi-l lăsară în jos, în peşteră, căci Petru îşi jurase să nu aibă astâmpăr până nu avea să-l găsească şi să-l ciopârţească pe piticul hain. După ce coborî pe ştreang în jos, se pomeni într-o mare întunecime, dar auzi ceva zgomot şi gândi că acela nu putea veni decât de la pitic. Se desprinse de ştreang şi dibui drumul, după zgomot, care se muta de la un colţ la altul. Peştera nu era foarte mare şi astfel puse curând mâna pe piticul mărunţel, împreună cu jumătatea de iepure, şi-l ciopârţi cu briceagul său. Orbecăi iarăşi căutând ştreangul pe care coborâse, dar nu-l mai găsi şi la chemările sale nu răspunse nici Strâmbă-Lemne şi nici Sfarmă-Piatră. De-ndată ce simţiseră că ştreangul e mai uşor, aceştia crezuseră că Petru se prăbuşise într-o prăpastie adâncă; de spaimă ca nu cumva piticul fioros să vină iar asupra lor, trăseseră ştreangul şi-o luaseră la sănătoasa.

Între timp, Petru dădu în peşteră de un drum, merse pe el ce merse şi ajunse într-o peşteră mai mare unde, bâjbâind încoace şi-ncolo, băgă de seamă o geană de lumină. Mergând către ea, găsi gura peşterii prin care soarele lumina înăuntru şi se pomeni în pădure. Aici văzu într-un tufăriş o colibă sărăcăcioasă, dar primitoare în care intră fără multă vorbă pe uşa joasă. Deschizând uşa alăturată, dădu peste o bătrânică oarbă; mânca tocmai mămăligă cu lapte. Deoarece îi era foarte foame şi băgase repede de seamă că ea nu vedea, Petru se strecură tiptil şi-o ajută cât putu de iute să-şi golească strachina. Bătrână băgă de seamă că de astă dată bucatele i se termină mult mai repede, de aceea zise cu bunătate:

— Ei, cine-i aici? Dacă eşti fată, să-mi fii copilă, dacă eşti băiat, să-mi fii fecior.

La aceste vorbe bune, Petru strigă:

— Eu îs maică, feciorul tău!

Bătrâna se umplu de voie bună, îl primi ca pe feciorul ei, îi dete oile să le pască, dar îi atrase luarea aminte să nu se ducă spre văgăuna din spatele colibei, căci acolo sălăşluiesc balaurii haini care îi răpiseră luminile ochilor.

Petru, care apucase voiniceşte bâta şi fluierul, îşi mână oile de-a dreptul spre văgăuna balaurilor, căci voia să se încredinţeze că acolo sălăşluiesc cu adevărat balauri. Ajungând la văgăună, se lăsă pe o piatră, duse fluierul la gură şi începu să cânte. Când balaurii auziră, se apropiară cu toţii încet, se aşezară la picioarele lui ca porumbeii care se soresc şi-i ziseră:

— Ei, Petre, ne-ai putea învăţa şi pe noi să cântăm atât de frumos?

La care Petru răspunse:

— De ce nu? Bucuros.

Cu aceste vorbe, se trase şiret, încet-încet, de la hotarul moşiei balaurilor, cântând întruna, iar balaurii care nu se mai săturau s-asculte muzica frumoasă veneau după el. Când fu destul de departe de văgăuna din pădure, luă un topor, despică un stejar, tăie o pană şi-o împinse în despicătură, după care zise balaurilor să-şi bage ghiarele înăuntru, că astfel, de-ndată ce le vor scoate la un semn, au să poată cânta din fluier la fel de bine ca el sau chiar mai bine. Când însă, încrezându-se în vorbele sale, balaurii îşi băgară ghiarele în despicătură, Petru trase pana şi, iată, toate spurcăciunile rămaseră prinse în chipul cel mai jalnic. Acum se propti cu toporul ridicat în faţa lor şi, ameninţându-i cu moartea, le ceru ochii mumei sale din pădure. Prinşii se înfricoşară, urlau şi gemeau, dar îi ziseră:

— Mumă-ta să-şi spele de trei ori ochii în iazul de lapte de lângă văgăuna din pădure, unde locuim, şi o să-şi capete iar lumina ochilor.

După ce Petru îşi întipări în minte taina asta, ridică toporul şi reteză capetele balaurilor unul după altul, apoi plin de voie bună se duse la mumă-sa din pădure, o luă de mână şi-i zise să vină cu el. După prima spălare, bătrânei i se păru că vede o geană de lumină, după care şi-i mai spălă o dată şi văzu mai bine. După ce şi-i spălă a treia oară, vederea îi era tot atât de limpede şi de ageră ca a unui copil. Bătrâna cea bună nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi-l binecuvântă pe Petru, bunul ei fecior.

Mai trăiră o vreme împreună, dar flăcăul se simţea îmboldit să plece iarăşi în lumea largă. Iar fiindcă bătrâna nu voia să-l lase nicidecum să plece, îşi strânse într-o noapte lucrurile şi porni la drum, fără ca ea să bage de seamă. Nu ajunsese prea departe, când o vulpe îi tăie drumul. Îşi întinse de-ndată arcul, dar vulpea grăi:

— Nu mă omorî, îţi dau unul din puii mei, o să-ţi fie sigur de folos. Petru râse, puse arcul de-o parte şi luă puiul de la vulpea bătrână. Mai încolo întâlni un lup, pe care voi, de asemenea, să-l doboare, dar şi lupul îi zise să-l cruţe că-i dă un pui care o să-l slujească foarte bine. Petru luă şi puiul de lup şi-l puse să meargă alături de el. După ce mai merse o bucată de drum, se pomeni deodată în faţă cu un urs, pe care îl ţinti cu săgeata ca să-l doboare. Dar când şi acesta îi spuse că-i dăruieşte un pui, nu-l omorî, ci luă şi ursuleţul ca tovarăş de drum şi merse mai departe cu tustrei fârtaţii din pădure.

După o vreme ajunse într-un oraş mare şi frumos. Când trecu de poarta lui, văzu atârnând la toate casele steaguri mari, cernite şi, nepricepând ce se întâmplă, o întrebă pe o femeie bătrână care venea pe drum. Bătrâna se uită la el şi începu apoi să plângă cu sughiţuri şi să povestească:

— Ah, fiule, un balaur grozav, cu douăsprezece capete, şi-a făcut sălaşul în faţa oraşului şi până acum fiecare casă a trebuit să-i dea o fată s-o înghită, iar azi a venit şi rândul chipeşei prinţese, singura copilă a împăratului nostru. Dacă zăboveşti pe-aici, poţi s-auzi cum au să bată clopotele, când or duce-o pe sărmana copilă tocmai acolo la smârcurile care se întind nu departe de poartă.

Spunând astea, bătrâna merse mai departe şi-l lăsă pe Petru în drum, care însă nu stătu mult pe gânduri, ci hotărî grabnic să-l răpună pe balaur. Îşi cumpără de aceea douăsprezece săgeţi şi, tocmai când isprăvea treaba asta, în toate turnurile oraşului se porniră să bată clopotele. Se adunase un mare alai de îngropăciune care s-o ducă pe prinţesă cu mare cinste spre a fi jertfită balaurului.

Convoiul ajunse în dreptul smârcurilor şi începu să se micşoreze treptat şi, cu cât se apropia de locul înfiorător, cu atât se împuţinau însoţitorii care fugeau de frica balaurului, aşa încât până la urmă sărmana prinţesă ajunse singură aproape de smârcuri, unde, chinuită de spaima morţii, căzu în genunchi şi trebui să se aşeze, plângând în hohote. Acum se ivi Firicel cu soţii săi din pădure, o întrebă cu bunătate de ce plânge, îi dădu curaj şi-i zise să nu se teamă că el o să facă tot ce trebuie ca să nu păţească nimic. Această milă şi înfăţişarea curajoasă a flăcăului o mai liniştiră cumva pe prinţesă, cu toate că nu credea că Petru ar fi în stare să răpună dihania. Petru se aşeză lângă prinţesă, îşi puse capul în poala ei şi-o rugă să-i pună în rânduială părul care, din pricina vieţii îndelungate şi neîngrijite petrecute în pădure, îi şedea vâlvoi. Înghiţindu-şi pe jumătate lacrimile, prinţesa făcu aşa cum se pricepu mai bine. Între timp lui Petru i se făcu somn şi aţipi, după ce mai înainte îi spusese prinţesei să-l lase oleacă să se odihnească, dar nu care cumva să-şi bage mâna-n traista sa.

Petru adormi şi prinţesa, tocmai fiindcă Petru o oprise, băgă mâna-n traista sa. Atunci văzu balaurul venind din depărtare şi se sperie atât de tare de înfăţişarea lui grozavă, încât nu putu să scoată o vorbă. Doar o lacrimă fierbinte îi curse de pe obraji pe faţa lui Petru, care sări o dată ca ars şi, văzând balaurul, începu s-o mustre pe prinţesă, crezând că dinadins nu-l trezise ca să-l dea balaurului. Speriată de asta, prinţesa îşi scoase iute mâna din traistă şi trase afară, fără să bage de seamă, una din cele douăsprezece săgeţi pe care Petru le pusese de-o parte pentru balaur. Petru nu luă aminte sări-n sus, săgetă unul din cele douăsprezece capete ale balaurului şi-l nimeri atât de bine, încât îl crăpă, lăsându-l fără viaţă. Apoi îl săgetă pe-al doilea, şi tot astfel pe celelalte nouă. Pentru al doisprezecelea cap însă nu găsi nici o săgeată, iar balaurul, care cu pierderea fiecărui cap spumega tot mai tare de mânie, se repezi acum ca turbat. Dar Petru ştia ce avea de făcut; îi ceru prinţesei un bold şi săgetă cu el cel de-al doisprezecilea cap al balaurului, aşa că dihania zăcea acum neînsufleţită în iarbă. Apoi se duse şi tăie limbile din cele douăsprezece capete şi le puse pe toate în traistă, apoi se întinse să-şi continue somnul de-acolo de unde îl întrerupsese balaurul.

Toate astea le văzuse de departe un ţigan, care se strecură tiptil încoace, îi tăie capul lui Petru în somn, luă în spinare capetele balaurului şi-o târî pe prinţesă după el. Dar fârtaţii din pădure ai lui Petru, care nu putuseră împiedica nelegiuirea, se întristară peste fire şi se sfătuiră ce-ar fi fost de făcut ca să-şi salveze stăpânul. După ce chibzuiră zadarnic îndelung, se despărţiră cu gândul că poate să găsească ceva prin apropiere. Vulpea întâlni atunci un şarpe care ducea-n gură o buruiană. Îl întrebă:

— Ce buruiană e asta?

La care şarpele răspunse:

— E o buruiană fermecată, vreau să-i lipesc la loc feciorului meu capul retezat.

Auzind asta, vulpea credincioasă se bucură nespus, se apropie prietenoasă de şarpe şi-l rugă s-o lase să vadă mai îndeaproape buruiana fermecată. Şarpele i-o întinse, vulpea se făcu că vrea s-o cerceteze, dar o înhăţă cu dinţii şi p-aci ţi-e drumul, la locul unde zăcea trupul lui Petru. Acolo le povesti fârtaţilor săi, lupului şi ursului, ce e cu buruiana asta, şi toţi trei nu mai zăboviră să-i pună la loc capul stăpânului lor, aşezând buruiana fermecată de jur împrejurul tăieturii. Dar corpul nu prinse viaţă, de aceea vulpea şi lupul plecară din nou să caute ajutor, în vreme ce ursul rămase de priveghi. Lupul întâlni acum o femeie bătrână care ducea apă într-un ulcior. Lupul o întrebă ce duce şi i se răspunse că duce apă vie. La asta lupul mormăi:

— Ei, am tot auzit de apa asta, dar de văzut n-am văzut-o, arată-mi, te rog, şi mie, să ştiu baremi cum arată.

Când bătrâna îi arătă apa, luă o înghiţitură zdravănă în gură şi grăbi spre leşul lui Petru şi curând tustrei, lupul, ursul şi vulpea, se străduiau să-l ungă şi astfel să-şi readucă stăpânul la viaţă.

Când Petru Firicel învie, se trezi ca din vis. Dar corpul balaurului îi aduse aminte de întâmplările din ultima vreme. Grăbi de aceea spre oraş ca să-i caute pe frumoasa prinţesă şi pe împărat; mai înainte însă, el şi tovarăşii săi din pădure îşi jurară credinţă nestrămutată.

Între timp, la curtea împăratului, toată lumea era voioasă şi plină de însufleţire că balaurul fusese răzbit, faptă ce se credea făcută de ţiganul mincinos, căci el se putea adeveri cu capetele animalului; de asemenea, se făceau mari pregătiri pentru o nuntă strălucitoare, căci ţiganul trebuia să primească mâna prinţesei drept răsplată pentru fapta sa. Rugăminţile şi lacrimile nefericitei prinţese nu ajutară la nimic; ea nici nu se putea împotrivi voinţei părintelui ei care, împreună cu tot poporul, vedea în ţigan pe salvatorul lor.

Acum apăru Petru Firicel cu cei trei însoţitori ai săi în curtea palatului împărătesc, unde prinţesa tristă, de cum îl văzu, îl chemă la ea. Îi povesti ce se întâmplase şi-l rugă să pedepsească minciunile mârşave ale ţiganului şi să se adeverească pe sine drept omorâtorul balaurului. Apoi alergă la tatăl ei şi-l rugă să-l cerceteze pe străinul care tocmai venise la palat şi care era adevăratul salvator al ţării de balaurul cu douăsprezece capete.

Împăratul îl chemă la sine pe Petru şi ascultă cu luare aminte ceea ce îi povesti acesta. Deoarece spusele sale erau întocmai ca cele de care îl încredinţa cu tărie prinţesa şi în răspăr cu cele ale ţiganului, împăratul îl crezu şi ţiganul fu chemat în faţa împăratului ca să dea seama. Cu toate că vederea lui Petru, căruia îi tăiase capul, îl umplu de spaimă, cuteză totuşi să spună că el a omorât balaurul şi că dovadă sunt cele douăsprezece capete. La asta, Petru îi ceru să arate limbile lor şi când ţiganul le tot căuta degeaba, iar Petru le scoase, în cele din urmă, din traistă, împăratul şi toţi cei de faţă recunoscură că Petru este biruitorul balaurului, iar ţiganul un ticălos josnic. Fu pe loc înhăţat, băgat într-un butoi, în ai cărui pereţi interiori erau înfipte cuie, şi rostogolit de pe un munte înalt. Împăratul îl îmbrăţişă pe Petru Firicel cu inima plină de recunoştinţă, îi dădu prinţesa, fata sa, de nevastă şi porunci să se înceapă imediat petrecerea de nuntă. Cei trei fârtaţi din pădure însă, care îl slujiseră cu credinţă pe Petru, rămaseră întotdeauna la el, iar mai apoi, după moartea împăratului, când stăpânul lor căpătă împărăţia şi coroana, li se dădură cele mai înalte ranguri pe care ei le ocupară cu cinste.