Un împărat şi un rege, ale căror ţări erau vecine, s-au pomenit în aceeaşi noapte taţi: nevasta împăratului născu un băiat, aceea a regelui o fată. Amândoi, regele şi împăratul, nu mai puteau de bucurie, dar bucuria primului nu fu lungă, căci încă din a treia zi, pe când regina dormea, un balaur puternic o răpi pe mica prinţesă.

Când feciorul împăratului se făcu mare, începu să viseze în fiecare noapte o mândreţe de fată, fără să ştie cine era. Nu-i mai ieşea din minte nici peste zi şi de aceea îşi întrebă într-un rând doica cine putea să fie fata chipeşă pe care o visa întruna atât de desluşit. Doica îi spuse că nu putea să fie alta decât fata de împărat născută în aceeaşi noapte cu el, dar care încă din a treia zi dispăruse din leagăn, şi nimeni vreodată nu-i putuse da de urmă.

Trecu o vreme în care prinţul o visa mereu-mereu pe frumoasa prinţesă şi nu-şi putea scoate din minte nici ziua, nici noaptea chipul ei fermecător. Până la urmă nu mai putu să rabde, merse la tatăl său, îi ceru arme, bani şi oameni ca să pornească la drum s-o găsească pe chipeşa fată de rege, a vecinului său. La început, bătrânul împărat nu se învoi, căci pentru asemenea treabă, prinţul i se părea prea necopt; dar fiindcă el stăruia, împresurându-l cu rugăminţile sale, porunci să fie gata de plecare un număr de oşteni călare ca să-l însoţească pe prinţ la un drum lung, pentru care îi dădu acestuia banii necesari şi toate cele trebuincioase.

Astfel prinţul plecă de-acasă, nu înainte de a-şi fi luat rămas bun de la părinţi, cărora mai apoi le dădea veşti de pe drum, la fiecare trei zile. Pretutindeni pe unde trecea şi auzea de robi care urmau să fie condamnaţi la moarte sau se aflau altminteri în mare nenorocire, se ducea într-acolo, îi răscumpăra de la stăpânii lor şi le dăruia libertatea. Astfel, într-o bună zi, află că aveau să fie executaţi trei oameni, printre care şi vestitul Viliş Viteazul¹, despre care se spunea că era desigur nemuritor şi că fusese încins cu trei cercuri de fier. Prinţul se duse într-acolo, îi răscumpără, le dărui libertatea, pe Viliş însă îl rugă să vină cu el. Acesta îl întrebă încotro merge, iar când îi răspunse că umblă să caute o fată de împărat răpită, îi zise că nu avea trebuinţă de nici un om, să-şi trimită soţii acasă.

După care îl sfătui pe prinţ să pună să se facă o groapă în care să intre cu ceata lui, iar pentru el să se aducă un pahar de vin. După ce se făcură toate astea şi Viliş bău vinul, cele trei cercuri de fier pe care le avea în jurul pieptului săriră atât de straşnic, încât zburară până hăt departe, iar pe el îl smulse o arşiţă din lăuntru şi-l azvârli atât de sus în văzduh, încât căzu înapoi la pământ cu o nemaipomenită putere.

Apoi îl strigă pe prinţ, iar după ce acesta îşi trimise înapoi, la tatăl său, toţi oamenii, îi zise:

— Mergem acum s-o salvăm pe prinţesă de la balaur, un drum din care n-am să mă mai întorc.

Prinţul nu se sperie însă de vorbele astea şi amândoi îşi urmară drumul mai departe neînfricaţi. În fine, Viteazul Viliş vorbi din nou:

— Ajungem acum în Câmpia Dorului, unde o să te năpădească un dor nemaipomenit de casă.

Prinţul îi răspunse că trage nădejde să biruie voiniceşte încercarea asta.

— Apoi, zise Viliş mai departe, ajungem la Câmpia Plângerii şi ai să simţi în sufletul tău toate durerile şi chinurile de pe lume.

Dar şi pe astea prinţul nădăjduia să le poată birui cu voinţă dârză.

— După Câmpia Plângerii, începu din nou Viliş, trebuie să trecem peste Câmpul Florilor. Acolo sunt mii şi mii de flori care ne vor ruga să le luăm cu noi, dar păzeşte-te să dai vreuneia ascultare, căci dacă ai lua fie şi numai una singură, ţi-ai pierde capul.

Prinţul îşi întipări în minte această învăţătură şi merseră mai departe călare. Ajunseră astfel la un izvor şi fiindcă le era foarte sete, coborâră de pe cai ca să bea. Mai întâi bău Viliş, apoi se aplecă prinţul; dar în timp ce bea, Viliş îl împinse de la spate, aşa încât căzu în apă. Prinţul nu se sinchisi de asta, ci ieşi din apă şi, iată, minune! Părul i se aurise în apa de izvor. Încălecară pe cai şi merseră mai departe.

Ajunseră acum la Câmpia Dorului, unde pe prinţ îl apucă un asemenea dor de casă, încât i se păru că o să plesnească. Dar Viliş îl îmboldi să se grăbească şi peste puţin timp treceau de hotarul primejdios. După o vreme intrară în Câmpia Plângerii, unde prinţul ar fi fost doborât de jalea din piept, de oastea de dureri necunoscute, dacă Viliş, temându-se de o nenorocire, nu l-ar fi luat pe calul său şi astfel, trăgând şi calul prinţului după sine, n-ar fi atins în goană celălalt hotar. În urmă, ajunseră la Câmpul Florilor, acolo înfloreau mii şi mii de flori, dintre cele mai frumoase, care se rugau şi strigau:

— Ia-mă cu tine! Ia-mă cu tine!

Amintindu-şi de povaţa lui Viliş, prinţul îşi stăpâni dorinţa de a lua o floare; una singură sări pe pălăria lui. Atunci apăru Regina Florilor, se uită peste câmp, numără florile şi băgă de seamă că lipsea una. Când o zări la pălăria prinţului, se apropie mânioasă, îşi trase sabia şi voi să-i taie capul; prinţul, care îşi trăsese şi el sabia, pregătit pentru orice împrejurare, îşi ceru iertare, spunând adevărul că neobrăzata îi sărise pe pălărie fără voia lui. Ceea ce adeveriră şi celelalte flori. Atunci regina porunci florilor să tacă şi-i spuse celei care încercase să scape să treacă la locul ei, iar ea nu aşteptă să i se zică de două ori.

Acum Viliş o rugă pe Regina Florilor să-i spună unde era de găsit balaurul care o răpise pe fata de rege. Neştiind, ea îi îndrumă către Sfânta Miercuri care, fiind mai în vârstă, trebuia să ştie mai bine; totodată le atrase luarea aminte asupra unei pisici rele care apăra uşa Sfintei. Prinţul şi Viliş îi mulţumiră, porniră mai departe şi după ceva căutare ajunseră la casa Sfintei Miercuri. Intrară înăuntru fără teamă de pisica rea care păzea casa, dar care nu-i băgă în seamă. Sfânta Miercuri se minună că intraseră neobservaţi şi-i întrebă ce vânt îi aduce, la care Viteazul Viliş îi spuse păsul lor. Dar nici Sfânta Miercuri n-avea ştire de nimic şi-i trimise pe voinici la Sfânta Vineri, prevenindu-i, şi ea, de pisica rea care sta de strajă sub uşa Sfintei. La Sfânta Vineri le merse celor doi voinici ca la Sfânta Miercuri: fură bine primiţi, dar nu aflară nici aici nimic despre balaur şi lăcaşul său. Bătrâna cea bună îi trimise la Sfânta Duminică, aceasta, fiind mai tânără, putea fi mai pricepută în astfel de lucruri.

Şi Sfânta Duminică îi primi cu bunăvoinţă pe cei doi viteji, îi pofti înăuntru să şadă şi, mirându-se că-i trecuseră pragul teferi, îi întrebă ce vânt îi aduce la ea. După ce află, le făgădui să le dea de îndată răspunsul, îşi luă un fluier şi începu să cânte din el. Abia se auziră primele sunete, că în faţa casei se şi adună o mulţime de animale felurite. Veneau de aproape şi de departe, iar din văzduh se lăsau păsările toate, ascultând de sunetele fermecate ale fluierului. Toate erau de faţă, numai vulturul lipsea. Sfânta Duminică le întrebă pe rând despre sălaşul balaurului care o răpise pe fata de rege, dar nimeni nu fu în stare să dea vreo lămurire. În fine, veni şchiopătând şi vulturul, iar Sfânta Duminică îl mustră pentru încetineala sa, dar el îşi ceru iertare, zicând că umblă îndoit şi nu-şi poate folosi mai iute aripa pe care şi-o scrântise, luând-o la goană în faţa balaurului uriaş. La întrebarea, dacă ştie unde sălăşluieşte acesta, răspunse că da, şi atunci primi poruncă să le arate celor doi viteji drumul până acolo. Se sperie grozav la vorbele astea şi se rugă să i se-ngăduie să nu meargă până la sălaşul balaurului, ci doar până la hotarul său. Ceea ce i se încuviinţă. Viliş îl luă cu sine pe cal şi, după ce Sfânta Duminică se despărţi de ei cu multă bunăvoinţă, cei doi viteji porniră la drum.

Ajungând la hotarul moşiei balaurului, călăuzitorul lor înaripat le arată, dintr-un copac în care se suiră tustrei, casa spurcăciunii şi apoi se îndepărtă cât putu de repede. Din acest punct de observaţie, Viliş văzu că în clipa aceea balaurul nu era acasă, pricină pentru care merseră în cea mai mare grabă într-acolo. O găsiră pe fata de rege singură, iar prinţul o recunoscu căci aşa o văzuse în visele sale. De îndată înhămară un car cu cei mai buni cai ai balaurului, ziseră prinţesei, care le dădu bucuroasă ascultare, să se suie în el şi fugiră cu ea de-acolo.

Între timp, balaurul care oricât de departe era mirosi că în casa lui fuseseră străini, alergă după răpitori, înhăţă fata furată, îl aruncă pe Viteazul Viliş în cea mai adâncă prăpastie din lume, iar pe prinţ îl azvârli cu atâta mânie spre nori, încât zbură sus, tot mai sus, şi poate până la urmă, dacă nu l-ar fi primit o grămadă de nori, ar fi nimerit în nemărginire. Viteazul Viliş, fiind nemuritor, îşi veni repede în fire după căzătura zdravănă, se duse în spatele norilor care îl ascundeau pe prinţ şi-l scoase pe acesta de-acolo; apoi aşteptară până ce balaurul uriaş plecă iarăşi de-acasă şi, stăruitori, intrară încă o dată înăuntru. Acum se sfătuiră cu mai multă băgare de seamă asupra felului în care frumoasa prinţesă urma să fie răpită fără greş. Deoarece plângea, Viliş o întrebă care e pricina şi află că era necăjită deoarece încercarea de fugă nu izbutise; apoi, trebuia să scarmene în fiecare zi, de fel şi fel de gângănii, trupul scârbavnic al dihaniei. Viliş o sfătui ca atunci când avea să se mai îndeletnicească iar cu asemenea treabă respingătoare să-nceapă a plânge; atunci balaurul o s-o întrebe care e pricina lacrimilor ei, iar ea să răspundă:

„Ah! l-ai aruncat pe vestitul voinic Viliş Viteazul în cea mai adâncă prăpastie din lume, iar pe prinţul care s-a născut în acelaşi ceas cu mine l-ai zvârlit în văzduh! Ce-o să se întâmple cu ei?” Astfel îi va stârni milă, apoi va trebui să-l întrebe în ce-i stă puterea. Prinţesa făgădui să facă întocmai. Viliş se prefăcu într-un vasilisc spre a putea s-asculte netulburat vorbele lor; apoi se ascunse cu prinţul sub una din stanele de piatră care se aflau de jur împrejurul sălii.

Întorcându-se balaurul, se aşeză jos şi-i porunci prinţesei să-şi facă treaba zilnică, la care ea urmă povaţa lui Viliş. În urmă, cuteză să-l întrebe în ce-i stă puterea; balaurul se răsti la ea, zicând că la ce-i trebuie să ştie asta. Prinţesa nu se lăsă zăpăcită, ci mai întrebă o dată şi adăugă:

— Doar suntem singuri!

La care balaurul zise:

— Dacă se duce cineva la iazul de lapte şi loveşte de trei ori cu palma suprafaţa lui, atunci apare un vultur cu care trebuie să se lupte. Dacă vulturul îl biruie pe acela, atunci îl dobor şi eu, dacă vulturul e biruit, atunci îmi pierd şi eu puterea o dată cu el.

Spunând aceste vorbe, balaurul se-ndepărtă, atunci Viliş ieşi din ascuzătoare şi, plin de bucurie, îi zise prinţesei:

— Acum eşti a noastră.

Apoi el şi prinţul se îndepărtară şi merseră la iazul de lapte, unde Viliş bău un pahar de vin. Apoi lovi de trei ori cu palma suprafaţa de lapte şi deodată se ivi un vultur uriaş. Viliş se luă la luptă cu el şi, cu adevărat, după scurtă vreme îl birui. Tot acum, acasă, balaurul simţi cum puterile lui mari îl părăsesc. Când Viliş se duse din nou la prinţ, îi zise:

— Acum tu fă-te un vânător, eu mă prefac într-un câine de vânătoare şi or să vină doi iepuri, pe care să-i dobori!

Prinţul se pregăti de vânătoare, în aceeaşi clipă Viliş se făcu un câine de vânătoare şi mână în bătaia săgeţii lui doi iepuri, pe care prinţul îi doborî cu o săgeată. După care merseră mai departe, două păsărele zburară spre ei şi se aşezară de-o parte şi de alta a drumului; iar una se văita:

— Oh, nefericita de mine!

Dar cealaltă cânta:

— Oh, fericita de mine!

Şi pe aceste păsări, prinţul le săgetă deodată. Apoi Viliş îşi luă iarăşi înfăţişarea lui adevărată şi zise către prinţ:

— Acum aşteaptă aici, până mă-ntorc, trebuie să mă depărtez vreme de nouă zile.

Prinţul rămase, Viliş însă se duse la cei patru stâlpi de piatră şi se rugă nouă zile, după care ieşiră din ei o sabie şi o lamă de oţel. Viteazul le luă cu sine şi se întoarse la prinţ.

Nu mai zăboviră mult, ci merseră drept la lăcaşul balaurului tocmai când acesta era acasă. Balaurul încerca însă să se ascundă şi urla:

— Credeam că ţi-am luat puterea, şi când colo tu mi-ai mâncat-o
pe a mea.

Atunci Viliş o luă pe prinţesă şi i-o dete prinţului, zicându-i să-l urmeze pe acesta. El însuşi rămase pe loc până ce ei ajunseră la hotar, apoi înhăţă balaurul, îl întinse pe o uşă, pe care o scosese din ţâţâni, puse un picior pe pragul uşii, celălalt însă pe o scară şi încercă de două ori să-i taie capul. Degeaba! Atunci luă lama de oţel dată de stâlpii de piatră şi-şi ascuţi tăişul sabiei, îşi propti din nou picioarele ca mai înainte, în aşa fel încât s-o poată lua iute la fugă, îi tăie capul balaurului dintr-o singură lovitură şi apoi o şterse cât putu de repede, se avântă în şa şi calul porni în urma prinţului şi a prinţesei, gonind după puteri. Sângele turbat al balaurului se luă clocotind după el, dar nu îl mai putu ajunge. Şi picioarele spurcăciunii începură s-alerge, dar nu-l mai prinseră, astfel că Viliş ajunse teafăr la perechea de fugari şi merse cu ei mai departe.

Nu mai aveau mult până în oraşul în care locuia împăratul, tatăl prinţului, aşa că el le scrise carte părinţilor săi, înştiinţându-i că vine cu prinţesa. Dar ei erau porniţi cu vrăjmăşie împotriva viitoarei lor nore, poate fiindcă din pricina ei prinţul trecuse prin primejdii atât de mari, aşa că împărăteasa îi trimise prinţesei în dar o cămaşă frumoasă, pe care însă Viliş, de îndată ce o văzu, o rupse în bucăţele, povăţuind-o să nu primească nimic de la părinţii prinţului, căci, dacă ar fi îmbrăcat această cămaşă, s-ar fi prefăcut într-o stană de piatră. Când călătorii se apropiară şi mai mult de ţara lor, împăratul trimise doi cai minunaţi, pe care Viliş îi ciopârţi în mii de bucăţi la fel cum rupsese mai înainte cămaşa. În cele din urmă ajunseră acasă, fără darurile părinteşti, unde prinţul o luă de nevastă pe fata de rege, împotriva dorinţei tatălui şi mamei sale.

La nuntă, Viliş bău un pahar de vin şi se prefăcu pe loc în stană de piatră. Pierderea unui prieten atât de credincios îi umplu pe prinţ şi pe soţia lui de o adâncă tristeţe, iar prinţul ceru pretutindeni sfat asupra felului în care ar putea să-l readucă la viaţă pe viteazul nemuritor. În cele din urmă, o moaşă îi spuse că dacă ar unge stana de piatră cu sângele proaspăt al unui copil înrudit, viteazul ar învia, să taie deci de la un astfel de copil un deget. Când la puţină vreme una din rudele sale născu doi gemeni, se duse degrabă acolo şi îl ciopârţi de tot pe unul din copii, îi strânse sângele şi unse cu el stana de piatră care se însufleţi pe loc, spre bucuria lui şi a prinţesei. Iar împăratul şi împărăteasa s-au mirat şi ei de asemenea minune şi pornirea lor împotriva prinţesei şi a lui Viliş s-a prefăcut de-atunci în dragoste. S-au orânduit petreceri strălucite, în timpul cărora poporul şi-a arătat marea lui bucurie faţă de chipeşa pereche de tineri şi de prietenul lor credincios, Viliş Viteazul.

---

1. Viliş Viteazul = Al doilea cuvânt a fost derivat de povestitor de la maghiarul vitez (erou, cavaler); în privința primului era de părere că înseamnă „voios”. Deci numele s-ar traduce prin „Cavalerul voios”. ↩︎