În vremuri vechi era obiceiul ca oamenii în vârstă să fie omorâţi, căci erau socotiţi nefolositori. Un tânăr nu-şi putu însă călca pe inimă să-şi ucidă propriul tată; dar fiindcă se temea de ceilalţi, îl ascunse pe bătrân în pivniţă, într-un butoi gol, şi acolo îl hrănea şi-i dădea de băut pe ascuns, aşa că nici un suflet de om nu-i ştia taina.

Se întâmplă însă odată ca toţi bărbaţii din popor în stare de luptă să fie chemaţi să se înarmeze şi să meargă să se bată cu un monstru puternic care, din peştera în care sălăşluia, răspândea de jur împrejur numai jale şi nenorocire. Fiul credincios nu ştia cine i-ar fi putut îngriji părintele închis ca să nu se prăpădească de foame şi sete. Îi duse toate proviziile care mai erau prin casă şi i se plânse, zicând că poate n-o să se mai întoarcă niciodată şi atunci iubitul său tată avea să piară jalnic. Bătrânul răspunse:

— Dacă nu te întorci din acest drum, atunci bucuros dau morţii viaţa vlăguită care mi-a mai rămas. Dar ca să nu vă prăpădiţi în lupta cu monstrul, ascultă-mi povaţa: peştera în care sălăşluieşte dihania are sub pământ sute şi sute de colţuri şi culoare care aleargă în cruciş şi-n curmeziş, în aşa fel încât, chiar dacă îl doborâţi pe vrăjmaş, nu mai găsiţi ieşirea şi pieriţi acolo jalnic. Ia, de aceea, iapa noastră neagră, care paşte cu mânzul ei pe islaz, şi du-i cu tine în faţa peşterii. Acolo taie mânzul şi îngroapă-l, pe mamă însă ia-o în peşteră, după ce veţi birui în luptă, ea o să vă scoată cu bine la lumină.

După ce bătrânul vorbi astfel, fiul îşi luă rămas bun cu lacrimi în ochi şi porni la drum cu ceilalţi bărbaţi. În faţa peşterii făcu ceea ce îl povăţuise tatăl său cu mânzul, dar fără să le spună celorlaţi de ce.

După o luptă grea, dihania fu răpusă, dar spaima puse stăpânire pe luptători când, în ciuda tuturor căutărilor, nu mai găsiră ieşirea. Atunci acela porni înainte cu calul său negru şi le zise celorlalţi să-l urmeze. Iapa începu să necheze după mânzul ei şi să-l caute, curând nimeri drumul bun şi ajunse la ieşirea din peşteră. Când bărbaţii văzură că scăpaseră de moarte sigură prin şiretenia fratelui lor de arme, voiră să ştie cum de-i venise ideea asta fericită. Cel întrebat fu cuprins atunci de spaimă la gândul că, dacă avea să spună adevărul, atunci s-ar fi isprăvit cu el şi cu tatăl său; când însă ei îi făgăduiră că nu va păţi nimic, le povesti slobod, cum îşi ţinuse tatăl bătrân în viaţă şi cum acesta ca om bătrân, încercat, îi dăduse la plecare sfatul cu iapa.

Auzind vorbele astea, toţi rămaseră uimiţi, iar unul dintre ei strigă:

— Strămoşii noştri n-au făcut bine învăţându-ne să ne omorâm bătrânii, căci aceştia sunt mai încercaţi şi pot adesea să fie de folos poporului cu sfaturi bune, atunci când puterea braţului se sleieşte în van.

Toţi încuviinţară vorbele astea şi obiceiul crunt care cerea omorârea bătrânilor fu înlăturat.