A fost odată un împărat care avea un singur copil, o fată pe care o iubea din toată inima. Când se făcu mare, împăratul stărui pe lângă ea să se mărite, pentru ca după moartea lui să existe un ginere care să-i urmeze la tron. Prinţesa însă se codea, căci fiind singurul copil al unui stăpânitor atât de mare şi puternic, îi fusese de mică îngăduit să-şi impună propria voinţă, atât faţă de tată, cât şi faţă de educatoarea sa, mai cu seamă că prin frumuseţea şi agerimea ei îşi câştiga toate inimile. Când tatăl său îi propuse să se căsătorească, ea răspunse verde că nu vrea să se mărite. Dar văzând că astfel îşi mâhneşte tatăl, pe care totuşi îl iubea mult, se supuse, făgăduind să se mărite, dar numai dacă avea voie să-şi caute soţ după dorinţa şi pe placul ei. Împăratul, care nu bănuia ce se ascunde aici, se bucură nespus de vorbele ei şi-i zise:

— Da, da, copila mea, cum o să creadă de cuviinţă mintea şi inima ta, nu vreau să-ţi pun piedici în cale şi trag nădejde că o să-ţi găseşti un bărbat vrednic, care va domni cândva cu iscusinţă peste împărăţie.

Atunci prinţesa vorbi:

— Preaînălţatul meu părinte să dea sfoară-n ţară că fata lui se va mărita cu acela care va şti să se ascundă astfel încât ea să nu-l poată găsi; dacă cineva o să fie în stare de aşa ceva, atunci ştiu că împărăţia o să aibă cândva un stăpânitor înţelept, iar eu un soţ înţelept.

În sinea ei, vicleana fată se gândea: „de mine n-o să se poată nimeni ascunde aşa ca să nu-l găsesc”, căci ea avea o oglindă fermecată în care se vedeau aşa cum erau şi cum se petreceau în orice clipă cele mai îndepărtate lucruri, indiferent dacă erau văzute sau nevăzute de ceilalţi; doar un singur lucru îi lipsea, pe care altminteri îl au toate oglinzile: în ea nu se putea nimeni vedea pe sine. Acest obiect minunat îi fusese dat prinţesei încă din leagăn de o zână puternică, fără ca tatăl ei să fi ştiut.

Împăratul încuviinţă fără grijă dorinţa fetei sale viclene şi porunci să se dea de ştire în întreaga împărăţie că bărbatul care va fi în stare să se ascundă astfel încât fata lui, prinţesa, să nu-l poată găsi, o va lua pe aceasta de soţie, iar după moartea împăratului va moşteni coroana. Cine însă se va încumeta la această faptă cutezătoare şi nu va izbuti, iar prinţesa îl va scoate de trei ori din ascunzătoarea sa, va fi osândit la moarte şi, de va fi de neam mare, va muri de sabie, iar de va fi om de rând, va muri prin ştreang. Cu acest adaus, împăratul gândea să ţină departe de încercarea primejdioasă pe toţi cei care nu erau croiţi pe măsura ei, căci altminteri fata lui, frumoasa prinţesă, ar fi putut să fie peţită de orice pierde-vară.

După ce vestea se răspândi în ţară, în ciuda primejdiei de moarte, curtea se însufleţi de numeroşi peţitori care tânjeau atât după mâna chipeşei prinţese, cât şi după sceptru şi coroană. Dar nici unul nu izbuti în încercarea cutezătoare, oglinda fermecată făcându-şi neobosit datoria, şi astfel mult sânge nobil curse pe eşafod şi mulţi flăcăi bravi suferiră moartea ruşinoasă prin spânzurătoare. De aceea, la curte începură să vină tot mai puţini oameni; în curând nimeni nu mai vru să-şi rişte viaţa pentru o mireasă atât de primejdioasă şi s-ar fi zis că prinţesa obţinuse ceea ce dorise.

Într-o bună zi apăru porcarul împăratului şi, printr-unul din curteni, îi dădu de veste stăpânului său că are de gând totuşi să încerce fapta cutezătoare. Împăratul nu ştia dacă să râdă sau să se mânie de îndrăzneala celui mai de jos dintre slujitorii săi; dar deoarece ţinea mai mult ca la orice să aibă un ginere şi deoarece îşi dăduse cuvântul, nu-l respinse pe porcar. Acesta însă era plin de curaj, căci se gândea: „Eu cunosc întreaga creaţie cu păsările şi peştii, cu munţii şi văile, cu duhurile bune şi rele ale ei. Nu rămâne oare vulturul pe loc în faţa mea, când mân turmele de colo-colo la păşune ? Nu se ridică din adâncul mării peştii încrezători şi se zbenguie în faţa mea, când păzesc la amiază turmele pe malul mării? Nu ştiu eu fiecare prăpastie şi fiecare colină de pe munte şi din vale?”

Se stabili ziua în care trebuia să se ascundă de prinţesă şi, când se iviră zorile, merse voios la câmp, să caute un loc în care prinţesa atotvăzătoare să nu-l poată găsi. Ajuns acolo, văzu un hultan care şedea pe pământ, se duse către el, pasărea rămase pe loc încrezătoare şi se lăsă cercetată fără să se sperie. Porcarul văzu că una din aripile sale puternice era slăbănogită. Fără să stea mult pe gânduri, îşi rupse o bucată din cămaşa lui zdrenţuită şi-i legă aripa beteagă, povestindu-i totodată de ce plecase azi de-acasă. Hultanul îi mulţumi de ajutor şi-i zise:

— Dacă nu te temi, te iau cu mine şi te ascund aşa ca nici un ochi muritor să nu te poată găsi.

Porcarul care, fireşte, ţinea mai mult ca la orice la izbutita întreprinderii sale, încuviinţă fără teamă. Atunci hultanul îşi desfăcu aripile, îi zise binefăcătorului său să se suie deasupra şi se avântă cu el în sus, din ce în ce mai sus, până ce se făcu nevăzut în spatele norilor şi se ascunse, cu protejatul său sub aripi, în norul cel mai întunecat. Către seară, căci aşa fusese învoiala, fata de împărat se aşeză în faţa oglinzii, văzu unde se afla porcarul şi-i strigă:

— Ei, îndrăzneţule fudul, coboară! Te-am zărit.

Când văzu porcarul că fusese într-adevăr descoperit, se lăsă adus de hultan din nou pe pământ, se înfăţişă împăratului şi ceru învoire să se ascundă iarăşi a doua zi. Împăratul încuviinţă, dar îi zise:

— Păzeşte-te, fata mea i-a găsit pe toţi cei care au vrut să se ascundă de ea: pământul tot mai e ud de sângele de sub eşafod, iar unii încă putrezesc în ştreang.

Dar porcarul nu se nelinişti şi a doua zi merse la malul mării, unde dădu peste un peşte zăcând pe nisip. Apropiindu-se de el, peştele îl rugă să-l arunce din nou în apă, ca să nu piară pe uscat. Porcarul îi îndeplini dorinţa, dar îl rugă totodată să dea ascultare spuselor sale. Când peştele fu gata să-l asculte, porcarul îi povesti, precum cu o zi înainte hultanului, de planul său şi de felul în care prinţesa atotvăzătoare îl descoperise sub aripa vulturului, în norii cei mai înalţi şi mai întunecaţi. La care peştele, dând a îngândurare din coada lui de argint, vorbi:

— Aici nu se petrec lucruri curate. Dar dacă nu te temi, vino cu mine în adâncul mării, unde sigur ochiul niciunui muritor nu te poate descoperi.

Porcarul se bucură de această propunere, nu stătu mult pe gânduri şi se lăsă vârât de peştele recunoscător sub solzii săi. Acesta îl duse jos în adânc, adânc în fundul mării, unde nu se vedeau nici peşti, nici alte animale de mare. Acolo îl ţinu ascuns sub solzii săi. Seara prinţesa se uită din nou în oglinda ei fermecată, îl descoperi curând pe porcar sub solzii peştelui, pe fundul mării, şi strigă:

— Măi, pungaşule cutezător, ieşi tu numai din adâncul mării, te-am recunoscut sub solzii peştelui.

La auzul acestor vorbe, porcarul se sperie în sinea lui, gândind: „Prinţesa e preaputernică, e cu siguranţă o vrăjitoare. Nici dracul n-are în iad o ascunzătoare ca asta din care tocmai mă scoate afară.” Nu-i rămase altceva de făcut decât să se roage de peşte să-l scoată din nou la lumina zilei. Pentru a treia oară se înfăţişă împăratului şi-l rugă cu sfială să-i îngăduie să mai facă o dată încercarea temerară. Împăratul căzu pe gânduri, îi părea rău de tânăr, care s-ar fi zis că avea ceva neobişnuit, de vreme ce era în legătură cu asemenea puteri, şi-i spuse:

— Prietene, ai dovedit că ştii mai multe decât toţi cei care au săvârşit până acum această faptă cutezătoare, plină de primejdie, dar vezi singur că fata mea descoperă totul şi de aceea tu, cu toată măiestria ta, n-ai să câştigi altceva decât moartea. Mi-ar părea şi mie rău ca tu, care poţi să te ridici atât de minunat deasupra norilor şi să cobori atât de adânc în fundul mării, să fii executat. Lasă-te de a treia încercare, vreau să-ţi păstrezi viaţa şi să rămâi cu mare cinste la curtea mea; dacă o să mă asculţi, n-o să-ţi pară desigur rău.

Porcarul chibzui la cele spuse de împărat, dar nu putu să renunţe la planul său:

— Preaputernice împărate, am cutezat atâta, încât nu vreau acum, la urmă, să mă dau cu teamă în lături. Poţi să-mi făgăduieşti ce vrei, fără fata ta minunată viaţa mi-e mai tristă decât moartea.

Pe împărat îl uimiră aceste vorbe ale porcarului de rând; nu-l mai descusu şi, plin de bunăvoinţă, îl lăsă să plece, urându-i mai mult noroc decât în primele două zile.

În zorii dimineţii următoare, porcarul se ridică iarăşi din culcuşul său sărăcăcios şi porni descumpănit spre câmp. Drumul trecea printr-o vale întunecată, unde totdeauna o negură rece acoperea faţa cerului. Acolo, într-o poiană ascunsă şi umedă de anini, dădu peste un om uriaş care stătea lângă un foc şi se-ncălzea. Când se apropie, omul se întoarse către el şi-l întrebă ce voieşte.

— Ah, oftă porcarul abătut, sunt un nenorocit, adică un om care tânjeşte după ceva ce nu poate să aibă!

După care povesti străinului ce-l apăsa şi cum nu mai trăgea nădejde să se poată ascunde de prinţesă, ca să nu fie găsit. Uriaşul zâmbi prietenos şi zise:

— Fii liniştit, fiule, sunt prietenul tău şi o să te-ajut s-o capeţi pe chipeşa prinţesă. Eu sunt duhul pădurii, stăpânul tuturor florilor, al tufişurilor şi al copacilor. Te prefac acum într-un trandafir frumos şi o să te-ascund de prinţesă aşa ca să nu te poată nicidecum găsi.

După care, aşa cum spusese, duhul pădurii merse la oraş cu trandafirul nemaipomenit de frumos şi de plăcut mirositor, în care-l prefăcuse pe porcar, şi se aşeză la intrarea în biserică, unde tocmai se ţinea slujba.

— Ascultă, dragul meu protejat, vorbi el încet către trandafirul pe care-l ţinea între degete, poţi să-ţi recapeţi înfăţişarea dintâi, de-ndată ce-ai să vrei din tot sufletul; dar te sfătuiesc să nu faci asta înainte de a te striga prinţesa, căci ea nu te poate vedea.

Slujba luă sfârşit, prinţesa, înconjurată de curtea ei, ieşi din biserică şi, fireşte, ochii îi căzură pe statura uriaşă a duhului pădurii. Când văzu însă trandafirul minunat în mâna lui, nu mai putu să-şi ia ochii de la el şi întrebă repede dacă e de vânzare; dacă da, atunci i-ar plăti cât ar cere. Duhul pădurii se închină atât de delicat şi drăguţ pe cât îi stătu în putinţă şi zise:

— Frumoasă prinţesă, nu spre vânzare am adus aici acest trandafir, fără pereche în felul său; dar m-aş bucura să ţi-l pot dărui, deci îngăduie-mi să ţi-l pun în păr, căci aşa îţi stă cel mai bine.

Cum prinţesa încuviinţă, se apropie şi îi înfipse trandafirul minunat chiar sub coroniţa preţioasă de aur care îi prindea părul împletit cu atâta gust în cosiţe negre, încât fecioarele din alaiul fetei de împărat vorbeau între ele că prinţesa nu putea fi mai splendid pieptănată.

După masă, când prinţesa se duse în odaia ei şi privi din întâmplare în oglindă, căci era cât p-aci să uite de porcarul îndrăzneţ, despre care credea că n-are cum să-i scape, băgă de seamă că se aburise. Privi în ea, dar nu putu recunoaşte nimic; atunci îşi aminti de cutezătorul care se ascunsese de ea. Şterse repede oglinda ca să vadă mai bine. Dar deoarece nu vedea nimic, se rugă de oglindă, dar aceasta rămase goală, nici o imagine nu-i însufleţi adâncimea. Nu ştia ce să facă, dar în urmă strigă cu sfială:

— Ieşi din ascunzătoarea ta, cutezătorule, ai avut un ajutor mai puternic decât oglinda mea fermecată; vino, oricine ai fi, de neam sau de rând, pe tine te vreau de bărbat!

Când porcarul vrăjit auzi aceste vorbe, îşi luă degrabă chipul adevărat şi apăru în faţa prinţesei care, văzând mirele zdrenţăros şi murdar, mai să-şi piardă cunoştinţa de spaimă; în acelaşi timp, el lovi oglinda fermecată care se sparse în mii de ţăndări. Venindu-şi întrucâtva în fire, prinţesa voi să afle cum se ascunsese de astă dată de ea. Fericitul porcar îi spuse adevărat întreaga lui poveste, iar ea se minună, fireşte mult, de felul în care duhul pădurii îi înşelase oglinda.

Aflând împăratul de cele întâmplate, rămase neclintit în hotărârea lui ca porcarul să-i fie ginere; puse să i se pregătească o baie minunată şi să fie uns cu uleiuri preţioase şi alifii plăcut mirositoare, de asemenea, porunci să i se dea veşminte frumoase, în aşa fel încât să se poată înfăţişa cuviincios şi potrivit cu noua lui stare. Când toate astea fură îndeplinite, stabili ziua nunţii care fu sărbătorită cu toată strălucirea şi cu toate desfătările care se pot închipui. Toţi erau cuprinşi de atâta entuziasm şi bucurie, încât împăratul prelungi petrecerea strălucită cu încă opt zile faţă de cât gândise la început.

După moartea împăratului, care urmă la scurtă vreme, soţul frumoasei prinţese se sui pe tron şi domni mulţi, mulţi ani spre marea mulţumire a poporului său, căci el ştia tot, tot ce se întâmpla rău şi bun, în văzduh şi pe pământ deoarece nimic nu se petrecea de care vulturul şi peştele să nu-i dea de ştire şi în legătură cu care să nu fie povăţuit de duhul pădurii. Iar prinţesa se socotea foarte fericită că soarta îi dăruise un soţ atât de minunat şi se mângâie uşor de pierderea oglinzii primejdioase care fusese cumva preţul acestei fericiri.