A fost odată ca niciodată, a fost ce-a fost şi n-a mai fost; a fost un om care alt meşteşug n-avea, decât era vânător dibaci.

Ăst om a fost având trei feciori cari nici ei n-aveau alt meşteşug, că îi învăţase tatăl lor ce ştiuse el, îi făcuse tot vânători dibaci, că îi luase cu el de mici şi se dusese de-i învăţase să ochească şi să omoare fiarele de prin păduri şi păsările.

Într-o zi, iacă-l ajunse pe om moartea.

Atunci şi-a chemat băieţii lângă el şi le-a zis aşa:

— Măi băieţi, eu o să mor, că simt că mi-a venit ceasul; alta n-am să vă spui decât ca să faceţi toate cum ştiţi şi cum vă taie capul, că sunteţi oameni în toată firea, dar numai în trei păduri să nu intraţi cu nici un preţ când ăţi umbla după vânat: în ale de pe muntele Scorpiei, al Porcului Mistreţ şi al Miezei-Nopţii.

După ce le-a vorbit omul aşa, a mai trăit puţin şi şi-a dat sufletul.

După ce şi-a dat sufletul şi l-au îngropat băieţii după datină, şi-au văzut de vânatul lor tot ca şi până acum, dar după o vreme aşa s-a împuţinat vânatul de tot şi nemaiajungându-le la trai, că ei din asta trăiau, ce s-a gândit şi a zis băiatul ăl mai mare?

— Mult vânat trebuie să fie în pădurile de pe munţii Scorpiei, al Porcului Mistreţ şi al Miezei-Nopţii.

— Mult o fi, a răspuns ăl mijlociu ălui de a vorbit aşa, dar nu ne-a lăsat tata cu limbă de moarte să nu intrăm în pădurile lor?

— Ei, tata a zis, biet, şi el aşa de teamă ca să nu ne primejduim cu ceva, da’ suntem noi trei flăcăi ca brazii, slavă Domnului, cum să ne fie nouă frică aşa de toate alea?

Zicând el aşa i-a hotărât şi pe fraţi să zică ca el.

S-au învoit ei, care va să zică, să facă aşa: să pornească câte trei, şi fratele ăl mai mare să păzească în noaptea dintâi în pădurea Scorpiei. Să aprinză un foc mare, ăilalţi să doarmă, cum doarme omul noaptea, iar el să păzească să nu se stingă focul şi să pândească să vază ce-o fi, de i s-o întâmpla numai să vază ceva şi să nu fie în primejdie, să tacă şi să nu spuie ălorlalţi ce a văzut, şi numai de i-o fi viaţa în primejdie să strige să-i deştepte pe ăilalţi ca să-i dea mână de ajutor.

După ce se învoiră ei în ăst chip, într-o zi, pe sub seară aşa, plecară câte trei cu merinde, cu una cu alta, şi se şi îndrumează spre pădurea de pe muntele Scorpiei.

Ajungând acolo, aprind focul, că se înnoptase bine, şi ăi doi fraţi mai mici se întind de se culcă, iar ăl mai mare rămâne deştept să vegheze şi să îngrijească de foc.

Târziu încolo peste noapte iacă un glas gros zicea:

— Cine a îndrăznit să-mi calce moşiile, să-mi turbure apele şi să-mi încurce ierburile?

Şi se şi iveşte o namilă de scorpie mare-mare şi urâtă de te lua groaza.

Vânătorul, cum o vede de departe, cum întinde arcul şi când sloboade săgeata, fiind el trăgaci bun, numai o izbeşte drept în inimă şi, cum o izbeşte, cum cade Scorpia jos, de n-a mai zis nici pis.

După ce a omorât-o vânătorul, a târât-o departe în bunget de a ascuns-o sub nişte frunze; după aia, a aruncat ţărână peste locul de-l umpluse sângele, a mai azvârlit câteva ăşchii pe foc şi s-a pus şi el de s-a culcat lângă fraţi.

La ziuă, când s-au sculat, focul tot ardea.

L-au întrebat fraţii ce a văzut noaptea, ce s-a întâmplat…

Ei a răspuns:

— Nu s-a întâmplat nimic, n-am văzut nimic, fraţilor.

— Păi dar dacă e aşa, a zis unul dintre fraţi, tata şi-o fi făcut numai spaimă, ai să vânăm în pace şi asta e, că nu e nici o primejdie, cum văz eu.

Şi au pornit să vâneze.

Au vânat ei în pădurea Scorpiei multă vreme până au nimicit tot vânatul, că nimeni nu era să-i stânjinească dacă murise Scorpia; şi mai la urmă văzând ei că nu mai e vânat defel s-au hotărât să treacă în pădurea de pe muntele Porcului Mistreţ.

Acum era vorba să fie de rând fratele ăl mijlociu, să pândească şi să păzească să nu se stingă focul.

După ce îl aprinseră ei, ăl mare şi ăl mic se culcară şi ăl mijlociu se puse la pândă.

Peste noapte iacă aude şi el un zgomot înapoia lui şi un glas zicând:

— Cine a îndrăznit să-mi calce moşiile, să-mi turbure apele şi să-mi încurce ierburile?

Şi când a întors capul băiatul să vază ce este, a dat cu ochii de un porc mistreţ mare peste măsură, care venea spre el îndârjit.

Băiatul, cum l-a văzut, nu şi-a pierdut cumpătul, ci s-a repezit la arc de era lângă el şi, când l-a ochit pe porc, l-a izbit drept în inimă, de l-a omorât dintr-o dată de nici n-a mai mişcat.

Omorându-l el aşa, a făcut toate ca frate-său ăl mare: l-a luat de l-a dus să-l ascunză sub frunze, s-a întors de a astupat petele de sânge şi s-a pus de s-a culcat după ce a mai aţâţat focul să nu se stingă ca să-l găsească fraţii aprins când s-or deştepta dimineaţa.

Se deşteptară ei, văzură focul aprins, întrebară de se întâmplase ceva.

Fratele ăl mijlociu le-a răspuns:

— Nu s-a întâmplat nimic, n-am văzut nimic, fraţilor.

Şi aşa au rămas ei de au vânat şi în pădurea Porcului Mistreţ, până n-a mai rămas vânat.

Atunci au hotărât să treacă şi în pădurea Miezei-Nopţii. Aci era rândul fratelui ălui mic să pândească.

Noaptea de tot, după ce adormiră fraţii ăilalţi, iaca aude şi fratele ăl mai mic tot ca şi ei un zgomot şi un glas zicând:

— Cine a îndrăznit să-mi calce moşiile, să-mi turbure apele şi să-mi încurce ierburile?

Atunci s-a uitat, a pus mâna pe arc, a slobozit săgeata, dar măcar că a izbit la inimă, Miază-Noaptea era puternică tare şi n-a putut-o doborî dintr-o dată şi a început lupta intre ea şi băiat până a isprăvit el toate săgeţile, de a ţinut aşa până lângă ziuă şi abia a omorât-o, şi a curs atâta sânge din rănile ei de a stins tocul.

După ce a omorât-o băiatul, a făcut şi el ca fraţii lui: a ascuns pe Miază-Noaptea, a astupat petele, dar ce să facă cu focul, că nu l-a mai putut aprinde? că amnar n-avea fiind la frate-său ăl mare şi de i-l cerea îl deştepta şi vedea că s-a stins focul.

S-a hotărât şi el să caute să vază n-o da peste vreun foc undeva să ceară şi el.

S-a urcat într-un copac, s-a uitat în toate părţile şi a dat cu ochii de o scânteie încolo departe.

S-a dat jos şi a apucat într-acolo.

În cale, umblând prin pădure, iacă o fată frumoasă rău şi îmbrăcată numai în alb păşea încet-încet şi lăsa dâră de lumină după ea; iar pe lângă dânsa sărind din copac în copac o ciocârlie cânta de-o minune.

Pasămite, femeia asta era una din trei surori: Zorile, care gonesc întunerecul nopţei şi aduc pământului lumina zilei; îşi făcea calea după datina ei, că venise vremea să gonească bezna.

Flăcăul, vezi dumneata, ştia cine era, că auzise de la o mătuşe bătrână cum erau ele trei surori, cum umblau care în câte o parte a pământului, cu câte o ciocârlie lângă ele.

Şi ce se gândi flăcăul?

„Măre, dacă se duce ea înspre unde-mi sunt fraţii, se luminează de ziuă, şi se deşteaptă şi dau de foc stins şi văd că nu sunt acolo. Ia să-ncerc eu să fac altfel…“

Şi nu ştiu cum se repezi pe la spate, după ce-şi desfăcu brâul, şi mi ţi-o prinse şi mi ţi-o legă bine de un copac, ca să nu se mai ducă înainte şi să nu se facă ziuă până n-o veni el cu niţel foc să-l aprinză pe al lor.

A ţipat fata, s-a rugat de el s-o lase să-şi împlinească datina… aş!… el parcă nici nu auzea. După ce a legat-o bine, a plecat înainte spre locul unde văzuse scânteia.

Merge el ce merge şi ajunge.

Dacă ajunge ce să vază?… Nişte zmei adormiţi împrejurul unui foc mare, şi pe foc un cazan în care fierbea până la brâu Iutele Pământului.

EI cum l-a văzut asa, a prins a-l întreba pe Iutele Pământului că cum şi ce fel.

Iutele Pământului i-a spus:

— Uite zmeii ăştia păzesc acilea să fure o fată de împărat şi pe mine m-au prins de m-au pus să fierb. Dar tu ce cauţi, că te omoară zmeii?

— Eu caut niţel foc, că s-a stins al nostru.

— Ia de colo repede şi scapă-mă şi pe mine, a zis Iutele Pământului, că poate ţi-oi prinde şi eu bine la ceva.

Flăcăul s-a învoit.

S-a apropiat de foc, a luat câţiva tăciuni, s-a dat şi lângă cazan de a luat pe Iutele Pământului în cârcă, că nu putea umbla, şi a pornit repede înapoi.

În cale, l-a învăţat Iutele Pământului să-l frece pe picioare cu nişte buruieni, de s-a făcut bine din arsură, şi după aia i-a zis să se suie flăcăul călare pe el şi cât clipeşti a ajuns la locul unde adormeau fraţii.

În drum, dezlegă el şi Zorile.

Când ajunse, taman începuse a se lumina de ziuă.

Aprinse focul şi se aşeză alături, parcă nu i se întâmplase nimic.

Se deşteptară fraţii, întrebară cum şi ce fel…

— Nu s-a întâmplat nimic, n-am văzut nimic, fraţilor le-a răspuns flăcăul; decât uite, trecu Iutele Pământului şi-l oprii să mai stau de vorbă, să nu te pomeneşti că adorm, şi-mi spuse el că sunt nişte zmei de pândesc să fure o fată de-mpărat şi eu m-am gândit să mă duc să cerc s-o scap. Mergeţi şi voi?

— Noi?… da’ ce-am înnebunit, să ne omoare spurcăciunile?

— Eu mă duc cu ajutorul lui Dumnezeu, şi or mă pricopsesc, or mă răpun zmeii.

Şi şi-a luat ziua bună de la fraţi şi a plecat cu Iutele Pământului. Mai încolo, Iutele Pământului i-a spus că el nu se mai întoarce într-acolo, că are treburi într-altă parte, dar el să se ducă, şi i-a spus cum şi ce fel să facă tot, ca să scape pe fată de zmei, şi l-a mai sfătuit să fie milostiv în orice împrejurare şi să facă bine, şi după aia i-a mai mulţumit de binele ce îi făcuse când îl scosese din cazan, şi a pierit.

S-a dus flăcăul înainte şi a mers el până a ajuns la locul de unde luase foc, şi de unde scăpase pe Iutele Pământului din cazanul cu apă fiartă.

Zmeii taman se deşteptaseră.

Să se întoarcă nu mai putea, că-l văzuseră.

Ce să facă?

S-a dus şi el drept la ei, colo bărbat, şi i-a întrebat semeţ:

— Ce păziţi voi aici, măi, ce faceţi?

— Da’ nu e treaba ta, păcătosule, a fost răspuns un meu.

— Nu, ai?

— Nu, vezi bine!

— Apoi vezi că eu ştiu.

— Ce ştii?

— Pândiţi să furaţi pe fata împăratului şi nu puteţi deloc. Să fiu eu în locul vostru…

— Ce ai face, măi, un păcătos ca tine? noi coşcogeamitea zmeii, pândim noi de zece ani şi tot degeaba.

— Ei, eu v-o aduc cu prinsoare.

— Tu?

— Eu.

— Ei cum?

— Aia e treaba mea. Voi numai să-mi spuneţi cum e casa făcută, ce obiceiuri au ei prin casă şi eu mă prinz să v-o aduc în scurtă vreme.

Zmeii văzându-l aşa isteţ, vezi dumneata, l-au crezut şi i-au făgăduit avere mare de le-o aduce-o, şi i-au spus şi cum şi ce fel era pe la palatul împăratului.

Cică palatul ar fi avut nouă porţi şi la poarta a mai dinspre casă s-ar fi aflat o căţeluşe care, cum vedea că deschide cineva poarta, sărea şi lătra. Să nu fi fost căţeaua aia mai calea-valea, dar cum lătra ea, cum veneau slujitori, soldaţi şi nu mai era chip să mai faci ceva.

Acum, cum s-a întâmplat, zmeii erau tocmai nouă.

— Aideţi cu mine, zise flăcăul, să vă pui pe fiecare la câte o poartă şi când oi ieşi eu cu fata, voi să staţi toţi cu capetele plecate.

Învoindu-se ei aşa, au plecat.

A deschis poarta a dintâi, a aşezat un zmeu acolo a plecat cu ăilalţi opt înainte, a mai aşezat unul la poartă a doua, a plecat înainte cu şapte, şi tot aşa până la poarta din urmă.

Când s-ajungă aici, în loc s-o deschiză şi p-asta şi să deştepte căţeaua, flăcăul nostru a zis zmeului să-l ţie bine să se urce pe el, să se uite peste zid în curtea palatului, că nu era zidul aşa nalt.

Dacă s-a uitat a văzut căţeaua dormind lângă poartă.

Atunci flăcăul de peste zid a scos din tolbă o săgeată, a întins arcul, a ochit bine şi când a izbit-o, a izbit-o de nici nu a crâncit căţeaua, că a murit dintr-o dată şi de-a binele.

După ce a omorât-o a deschis şi poarta a noua, a pus pe zmeu să stea acolo până s-o întoarce el, şi a intrat în palat.

A intrat el într-o odaie, în două, în nouă, până la urmă a dat de fata împăratului adormită pe un pat cu două lumânări la cap şi cu două la picioare, şi era frumoasă, ştii, de pica, că a rămas flăcăul înmărmurit de aşa minune mare de fată.

Şi, biata, nu putea şi ea să iasă din casă să se plimbe, nu putea să se mărite, nimic, din pricina zmeilor, că de cum mai răsărise şi ea niţel de se făcuse de măritat, se pomenise cu spurcăciunile la poarta palatului, şi câţi se prinseseră şi se încumetaseră să scape pe bietul împărat de ei, se prăpădiseră, dar nici zmeii putere să intre în palat să o răpească pe fată n-aveau.

Acum băiatul văzând-o adormită ce a făcut?

A luat perna pe care avea ea capul pus, a luat un cearşaf şi un inel din degetul fetei şi după aia a plecat luând şi trupul căţelei în traistă.

Plecând, când a auzit zmeul paşii, a gândit că e el cu fata, cum fusese vorba, şi a plecat capul, iar flăcăul trecând pe lângă el, i-a dat una bună la ceafă cu paloşul de a căzut zmeul mort jos şi i-a tăiat vârful limbei de a luat-o cu el şi a plecat înainte.

Şi tot aşa a făcut cu toţi zmeii până la al noulea.

După ce i-a omorât şi le-a luat vârfurile limbilor, s-a tot dus şi a poposit într-un sat din împărăţie, care l-a găsit mai aproape.

Aci a tras în gazdă la o femeie bătrână.

A stat el la bătrână câtva, când ce să auză?… că un ţigan, bucătar al împăratului, cum a făcut, cum a dres, a izbutit să omoare pe toţi zmeii cari ameninţau să fure pe domniţa, şi făgăduind împăratul încă de mult că ălui care o omorî pe zmei îi dă fata de nevastă, se pregătea nuntă mare la palat cu fata şi cu bucătarul.

Când a auzit aşa flăcăul, ce-a făcut?

A trimis pe baba, gazda lui, la palat la bucătărie să ceară numai doi pumni de făină şi să-i aducă.

I-a dat.

Dacă i-a dat şi s-a întors cu făina acasă, a pus-o flăcăul de a făcut o azimă şi a pus inelul într-însa şi a trimes iar pe babă să pândească pe domniţă cum o putea şi să-i dea azima în mână.

A avut baba noroc că n-a pândit mult şi iacă iese domniţa la plimbare cu o femeie alături.

Baba văzând-o s-a dus la ea şi a îngenuncheat şi a rugat-o să ia azima.

Domniţa văzând azima frumoasă a luat-o, ba a şi rupt-o în două îndată să guste din ea, că-i făcuse poftă.

Când a rupt-o, ce să vază în azimă? Inelul ei care-l pierise din deget de nu ştia ce se făcuse deloc.

O dată întrebă colo repede pe babă:

— De unde e azima asta, mătuşe?

— Un flăcăiaş mi-a dat-o, măiculiţă.

— Ce flăcău?

— Un flăcăiaş strein, stă în gazdă la mine.

— Fă de-l cheamă acuşic, acilea.

S-a dus baba, cât a putut-o duce pe ea bătrâneţele de fugă acasă, să spuie flăcăului că-l cheamă domniţa la palat.

S-a dus flăcăul.

Domniţa, cum l-a văzut, l-a luat la cercetare, că cum a avut el în stăpânire inelul ei.

El a răspuns:

— L-am avut, măria-ta, că l-am luat din degetul măriei-tale, când am omorât pe zmei de te-am scăpat de ei.

— Ce fel i-ai omorât, că i-a omorât bucătarul palatului!

— Ba eu i-am omorât, măria-ta; ţiganul numai s-a lăudat cu izbânda altuia.

Fata, când a auzit, n-a mai putut de bucurie.

Vezi bine era gata să-şi lege viaţa cu spurcăciunea de ţigan negru şi urât de-i plângea inima în ea. Cum să nu fie bucuroasă văzând pe flăcău chipeş şi frumos de-ţi era mai mare dragul să-l vezi?

S-a vorbit cu el să stea ascuns şi când or fi ei la masă să trimeaţă să-l cheme şi el să vie şi să spuie cum şi ce fel era adevărul.

La vremea mâncării au venit toţi la masă, s-au aşezat care pe la locurile lor, iar ţiganul se cocoţă alături de împărat pe un scaun mai ales şi pe trei perne, c-aşa sta el tot sus, de când era să fie ginerele împăratului.

În vreme ce mânca ţiganul colo lacom, iaca face domniţa, fata împăratului, un semn unei slugi şi-l aduce în faţa mesenilor pe flăcăul vânător care omorâse pe zmei.

— Iacă, zise atunci fata către tată-său împăratul, uite, flăcăul ăsta zice că el a omorât pe zmei de m-a scăpat de ei şi lui i se cuvine să-i fiu nevastă, iar nu ţiganului de bucătar.

— Nu e adevărat, eu i-am omorât! strigă ţiganul de colo supărat. Puneţi de-l biciuiţi pe ticălosul ăsta…

— Încetinel-încetinel, zise împăratul către bucătar, stai, să vedem; poate c-o fi aşa, poate să ne dea omul dovezi…

Împăratul era şi el mulţumit că, de!… alta e să ai ginere ţigan bucătar şi alta e să ai român aşa falnic şi frumos cum era flăcăul nostru de vânător.

Flăcăul a dat întâi o dovadă că a spus cum era domniţa culcată şi cum era prin odaia unde o găsise culcată, şi arătând perna şi cearşaful pe care le-a scos dintr-o dăsagă.

Atunci împăratul s-a întors şi a dat ţiganului o palmă de a sărit o pernă de sub el.

După aia a mai dat flăcăul o dovadă arătând pielea căţelei pe care o omorâse.

Şi atunci i-a dat împăratul încă o palmă ţiganului, de a mai sărit jos o pernă.

La urmă a scos flăcăul şi limbile zmeilor şi a zis ca să le încerce să vază nu se potrivesc, că leşurile zmeilor nu le îngropase încă.

Iar împăratul când îi mai dădu o palmă ţiganului, căzu şi de pe scaun şi porunci şi unui slujitor să-l vâre într-o temniţă, că cum a îndrăznit el să-şi râză de împărat.

N-a trecut mult după aia şi s-a făcut la palat nuntă mare împărătească de a ţinut cu chef şi cu veselie cât ţin nunţile domnilor şi ale împăraţilor, care va să zică.

Trecu un an la mijloc.

Flăcăului ce i-a venit lui? i-s-a făcut, dor de fraţi.

Ce a făcut?

S-a dus la nevastă frumos şi i-a zis:

— Nevastă, mie mi s-a făcut dor de ăi fraţi ai mei şi de locurile pe unde am copilărit…

— Bine, bărbate.

— Mergi şi tu cu mine să-mi văz şi fraţii şi locurile să le văz?

— Merg, vezi bine, cum să nu merg? a răspuns nevasta.

Şi au plecat.

Au plecat ei cu soldaţi după ei, cu slugi, cu una cu alta, şi i-au lăsat pe toţi la hotarele locurilor de le stăpâneau fraţii lui de când omorâseră ale trei dihănii: Scorpia, Porcul Mistreţ şi Miază-Noaptea.

Fraţii le ieşiră întru întâmpinare.

După ce au lăsat ei toată lumea la hotar, au intrat într-una din păduri, de care dădură întâi, şi acolo umblând numai ei patru, şi dând peste o colibă în mijlocul bungetului, a luat un frate — vezi cum se învoiseră ei de necaz pe fratele ăl mai mic, că ajunsese ginere de împărat — a luat un frate pe nevasta lui de i-a legat mâinile, ca să nu poată face nimic, iar ălâlalt l-a ţinut pe la spate pe ginerele împăratului, şi după ce a legat pe nevastă a venit şi ăl de o legase şi amândoi au zdrobit picioarele fratelui ălui mai mic şi l-au lăsat în coliba din pădure cu nevasta cu mâinile legate lângă el.

Pe urmă s-au dus de au spus slujitorilor ca să se ducă acasă, că ginerele împăratului a rămas acolo.

Biata femeie se tângui ea mult până iacă de mila ei se coborî Dumnezeu din cer de-i vindecă bărbatul, ca şi cum n-ar fi avut niciodată nimic.

Vindecându-se el, au plecat amândoi prin pădure cu gând să iasă undeva la liman.

În drum iacă nişte palate ale unui zmeu care cum a mirosit oameni pământeni, cum a ieşit şi, dând de ei, a răpit pe nevastă şi l-a lăsat pe om singur. A plâns el, bietul, de atâtea pacosti pe capul lui, s-a tânguit, dar ce era să facă? Ce putere avea el un biet om pământean împotriva zmeului?

A plecat şi el înainte, că doar de l-o lumina Dumnezeu să facă ceva.

N-a mers mult şi iacă o babă se silea cu o sarcină de lemne să o ia la spinare şi nu putea că era grea şi o dobora.

Vânătorul îi dădu mână de ajutor cum o văzu.

Atunci ea îi zise:

— Mulţumescu-ţi, om bun, dar dumneata ce ai de eşti plâns aşa la ochi, parcă ai avea ceva?

— Cum să n-am, mătuse, că uite şi uite ce mi s-a întâmplat, a răspuns vânătorul spuind mătuşei toate câte le păţise.

— Dacă e aşa, zise mătuşa, stai că te pot ajuta eu.

— Mă poţi ajuta dumneata?

— Te pot.

— Aoleo, că bine-ai face, mătuşe, zău.

Şi mai prinse omul niţică inimă.

— Ce să fac? a mai întrebat-o el.

— Să te duci, i-a fost zis mătuşa, la marginea pământului, că nu e departe de aici şi ai să dai de o babă bătrână care are o iapă cu mânji, cu trei, cu şase şi cu douăsprezece aripi, şi să cerci a lua un mânz dintre ei, că numai cu el ăi putea da zmeului de cap.

Şi l-a învăţat mătuşa toate ce să facă când o găsi pe baba a bătrână, şi după aia cum să facă cu mânzul ca să-şi ia nevasta îndărăt, şi după ce i-a spus şi pe unde e drumul spre marginea pământului, şi-a luat ziua bună de la el şi s-a tot dus până nu s-a mai văzut deloc, deloc.

A plecat vânătorul.

Pe drum iacă întâlneşte un lup cu piciorul rupt.

EI, cum era milos şi fără frică, şi aducându-şi şi aminte de vorbele de-i zisese Iutele Pământului, s-a pus şi a cules nişte buruieni de ştia el şi a oblojit piciorul lupului, după aia i l-a legat; cu o bucată pe care o rupse din cămaşa lui, şi lupul văzând cum l-a îngrijit, i-a vorbit cu glas omenesc şi i-a zis:

— Omule, mulţumescu-ţi că mult bine mi-ai făcut. Să ştii că cu sunt împăratul lupilor şi când ăi fi vreodată în vreo primejdie nici eu nu te-oi lăsa, numai să te gândeşti la mine.

Vânătorul i-a mulţumit de făgăduială şi şi-a văzut de cale.

Mai încolo iacă alta: o cioară cu aripa ruptă se tot sălta să zboare pe un copac, dar nu putea.

Vânătorul a făcut şi cu ea ca şi cu lupul: a oblojit-o la aripă cu buruieni, şi cioara i-a zis tot ca lupul:

— Mulţumescu-ţi, omule, că mult bine mi-ai făcut. Să ştii că eu sunt împărăteasa ciorilor, şi când ăi fi vreodată în vreo primejdie, nici eu nu te-oi lăsa, de te-i gândi la mine.

Mai încolo dădu şi de-o mreană cu solzii de aur lângă o apă; cine ştie cum o azvârlise valul apei pe uscat, de se zbătea săraca, ştii, vorba aia, ca peştele pe uscat, şi să poată ajunge la apă deloc, că o azvârlise departe.

A ajutat-o vânătorul şi pe ea, a luat-o frumos de i-a dat drumul pe apă, şi ea, după ce s-a văzut în apă, s-a ţinut la faţa apei şi i-a zis:

— Mulţumescu-ţi, omule, că mult bine mi-ai făcut. Să ştii că eu sunt împărăteasa peştilor, şi când ăi îi vreodată în vreo primejdie, nici eu nu te-oi lăsa, numai să te gândeşti la mine.

După aia, n-a mai mers mult şi a dat de bordeiul babii cu iapa.

A bătut la uşe, l-a poftit înăuntru şi l-a întrebat când l-a văzut:

— Ce vânt te aduce pe acilea, flăcăiaşul mamii?

— Flăcău nu sunt, babo, eu sunt însurat, a răspuns vânătorul, da’ am auzit că ai o iapă de păzit şi am venit să mă bag eu la dumneata să o păzesc, că sunt fără stăpân acum.

— Da, da’ eu nu plătesc cu bani sluga.

— Da’ cu ce?

— Eu îi dau Ia sfârşitul slujbii un mânz pe ales.

— Bine, că-l vânz eu pe urmă şi tot bani iau.

— Da’ vezi că dacă n-ăi păzi-o, unde-ţi stau picioarele ţi-o sta şi capul.

— Mi-o sta de n-oi fi vrednic.

— Va să zică te prinzi?

— Mă prinz.

— Bine.

Şi i-a dat baba de mâncare, i-a aşternut să se culce să se odihnească că taman se înserase, şi a doua zi i-a dat iapa în pază.

Treaba lui era să păzească iapa trei zile şi trei nopţi d-a rândul şi s-o aducă acasă după fiecare o zi şi o noapte.

A doua zi, de dimineaţă, sări călare pe ea şi plecă.

Avea iapa un buiestru d-ăla băşicat, şi mergea colo frumos, şi unde-o cârmea într-acolo se ducea şi supusă colo…

„P-asta să n-o pot eu păzi, gândea flăcăul, eu gândeam că o fi vreuna d-alea de, de… mănâncă foc, da’ aşa?…”

Ce e drept, a dus-o el până seara bine; dar seara l-a furat somnul odată fără veste, şi când s-a deşteptat, mai despre ziuă aşa, s-a pomenit călare pe un buştean şi cu frâul în mână ca prostul.

— Ei drăcie ca asta! zise vânătorul când se pomeni aşa, o păţii cât de bună, de acum la ce mai sunt bun?… mai bine să vie lupul să mă mănânce.

Cum pomeni de lup, împăratul lupilor şi fu acolea.

— M-ai chemat? l-a întrebat.

— Aoleo, tu eşti, vere?

— Eu.

— Bine că venişi, că poate m-ăi scăpa din încurcătură, c-aminteri nu e bine de mine.

Şi-i spuse lupului cum şi ce fel.

— Uşor lucru-mi ceri, a răspuns lupul, ţi-o aduc eu acum.

— Da’ unde e?

— E dusă între oi, dumneata du-te lângă pârleazul lor şi stai cu frâul, că o gonesc eu într-acolo. Ea are doi mânji cu câte trei aripi; când o fi să vie, ea vine schimbată în oaie cu doi miei; cum ăi vedea-o, să-i pui frâul înainte şi să zici: „Stai iapa babii“. Pe urmă să-i pui căpăstru-n cap şi s-o duci acasă.

Tocmai aşa s-a întâmplat.

Lupul a dat raita prin oi, a gonit-o, şi vânătorul a făcut cum l-a învăţat el şi s-a aruncat călare pe ea şi a dus-o acasă la babă.

Ce bătăi n-a mâncat săraca de la babă, că cum s-a lăsat s-o prinză.

— Da’ ce eram să fac, stăpână, a fost răspunzând iapa, că m-am făcut oaie şi m-a gonit un afurisit de lup spre pârleaz, şi ăla sta de se aţinea acolea. Ce era să fac, să mă las să mă mănânce lupul? Lasă că mai sunt două nopţi, doar n-o îi blestemat să mă mai găsească el de două ori!

A doua seară, pleacă iar vânătorul cu ea, se ţinu el să n-adoarmă… de unde? că a adormit şi s-a pomenit iar despre ziuă călare pe buştean şi cu frâul în mână.

De data asta s-a gândit la cioară.

Şi cioara, cum s-a gândit la ea, cum a fost lângă el.

— Ce ai păţit, stăpâne?

— Uite aşa şi aşa.

— N-ai nici o grije, că acum ţi-o dau în mână.

— Da’ unde s-a vârât, fir-ar şi drege-i-ar?

— S-a vârât într-un cârd de ciori schimbată în cioară şi ea şi mânjii de i-a fătat as-noapte şi se joacă prin pomul ăla de colo cu puii. Dumneata du-te încet-încet şi aşază-te sub crăci. Dacă te-i aşeza, scutură mereu frâul că vine ea domol-domol de vale, că eu o s-o ciocănesc în cap întruna.

A făcut el aşa, cioara a făcut cum i-a zis că o să facă, şi s-a întors iar vânătorul acasă la babă călare pe iapă şi după ea cu doi mânji cu câte şase aripi fiecare.

Baba s-a cătrănit de tot când l-a văzut.

Biata iapă, ce a păţit ea atunci o fi fost să spuie şi morţilor. N-a lăsat-o baba din bătaie până nu a făgăduit că se ascunde în noaptea viitoare de nici dracu nu mai dă de ea.

Când fu a treia oară, s-a ascuns iapa tocmai în fundul mărilor de a fătat mânjii ăi cu douăsprezece aripi, dar şi aci a dat de ea mreana cu solzii de aur, împărăteasa peştilor, de-i făcuse bine vânătorul şi pe care o chemase într-ajutor când se pomenise iar călare pe buştean şi cu frâul în mână.

Ce era să mai facă baba când văzu că vine omul şi de a treia oară iar călare pe ea?

I-a zis:

— Ei, băiete, m-ai slujit cinstit, ai să-ţi dau un mânz.

— Să-mi dai, vezi bine.

Şi l-a dus în grajd să-şi aleagă.

Acuma lui îi spusese mătuşa cu sarcina de lemne cum şi ce fel să facă, de aia când a intrat în grajd s-a uitat la mânji şi şi-a ales tocmai unul jigărit şi urât.

— Ce să faci cu ăla, omule, i-a fost zis baba, nu vezi că e răpciugos? Ia de colea unul d-ăştia frumoşii, de… ia te uită la ei, parcă mănâncă foc.

— O fi, a răspuns vânătorul, dar mie mi-e gustul să-mi dai pe ăla. A fost învoiala pe care mi l-oi alege?… A fost. Eu p-ăla îl aleg.

— Ai dreptate, a zis şi baba; ia-l p-ăla, dar să ştii că hoţ a fost care te-a-nvăţat să-l alegi pe el.

Şi i-a dat baba mânzul, şi vânătorul a încălecat pe el, că crescuse într-o noapte cât altul în trei ani, şi a plecat.

S-a dus drept la zmeul care îi luase nevasta.

Zmeul nu era acasă.

Nefiind acasă zmeul, el şi-a luat nevasta pe cal şi a fugit cu ea. Slugi avea el tot zmei, dar nişte ăia neputincioşi şi prăpădiţi. Ce să se măsoare ei cu calul vânătorului? că ăla numai prin văzduh umbla.

Dar cum veni zmeul acasă, slugile au început să strige:

— Stăpâne, să nu bei, să nu mănânci şi să pleci, că ţi-a fugit nevasta.

— Ba oi mânca ş-oi bea ş-oi şi dormi, şi nevasta tot mi-oi lua-o înapoi, a fost răspunzând zmeul cu semeţie.

— Ba să nu faci aşa, stăpâne, a zis o slugă mai bătrână, că ai cal cu şase aripi, şi ăl de ţi-a luat-o avea unul cu douăsprezece.

Auzind aşa zmeul, n-a mai stat să mănânce şi să bea şi să doarmă, ci şi-a înşelat în grabă calul şi a pornit după ăl de-i răpise nevasta.

Când să-l ajungă calul zmeului pe al vânătorului, a nechezat o dată şi i-a zis în limba lor:

— Stai, frate — că fraţi erau tot de la baba cu iapa —, stai să te ajung şi să-şi ia stăpânu-meu nevasta.

Vânătorul a întrebat pe calul lui:

— Ce-a zis, măi, calul zmeului?

— Uite şi uite ce a zis, i-a răspuns el.

— Ba spune-i să stea el şi să-i dau un grajd cum o vrea el şi demâncare numai fân ghizdău.

Calul vânătorului a nechezat de i-a spus ce a zis stăpânul său.

Calul zmeului, dacă a auzit aşa, a stat.

Atunci zmeul văzând că stă, a crăpat de necaz.

După ce au crăpat, a lăsat vânătorul de i s-a odihnit calul şi l-a ajuns calul zmeului, a pus pe nevasta călare pe el şi au plecat spre împărăţia lor.

Acolo dacă au ajuns, a pus vânătorul de a adus în faţa lui pe nemernicii lui de fraţi şi după ce i-a tăcut de ruşine ca pe nişte ticăloşi ce fuseseră, i-a dat afară, fără să le mai facă altceva, că el avea inimă bună, şi, după aia a stăpânit şi împărăţit sănătos şi bine, şi eu sfârşii că s-a sfârşit.

Auzit de la Mariţa Georgescu, bucătăreasă, de fel din Ardeal.