A fost odată ca niciodată, a fost ce-a fost şi n-a mai fost, a fost un moşier bogat care era însurat şi avea şi soacră şi o fată de era frumoasă de s-ar fi uimit de ea cine o vedea.

Nevasta lui, ce a făcut ce a dres, s-a bolnăvit rău odată şi a ajuns de a fost să moară.

Fiind ea aproape să moară şi-a chemat bărbatul lângă pat unde zăcea, şi i-a dat un inel al ei din deget şi i-a zis:

— Bărbate, tu eşti tânăr, neînsurat n-o să stai; când te-i însura să nu iei altă nevastă decât p-a de i-o veni în deget inelul meu.

Ei, acuma, vezi bine, bărbatul a mai parigorisit-o el cum a putut: că n-o să moară, că o să-i treacă, că una, că alta, dar ei, săraca, îi venise ceasul, că n-a mai zăbovit mult şi şi-a dat sufletul.

Dacă a murit ea, a plâns-o bărbatu-său mult, că era frumoasă, — cu ea semăna fata — şi era şi bună tare la inimă, dar de!… ca omul, a plâns ce a plâns şi a tăcut. Ba peste nici un an aşa i-a abătut văduvului să se şi însoare şi a plecat din sat în sat, din oraş în oraş, să caute cărei fete or neveste văduve i-o veni în deget inelul de i-l dăduse nevastă-sa pe patul de moarte.

A umblat omul mult, mult de tot, ani cică ar fi umblat, auzi, şi să găsească fată ori văduvă să-i vie inelul, deloc.

S-a întors şi el acasă supărat.

Ajungând acasă, când a intrat pe uşe, fii-sa lucra la gherghef; el a aruncat din uşe inelul colo cu putere de necaz, zicând:

— Fir-ai afurisit, că rău te-a făcut cine te-a făcut!

Fata văzând inelul căzând jos s-a sculat de l-a luat şi l-a pus în deget, şi, să vezi minunea dracului, că a lui Dumnezeu n-o fi fost, că i s-a potrivit ei, parcă ar fi fost de acolo.

— Aoleo, tată, zise ea atunci, dă-mi mie inelul ăsta frumosul, că ia te uită cum mi se potriveşte în deget de bine!

Moşierul când a văzut aşa, a rămas înmărmurit.

Ce să facă el acum?

Ce să facă? Să-şi ia fata de nevastă, alt ce? Nu-i lăsase nevasta cu limbă de moarte că p-aia s-o ia căreia i s-o potrivi inelul în deget?… Mai potriveală… că parcă era d-acolo!

Şi zise omul:

— Ptiu!… fir-ai al focului de inel, mă mai făcuşi să dau raită prin a lume atâta vreme!

După aia zise fetei:

— Fata mea, să te găteşti de nuntă că am să te iau de nevastă, că uite şi uite ce a zis mă-ta pe patul ei de moarte.

Şi-i spuse fetei cum îi zisese mă-sa.

Fata s-a speriat.

Cum o să ia el tat-său pe ea de nevastă, ca neoamenii? Se poate?…

Şi s-a dus la bunică-sa să-i spuie şi să o întrebe ce să facă ea ca să scape de aşa urgie.

— De, măiculiţă, eu ştiu, a zis bătrâna după ce şi-a făcut cruce şi ea de aşa lucru; eu ştiu ce să faci?… Zi-i şi tu până una alta că nu-l iei până nu ţi-o aduce o rochie care să n-o taie foarfeca nici s-o prinză acul.

Moşierul a pus de-a turnat o rochie şi i-a adus-o.

— Ce facem, bunico, a întrebat fata iar, văzând că-i aduce tată-său rochia.

— Ce să facem? Mai zi-i să-ţi aducă altă rochie cu luna în spate, cu soarele în faţă şi cu stele împrejur, tocmai ca luna şi ca soarele şi ca stelele de pe cer, şi tot aşa, să n-o taie foarfeca nici s-o prinză acul.

Moşierul bani a fost avut din prisos.

A pus de i-a făcut o rochie, a plătit unui aurar de-a făcut, soare, lună şi stele, numai şi numai de aur de s-a fost asemănat de tot cu ale de pe cer, şi i-a adus rochia cum a cerut-o.

Fata a dat iar fuga la bunică-sa.

— Ce facem, bunico? că iaca şi iaca…

— Acum, măiculiţă, uite ce m-am gândit să mai facem, că alt chip nu e să scapi, dar e greu.

— Să fie cum o fi, decât aşa fărădelege!

— Să mergem să poruncim la un tâmplar bun, un cunoscut al meu, un sfeşnic de lemn împodobit frumos în care să poţi tu intra şi sta în lungul tău, şi care să se închiză pe dinăuntru.

— Şi ce să fac cu el?

— Să te-nchizi tu acolo, să-i dau eu drumul pe gârlă cu tine înăuntru, şi ce-o vrea Dumnezeu cu tine, că mai bine să mori decât să faci ce cere spurcatu de tat-tău.

Biata fată a oftat, săraca, că de!… era tânără şi ea, îi plăcea viaţa, n-ar fi vrut să moară, dar ce era să facă?

S-a hotărât cum a învăţat-o bunică-sa.

Tâmplarul i-a adus sfeşnicul taman în ziua când hotărâse tat-său să facă nunta.

Niţel mai înainte de cununie fata se îmbrăcă cu rochia cu soarele şi cu luna pe ea şi intră în sfeşnic şi se încuie în el.

Bunică-sa, cum se încuie ea, începu să ţipe şi să strige că ce s-a făcut fata, că a pierit fata din casă.

Aude moşierul, pune să caute, aleargă pretutindeni, că o fi ici, că o fi dincolo… fata sta în sfeşnic tremurându-i inima să nu dea peste ea.

N-a dat, că nici n-a bănuit ca să fie ea acolo, dar umblând repede prin odaie s-a lovit de el de era să cază.

Atunci el, supărat, a strigat:

— Dar asta ce mai e aici?

Bunica fetei, fiind acolo, a spus:

— Ia, un sfeşnic, îl cumpărase fata, nu-ş’ ce să fac cu el.

— Să-l puneţi pe foc, fir-ar afurisit să fie, a strigat el.

Bătrâna atât a aşteptat.

A chemat un argat şi i-a zis:

— Ia să iei sfeşnicul ăsta şi să vii după mine, măi.

L-a luat argatul şi a plecat după ea.

Ea s-a dus spre gârlă.

Ajungând la gârlă, i-a poruncit argatului să-l arunce în ea.

Argatul l-a aruncat.

Sfeşnicul a pornit repede pe gârlă în jos.

Bătrâna s-a întors acasă plângând.

Se duse sfeşnicul plutind pe gârlă, până iacă nişte pescari cari pescuiau.

Ei cum îl văzură îl prinseră.

Se uitară ei la el, îl suciră, îl învârtiră…

— Oare ce să fie asta? zise unul.

— Sfeşnic e, tu nu vezi? zise altul.

— Da’ minunat sfeşnic! mai zise unul. Nu te uiţi ce flori are pe el lemnul? Ăsta e sfeşnic de-mpărat.

— Că bine zici, măi, ştii ce? — zise ăl de vorbise întâi —, ai să-l ducem plocon împăratului, şi ce bacşiş ne-o da să-l împărţim.

— Bine-ai vorbit, vere, să-l ducem.

Şi au scos plasele, au ieşit la mal, s-au dus pe acasă de s-au înţolit şi ei cu ce aveau mai curat şi s-au dus la curtea împăratului cu sfeşnicul.

Împăratul era tânăr.

El, cum a văzut sfeşnicul i-a plăcut, le-a dat pescarilor ce le-a dat şi a poruncit de l-a pus într-o odaie unde dormea el şi mânca.

La el era obicei de-i puneau masa seara, îi pregăteau patul şi el se ducea de mânca şi se culca când îi venea lui.

Dar în seara zilei când pusese el sfeşnicul în odaie, ducându-se să mănânce nu găseşte bucate neam pe masă, şi patul era făcut ghem, de stricat ce era.

Ei drăcia dracului!

A început împăratul să strige la slugi şi să le certe cum e mai rău, că ce fel de pat i-au făcut şi ce fel de bucate i-au adus?

Strigând el, a auzit mă-sa care, iubindu-l pe el mult şi nevroind să-l vază supărat, i-a zis să lase că a doua zi chiar ea va vedea când îi va aduce demâncarea şi când îi va face patul.

S-a liniştit împăratul.

A doua zi, la ceasul obişnuit, se duce chiar muma împăratului cu slugile, se uită cum îi fac patul şi cum îi aşează demâncarea.

Dar la vremea mesei mâncare iar deloc şi patul şi mai ghemuit ca în ajun.

„E o drăcie la mijloc, a cugetat împăratul, nu se poate.“

Că chiar mama lui îi spusese că fusese faţă când au dus slugile mâncarea şi i-au făcut patul.

S-a hotărât el să pândească a treia zi să vază cine să fie de-i mănâncă lui mâncarea şi-i face patul ghem.

Aşa a şi făcut.

A doua zi, s-a ascuns binişor sub pat şi a stat acolo până la vremea mesei. A văzut pe slugi cum au adus ce a trebuit pe masă, cum au deretecat prin odaie şi au făcut patul.

După aia ce să mai vază el niţel mai târziu?

A văzut desfăcându-se sfeşnicul în două şi ieşind din el minunea de fată, că era aşa de frumoasă că s-a fost ştergând împăratul la ochi, că gândea că ce e aia, vedenie or ce, şi părul ca firul de aur îi atingea de pământ, peste rochia ei cu luna în spate şi cu soarele în faţă şi cu stele primprejur.

Dar n-a rămas ameţit multă vreme şi s-a dezmeticit. Dacă s-a dezmeticit, s-a uitat după ea.

Ea întâi a mâncat bine şi a băut tot ce a găsit pe masă, şi după aia a venit la pat şi s-a întins pe el de a adormit niţel.

Împăratul a ieşit atunci binişor de sub pat şi s-a dus de a sărutat-o.

Ea a simţit.

Cum a simţit s-a deşteptat.

Deşteptându-se şi văzând pe împărat lângă ea a vrut să se răpeadă în sfeşnic, dar împăratul a bănuit că o să vrea ea să fugă şi a apucat-o de rochie. Ea a smucit, dar n-a putut scăpa că o apucase bine şi să se rupă nu se putea, că n-avea de unde, că rochia ei foarfeca n-o tăiase, acul n-o prinsese.

Dacă a văzut şi ea aşa a rămas, că ce era să mai facă?

Acum împăratul a întrebat-o că cum se întâmplase de ajunsese ea în sfeşnicul ăla pe gârlă.

Ea i-a istorisit toate câte i se întâmplase.

Iar el îndrăgostindu-se mult de ea, curând i-a spus că are să o ia de nevastă.

Ea s-a învoit, vezi bine, şi au făcut ei nuntă mare şi frumoasă, nuntă împărătească zi-i de!… şi după aia au rămas cununaţi, şi la anul a făcut împărăteasa şi un copil, un băiat de semăna cu ea de frumos.

A trecut vreme la mijloc.

Se făcuse băieţelul de trei anişori.

Tatăl împărătesei, moşierul, ajunsese rău, căzuse în sărăcie de tot şi se gândise să se bage slugă ca să aibă şi el o pâine.

Cum s-a nemerit, a lipsit o slugă la palatul împăratului şi el a auzit.

Auzind el, repede a alergat să se bage.

Şi s-a băgat după găini.

La găini a stat multă vreme, a stat vro nouă ani.

După ăşti nouă ani s-a întâmplat de s-a bolnăvit o altă slugă care slujea pe împărat şi pe împărăteasă, şi de aia şedea cu odaia lângă a lor.

Pe cine să pună în locul lui? Ai să puie pe găinar, că se purtase bine şi-şi văzuse de treabă cum trebuie.

L-au pus.

El acum s-a bucurat tare de tot, că de cum intrase la palatul împăratului şi dăduse cu ochii de împărăteasă o cunoscuse că era fii-sa, şi-şi pusese în gând să-i facă ce i-o face de necaz pe ea că plecase în ziua nunţii.

Şi răbdase, vezi dumneata, nouă ani, că nu se putea apropia de ea, dar de gândul dracului nu se lăsase.

Intrând în locul slugii ălii bolnave, n-a stat la gânduri, şi peste două-trei zile a izbutit de a rămas singur ziua, a uns uşile bine să nu scârţâie şi noaptea a deschis-o pe a de la odaia unde dormea împărăteasa cu copilul, a tăiat gâtul copilului cu o custură, a şters custura de sânge pe cămaşa de noapte a împărătesei, a vârât custura sub căpătâiul ei, şi după aia s-a dus de s-a culcat.

Ce să vezi dimineaţa? chilomane şi ţipete prin tot palatul, că nu se ştie cine omorâse pe copilul împăratului.

Au început a face cercetări.

Pe cine să cază păcatul întâi?… pe sluga a nouă.

L-au adus în faţa împăratului.

Aci dacă l-au adus şi a văzut el că-l osândeşte la moarte, el a zis:

— Mă osândiţi, dar nu faceţi bine, că eu sunt nevinovat, căutaţi mai bine dovezi, de vedeţi cine a făcut aşa nelegiuiri, or lăsaţi-mă pe mine să caut ca să-mi apăr viaţa.

Împăratul s-a învoit.

El s-a dus drept la patul împărătesei şi a scos custura plină de sânge de sub pernă, şi s-a văzut şi pete de sânge pe cămaşa ei de noapte, şi aşa a scăpat el şi a căzut vina toată pe biata împărăteasă.

Ea, săraca, a început a plânge şi a se văita că nu era vinovată, şi că nu-i ajungea ei că rămăsese fără copil, acum să o mai şi învinovăţească că l-a omorât?… Degeaba au fost toate.

Au osândit-o împăratul şi sfetnicii lui cum că să-i taie ţâţele şi mâinile din coate şi să i le pună pe toate într-o dăsagă, să i-o atârne de gât şi să o lase într-o pădure mare în prada fiarelor să o mănânce.

Cum au osândit-o, aşa au făcut.

După ce i-au tăiat mâinile şi ţâţele i le-au pus într-o dăsagă, i-au atârnat-o de gât şi au dat-o pe mâna unei slugi de a dus-o şi a lăsat-o într-un codru des de pădure.

Biata femeie plângea acolo de era lucru mare, şi-şi aştepta mereu sfârşitul de durere or de foame, or vro fiară să vie să o sfâşie.

Dar Dumnezeu nu dormea.

El a ştiut, vezi bine, ce şi cum s-a întâmplat cu ea.

A pornit din cer pe pământ.

Dacă a ajuns pe pământ, s-a făcut a trece din întâmplare schimbat în moş bătrân prin cedru unde era împărăteasa, şi a întrebat-o că ce a păţit de era aşa.

Ea i-a spus tot, dar spunându-i nu a blestemat ca alţii pe Dumnezeu, dimpotrivă, ba: „că dacă a vrut Dumnezeu aşa, eu ce să fac“, ba „că ştie Dumnezeu ce face cu fiecare“… de i-a plăcut lui Dumnezeu şi a luat din dăsagă mâinile şi a scuipat la locul de unde erau tăiate şi i le-a lipit la loc de au fost ca şi când de când lumea tot acolo au fost, a făcut tot aşa şi cu ţâţele, ba şi pe copil l-a scuipat la gât, şi i-a luat capul, că tot în dăsagă era şi capul copilului, şi l-a lipit şi a suflat peste el de a înviat, şi a poruncit şi de a ieşit ca din pământ un palat minunat de tot într-o rărişte frumoasă, în locul codrului ălui des de pădure.

Trecu ce trecu şi iacă iese împăratul la vânat şi se duce taman în pădurea unde era palatul făcut de Dumnezeu ălii nevinovate femei.

Vânează el în dreapta, vânează în stânga, până i se făcu foame.

Făcându-i-se foame, iacă dă cu ochii de minunea de palat în rărişte în mijlocul pădurii.

— Dar ce e aia, mă? întreabă pe o slugă cu care era.

— Nu ştiu, măria-ta, ce să fie, că eu nu ştiam să fie palat în pădurea asta.

— Mare minune! Ştii ce?… Tot mi-e mie foame, ia două-trei vânaturi şi te du acolo şi spune că împăratului ţinutului ăstuia i s-a făcut foame şi roagă pe stăpân să lase să frigă două-trei păsări la bucătăria lui.

Sluga s-a dus.

Dacă s-a dus a bătut la poartă.

Poarta a întrebat:

— Cine eşti?

— Om bun, a răspuns sluga.

— Ce vrei?

— Uite şi uite.

A spus omul care va să zică ce-l învăţase împăratul stăpânu-său.

Poarta atunci a chemat pe împărăteasă.

Iar împărăteasa a zis că ce să se mai ostenească să frigă vânatul, ci să-i spuie că stăpâna palatului îl pofteşte acolo, că mâncare de la Dumnezeu era destulă.

A venit împăratul cum a auzit că l-a poftit.

Dacă a venit el, pe stăpâna n-a cunoscut-o că era nevasta lui, că, vezi bine, cum era să se mai gândească el că femeia aia cu mâna, cu toate întregi, era a de pusese el s-o ciopârţească înaintea ochilor lui?

Acum masa în palat se punea singură, bucatele veneau singure, tacâmurile ale murdare plecau, altele curate veneau iar singure, că aveau putere dată de Dumnezeu, de rămăsese împăratul cu gura căscată de mirare.

În sfârşit, s-a apucat să mănânce, şi după ce a mâncat bine, a rămas să mai stea de vorbă cu stăpâna palatului.

Vorbind i-a zis ea ca să mai poftească în săptămâna aia la masă acolo cu toţi ai lui de acasă, cu nevasta, dacă are, cu părinţii, dacă-i trăiesc, dar să aducă cu ei şi vro slugă aşa mai bătrână, mai credincioasă, ca să facă ce va mai trebui, că ea slugă nu ţinea.

Împăratul a făgăduit că vine cu mă-sa, că alte rude n-are, fiind văduv.

Şi, drept, peste vro trei zile aşa, veni împăratul cu mă-sa, şi slugă luase pe ăl de păzea la odaia lui, pe tatăl femeii de-i tăiase el mâinile, de!…

S-au pus la masă să mănânce, şi cât mâncară ei, stăpâna palatului ieşi puţin afară o dată.

Cât ieşise afară vorbise că o lingură dintr-ale minunate de umblau singure să se ducă să se ascunză în cizma împăratului.

După aia intrase iar în odaia unde mâncau oaspeţii şi începuse vorbă cu ei.

Când să se scoale împăratul şi ăilalţi să plece, se ridică un tărăboi de să-ţi ia auzul.

Pasămite, ce era?

Lingurile toate se ciocăneau şi strigau că străinul ăl tânăr de venise le furase un tovarăş.

— Eu? să mă ferească Dumnezeu, că n-am furat de când sunt nimic, cum să mă apuc eu acum să fur linguri?

— Să-l caute să vază n-a furat! au fost strigat lingurile într-un glas.

— Să mă caute, a zis împăratul.

Atunci a intrat pe uşe băieţelul stăpânii palatului, şi mă-sa l-a pus pe el să caute pe împărat.

Împăratul nu l-a cunoscut nici pe copil, că una, îl mai crescuse Dumnezeu, şi pe urmă, de unde să se mai gândească el că o să fie copilul de-l văzuse el mort ca toţi morţii, cu gâtul şi cu capul dezlipit de trupşor?

A căutat băiatul şi i-a găsit lingura în cizmă.

S-a jurat împăratul că nu ştia nimic, că nu furase el lingura, că el nu ştia cum şi ce fel se întâmplase…

Atunci copilul i-a zis:

— Aşa nu m-a omorât pe mine mama şi dumneata ai crezut pe un ticălos şi ai pus de a schingiuit-o, tată!

Aşa a cunoscut împăratul cine era femeia şi copilul ăla şi a căzut în genunchi de a dat slavă lui Dumnezeu că i-a ajutat cu puterea lui de i-a găsit teferi şi sănătoşi, şi i-a sărutat mâinile nevesti-si rugându-se de iertare şi şi-a sărutat copilul de sute şi mii de ori.

După aia a pus de a omorât pe sluga a bătrână despre care i-a spus nevasta cum şi ce fel.

Şi eu mâncai o alună
Şi vă spusei o minciună.

Povestit de Mariţa Georgescu, bucătăreasă, de fel din Ardeal. Acest basm e o variantă a basmului din primul meu volum: Fata popii a cu stem, cu atât mai interesantă cu cât povestitorii sunt unul din Vlaşca, altul din Ardeal şi amândoi oameni fără carte.