A fost odată,

Când scria musca pe perete,
mai mincinos cine n-o crede,

a fost un român care a avut nouă feciori, ş-a plecat cu opt din ei ca să-i însoare, că pe ăl d-al noulea n-au vrut fraţii ăilalţi să-l ia, că ziceau că e mic.

Umblară ce umblară, şi iacă dădură d-un zmeu care ara nişte pământ.

— Bună ziua, zmeule.

— Mulţumim dumitale… da-ncotro?

— Iacă am plecat să-mi însor ăşti feciori, că le-a sosit vremea… dar dumneata?

— Ia şi eu muncesc din greu la pământu ăsta şi semăn bucate, că am şi eu nouă fete şi nu prea am zestre să le dau.

— Ai nouă fete?… apoi dar ai să ne încuscrim, vere, zise omul cu copii.

— Ce stai de vorbeşti, măre!… după nişte nevoiaşi de oameni să-mi dau eu fetele? nu sunt zmei destui de mi le cere?

— Nevoiaşi!… Care, mă?… Feciorii mei, ai? Aoliu, mamă-mamă!… Ia puneţi mâna, măi flăcăi, de-i daţi locu’ ăsta gata până-n seară.

— Locul ăsta mi-l dă e gata până-n seară? întrebă zmeul.

— Aoleu… păi!

— Ei, dac-or face cum zici, apoi să ştii că ne-am încuscrit.

— Ai, să vă văz, flăcăi… da’ să nu mă daţi de ruşine!

Se puseră, vere, feciorii ălui om şi sapă-ncoa şi sapă-n-colo… săpară vo trei conace, dar nu le avea munca spor deloc, pare că nu munciseră cât munciseră.

— Ce ne facem, măi fraţilor, că nu e rost, nu-l isprăvim noi ăsta nici mâine? zise unul din flăcăi.

— Dracu ştie, răspunse altu; şi mult ar fi bine să-l putem sfârşi, că una, nu rămânem de ocară, şi alta, punem mâna pe fetele zmeului şi cică sunt nişte fete pline de lipici.

— N-aveţi grije, măi fraţilor, vă fac eu să scăpaţi de ruşine şi să luaţi fetele zmeului, zise un glas.

— E-te, mă, Chelbea!… Da’ ce caţi tu acilea, măi?

— Am venit să vă dau mână de ajutor; voi n-aţi vrut să mă luaţi d-acasă, da’ eu m-am ţinut după voi şi iacă-mă-s. Da’ să nu mai zăbovim, că iacă asfinţeşte soarele; daţi ale sape-ncoa să-mi aleg eu una să mi se potrivească.

Şi încercă Chelbea una — că Chelbea-l chema pe fratele ăl mai mic al flăcăilor — şi încercă alta, până dădu peste una cum ştia el şi se puse pe lucru… îi mergea mâna, măre, ca sfârleaza, nici n-asfinţise soarele de tot şi locul era isprăvit de săpat.

Când veni zmeul şi văzu locul săpat, o sfecli de tot, că el nu vrea să-şi dea fetele după oameni pământeni; el se învoise să-i facă gineri, dar se învoise numai că gândea că nu s-or putea ţine de vorbă. Acum degeaba, nu mai avea ce face… le-a dat fetele, dar i-a oprit să doarmă acolo noaptea aia, că zicea că să nu rătăcească calea pe întuneric, iar pe de altă parte le puse gând rău băieţilor.

Se culcară fiecare pe la locurile lor şi adormiră bumben.

Acum zmeul ce aştepta? Atât, ş-apoi să le facă de petrecanie, dar şi Chelbea ce treabă avea? de ce-l făcuse pe el Dumnezeu năzdrăvan? că năzdrăvan era. Se sculă frumuşel de unde sta ascuns, că se ascunsese să nu dea zmeul cu ochii de el, şi se duse binişor unde-i dormeau fraţii, le luă căciulele din cap, dezbrobodi pe fetele zmeului şi le puse în capete căciulele, iar pe fraţii lui îi legă la cap cu broboadele zmeoaicelor, ş-apoi se duse iar binişor în ascunzătoarea lui şi aşteptă acolo.

Peste noapte ce să vezi? vine zmeul cu un paloş în mână şi taie toate capetele cu căciuli până la unu, apoi pleacă bucuros gândind c-a omorât pe flăcăi. După ce plecă, veni Chelbea, îşi deşteptă fraţii şi pe tată-său, le arătă lacul de sânge ce cursese din gâturile zmeoaicelor, şi-i sfătui s-o pornească până nu se scoală zmeul, că atunci o fi rău de ei.

Fraţii când văzură se cruciră, da’ şi-şi luară picioarele la spinare şi se tot duseră.

Nu trecu mult după ce-şi scăpă Chelbea fraţii de moarte, şi porniră ei, dar tot fără el, şi se băgară argaţi la un moşier.

Chelbea tot vrând să-i păzească, dacă cumva s-or pomeni in vro primejdie, se duse să se bage şi el la moşieru ăla, unde-i erau fraţii. Moşierului nu-i mai trebuia argaţi, c-avea destui, dar văzându-l bun de gură, de istorii, de una, de alta, îl băgă, şi încă cu simbrie mai bună decât pe fraţii lui, şi-l ţinea tot pe lângă el, că era şi vrenic şi-l mai şi făcea să râză povestindu-i câte alea toate.

Fraţii, când văzură că el a nemerit mai bine decât ei, prinseră pică pe el; dar ce pică, că se hotărâră, d-or putea, să-l şi răpuie.

Aşa într-o zi, când venise moşierul să vază cum muncesc, că-i trimesese să secere nişte grâu, iacă îi ieşi unu înainte şi-i spuse:

— Cocoane, nu ştii ce s-a lăudat Chelbea?

— Nu… Ce-a zis?

— S-a lăudat că cică… auzi dumneata, el poate aduce cloşca zmeului cu puii de aur.

Se întoarse moşierul acasă şi cum ajunse strigă pe Chelbea.

— Măi Chelbeo…

— Porunciţi, cocoane.

— Da’ ce te-ai lăudat tu către fraţii tăi că poţi s-aduci cloşca cu puii de aur ai zmeului?

— Ba eu nu… să mă ferească Dumnezeu!

— Ba da, nu-mi spuseră ei?… Să faci bine s-o porneşti să mi-o aduci-ncoa.

— Iii, cocoane, nu ţi-au spus ei aşa ca să mă crească, ci ca să mă prăpădească, da! de! cu ajutorul lui Dumnezeu sfântu eu oi să încerc, doar de le-oi da-n cap.

Şi plecă bietul Chelbea a doua zi şi se făcu o pasăre ca s-ajungă mai iute, iar dacă ajunse acolo se făcu o muscă şi se furişe în odaia unde sta cloşca.

Peste noapte întinse mâna ca s-o ia. Aia „cârrr! săi, stăpâne, că mă fură Chelbea!“

Zmeul cum auzi, cum sări din pat şi dădu dosu în odaia cloşcii, dar şi Chelbea se schimbă în muscă la loc şi se ascunse într-o crăpătură de zid de nu-i fu cu putinţă zmeului să-l găsească, şi plecă ocărând cloşca că-l sculase din somn degeaba.

Cum plecă zmeul, Chelbea se şi dădu jos şi puse mâna pe cloşcă.

— Ia-mă, Chelbeo, că tot mai priceput eşti tu decât zmeul, zise cloşca.

Şi în ăst chip aduse moşierului Chelbea cloşca cu puii de aur a zmeului, teafără nevătămată.

Când au auzit fraţii că s-a întors cu izbândă, ba că stăpânul îi mai dăduse şi o grămadă de bani, s-au prăpădit cu firea de tot.

— Măi, tot să nu-l lăsăm, zise unul din ei: să spunem că s-a lăudat că poate s-aducă cămaşa zmeului de pe el.

— Aşa să facem, să nu-l lăsăm, ziseră cu toţii.

Şi se duse unu-din ei la moşier şi-i spuse c-aşa ş-aşa.

— Chelbeo, strigă moşierul.

Porunciţi, cocoane.

— Ia vin, ia.

— Porunciţi.

— Ce te-ai mai lăudat către fraţii tăi că poţi s-aduci cămaşa zmeului după el?

— Ba eu nu, cocoane, ferească Dumnezeu, nu m-am lăudat.

— Eu nu ştiu, aşa mi-au spus fraţii tăi, aşa trebuie să fie, mâine s-o porneşti să-mi aduci cămaşa, zise moşierul.

— Să plec, cocoane.

a a şi plecat a doua zi cum s-a luminat de ziuă.

Se duse el, se duse, şi când ajunse la casele zmeului se prefăcu în purice şi aşteptă până se înseră, ca să se culce zmeul, iar când să se dezbrace să se culce, ţop! pe cămaşa zmeului şi pişcă-l şi pişcă-l…

— Măi fir-ai al dracului de purice, zise zmeul sculându-se şi căutându-l să-l prinză, că se pitula Chelbea al nostru cum ştia el mai bine; iar zmeul văzând că nu poate dormi, scoase cămaşa după el şi o aruncă alături de pat.

Atât i-a trebuit lui Chelbea că a şi înhăţat-o, cum a adormit zmeul, şi p-aci îi fu drumu… drept la moşier.

Cum i-o duse, cum îi dădu stăpânu-său parale şi-l puse cu el la masă. Fraţii, când auziră că iar s-a întors, s-au îndârjit de tot.

— Mă, să zicem că s-a lăudat să aducă zmeul viu nevătămat.

— Aşa să zicem, se învoiră cu toţii.

Şi fuga la moşier să-i spuie.

Ăla cum auzi îl chemă pe Chelbea.

— Chelbeo, te-ai lăudat iar că poţi s-aduci zmeu viu nevătămat; mâine până-n zori s-o porneşti, că vroi să văz şi eu chip de zmeu.

— Să plec, cocoane, să plec.

A doua zi, luă o secure de 99 de oca de fier la spinare şi plecă. În hotaru moşiei zmeului a fost fiind pe vremea aia un copaci peste măsură de mare. El se prefăcu într-un moş bătrân şi începu a da cu securea în el, până auzi zmeul ţăcănind şi veni să vază ce e.

Când veni şi văzu pe moş îl întrebă:

— Da’ ce faci acolo, măi?

— Uite m-a trimes boieru cutare să fac un tron, c-a murit Chelbea şi în alt loc nu e pomeneală d-aşa copaci gros; d-aia eu îndrăznii de venii să-l dobor p-ăsta.

— Dacă e pentru Chelbea, doboară-l, zise zmeul. Şi se puse pe iarbă să se mai odihnească.

Nu trecu mult şi Chelbea tăie copaciul şi fiind scorburos, lesne îi fu să-l potrivească pe dinăuntru.

După ce îl potrivi îi puse fund într-o parte şi când să-l puie şi pe ălâlalt se rugă de zmeu:

— Eşti bun dumneata să te vâri colea înăuntru să-i pui eu fundu şi pe unde s-o vedea afară să-mi spui să-mpăpurez, că d-o răsufla pe undeva şi n-o fi Chelbea mort de tot, apoi îl sparge şi iese afară de se apucă iar de năzdrăvănii, că e un şmecher şi jumătate; da’ de n-o avea pe unde să răsufle, îngropat rămâne.

Zmeul, prost, când auzi că e vorba de Chelbea, nu se gândi mai departe şi se vârî în tron.

Chelbea atât aştepta. Puse repede fundul, îl bătu bine, îl luă în spinare d-a fedeleşu şi cât te-ai şterge la ochi se întoarse la moşier cu isprava făcută.

— L-ai adus, Chelbeo?

— L-am, cocoane.

— Ia să-l văz.

— Stai, cocoane, să-l mai dau d-a rostogolu să se-ncingă, c-apoi o păţim.

— Păi dacă s-o încinge, ce face?

— Are să sară în sus când oi desfunda tronul, şi dacă o sări, când o cădea, cade mort.

Şi drept, dacă desfundă tronul, după ce îl mai rostogoli niţel, sări zmeul o dată ca la trei stânjeni în sus şi când căzu, căzu mort.

Acum ăl boier s-a fost mulţumit aşa de mult de isprava lui Chelbea, că s-a hotărât să nu-l mai trimeaţă nicăieri.

Dar a doua zi veniră fraţii şi-i spuseră că iar s-a lăudat Chelbea că poate aduce iepile sirepile din smârcurile mărilor.

Moşierul, când a auzit, nu s-a putut ţine şi i-a poruncit lui Chelbea să le aducă, că s-a gândit: „D-oi avea iepile sirepile din smârcurile mărilor, apoi cine se mai pune cu mine împotrivă?… mi-e milă mie şi de Chelbea, nu e vorbă, dar cum le-a adus p-alelalte, le aduce el şi p-astea“.

— Iii! cocoane, d-aci nu ştiu de m-oi mai întoarce, zise Chelbea oftând, când auzi, da’ ca să-ţi fac voia dumitale, oi încerca.

Acum Chelbea avea noroc, bietu, că era năzdrăvan, şi aşa ştia toate cum să le ia, că de data asta nu mai scăpa; dar el se făcu o coţotană neagră şi se duse în nişte bozi de se culcă cu faţa în sus, ca cum ar fi fost mort. Stătu el aşa ce stătu şi numai veni o cioară de se puse pe pieptul lui. El haţ! şi puse mâna pe cioară şi dacă puse mâna pe ea se făcu om la loc.

— Să-mi spui, cioară, cum să intru eu în grajdul iepilor sirepilor din smârcurile mărilor?

— Iii! tu fuseşi, Chelbeo?… Apoi văz eu c-o să te-nvăţ… Uite cum să faci: să prinzi o cioară şi s-o arzi s-o faci scrum, şi cu scrumul ăla să ungi lacătele de la uşa grajdului, că cum le-i unge cum se deschid; dar cum ăi intra să te repezi la un bici de flăcări, care e atârnat în zid şi să-ncepi a le bate nemiluit.

— Mulţumescu-ţi, cioară, zise Chelbea; şi se gătea să-i dea drumul, drept mulţumită că-l învăţase; dar cioara îi zise:

— Măi Chelbeo, arde-mă pe mine că tot sunt bătrână şi îţi sunt în mână, ce să te mai căzneşti să prinzi alta?

Lui Chelbea, drept, îi era milă de ea, dar dac-a zis ea ce era el de vină? O arse, o făcu scrum şi cu scrumul unse lacătele şi intră în grajdul iepelor.

Iepele cum l-au văzut cic-au fost vorbind:

— Iii! ăsta parcă e Chelbea năzdrăvanu, d-a prins zmeu viu nevătămat.

— El, cu voia dumneavoastră! zise Chelbea şi puse mâna pe biciul de flacără şi până să se dezmeticească ele, începu a le da în cap şi dă-i şi dă-i până a adus pe iepe la cuget d-au zis:

— Nu ne mai bate, Chelbeo, că bun stăpân n-ei fi, ci încalecă pe una din noi şi du-ne unde-i ştii.

„Vă dădui de cap“, se gândi Chelbea bucuros, una că scăpase cu viaţă şi alta că era să facă să-i crape fraţii de necaz.

Când se apropie Chelbea de casă, iacă văzu moşieru flacăra biciului.

— Ce flacăre să fie aia, măi? întrebă el pe fraţii lui Chelbea.

— Nu ştim, cocoane, doar dacă n-o fi Chelbea cu biciu de flacără, care mână iepele sirepele.

Şi drept, el a fost. Când a intrat în curte cu iepile, s-au fost speriat toţi, că nici nu se mai pomeniseră şi nici că s-or mai pomeni aşa minuni de iepe.

— Ei, Chelbeo, să ştii că mă prinz cu tine frate de cruce, zise moşierul văzând iepile în curte, şi toate bogăţiile mele or fi ş-ale tale… pe din două.

— Ai, noroc să dea Dumnezeu dar!

Şi-şi dădură mâna şi se îmbrăţişară amândoi.

Către seară iacă se pomeneşte moşierul cu Chelbea că vine la el:

— Măi frate, ştii una?

— Ştiu, dacă mi-ei spune.

— Fraţii ăia ai mei, auzi, că s-au lăudat că ei pot stinge şira aia de paie cu basmalele, dacă i-o da foc cineva.

— Ce spui?… Apoi dar să-i vedem, că mie mi-s dragi minunile… Măi argaţi…

— Auzim, cocoane.

— Ce mă, v-aţi fost lăudat către Chelbea că de i-o da foc cineva, puteţi stinge şira de paie cu basmalele?

— Ba noi nu.

— Ba da; nu-mi spuse Chelbea?… Ai, porniţi de-i daţi foc şi să vă văz vrednicia.

— Că, cocoane… că, boierule… că în sus, că în jos.

— Aide, nu mai staţi, c-apoi de! Chelbea cum a făcut ce s-a lăudat către voi? faceţi şi voi ce v-aţi lăudat către el.

„O păţirăm cât de bună!“ se gândiră fraţii lui Chelbea; dar neavând ce-şi face capului, se urcară pe şiră, după ce-i dădură foc, ca s-o stingă cu basmalele.

Ce să stingă, vere, că mai rău ardea; şi a ars până la pământ şi şira, dar au ars şi ei; şi aşa a scăpat Chelbea de fraţii lui cari n-au ţinut seamă că-i scăpase de la moarte şi au vrut să-l răpuie de atâtea ori, dar, vezi dumneata, Dumnezeu ştie el ce face.

Iar eu încălecai p-o şea
Şi vă spusei dumneavoastră aşa.
Şi încălecai p-o viespe
Ş-o lăsai la dumneavoastră în iesle.
Să te duci, dumneata cucoane, că eşti stăpân,
Să pui să-i dea şi ei niţel fân.

Povestit de Ioniţă al lui Radu Cojocaru din satul Chirculeşti, plasa Câlniştea, judeţul Vlaşca.