Un om sărac, nemaiştiind cum să se hrănească, îşi părăsi în ascuns casa, femeia şi copilul, lăsându-i în voia sorţii. După ce umblă încoace şi-ncolo o vreme, ajunse pentru prima oară de când trăia într-un oraş mare cu case înalte, bogate. Cu mâinile împreunate la spate, mergea încet pe străzi, fără să-şi desprindă privirea de la ferestrele înalte ale clădirilor frumoase, oprindu-se chiar din când în când în loc.
Pironi astfel, cu gura larg deschisă, o femeie bogat îmbrăcată care tocmai se uita în jos. Aceasta îi vorbi:
— De unde vii şi ce te minunezi aşa?
Chibzuind repede, cel întrebat, răspunse:
— Am picat din cer, cucoană, şi n-am mai văzut nici un oraş.
— Din cer! strigă femeia naivă, atunci trebuie că-l cunoşti pe feciorul meu, care mi-a murit acum jumătate de an.
— Păi, cum îl chema? întrebă mucalitul din nou, bucurându-se în ascuns de gluma lui.
Când află numele, vorbi cu îngrijorare prefăcută:
— Ah, desigur, cucoană, desigur că-l cunosc, dar îi merge acolo destul de rău, căci de curând a pierdut la cărţi trei sute de galbeni. Nesuferitul ăsta de joc de cărţi! I s-au luat hainele bune şi i s-au dat în schimb nişte zdrenţe şi a fost azvârlit în turnul datornicilor, unde încă mai lâncezeşte.
La aceste cuvinte, buna mamă fu cuprinsă de jale şi începu să se vaite cu glas mare:
— O, băiatul meu, băiatul meu nefericit! Cum să fac să te ajut!
Ţăranul avu un sfat bun la îndemână:
— Cucoană, trebuie într-adevăr să vii în ajutorul feciorului dumitale, căci dacă nu-şi plăteşte datoriile, peste paişpe zile o să fie alungat din rai. Dacă ai să-i spui ceva, îi transmit eu, căci de aici mă duc de-a dreptul în cer.
Privindu-l bucuroasă, femeia îl chemă sus pe ţăranul şiret şi-i dădu pentru feciorul ei haine, vin şi pâine, împreună cu trei sute de galbeni ca să-şi poată plăti datoria.
Ţăranul făgădui să transmită totul întocmai, dar încercă să dispară cât mai repede. Când se întoarse acasă bărbatul femeii credule, iar aceasta îi spuse veştile despre feciorul mort şi cum găsise prilejul bun de a se îngriji de el, omul o muştrului aspru pentru naivitatea ei şi-şi înşeuă grabnic un cal spre a-l ajunge din urmă pe pungaşul mincinos. Acesta, băgând de seamă că e urmărit, ascunse hainele într-un şanţ şi se aşeză la marginea drumului ca un cerşetor. Îşi puse pălăria pe o grămăjoară de murdărie pe care o zări lângă sine şi-l aşteptă astfel liniştit pe călăreţ.
Când acesta se ivi, îi ceru ceva de pomană. Orăşeanul îl întrebă dacă nu cumva văzuse vreun cerşetor cu o legătură de haine. Ţăranul răspunse că da: chiar în pădurea din apropiere, pe o potecă îngustă, întâlnise un astfel de om. Călăreţul îl rugă să-i arate drumul, căci ţine mult să ajungă cerşetorul din urmă. Viclean, ţăranul se prefăcu a avea o tuse persistentă, îndărătnică, şi zise:
— Păi, domnule, cum să ţin eu pasul cu calul dumitale, când chiar mergând foarte încet, picioarele abia mă duc! Iar dacă ai vrea să călăreşti atât de încet, apoi nu l-am mai prinde niciodată pe cel pe care-l cauţi. Drumul e prost şi greu de găsit, căci trece prin multe hăţişuri.
— Atunci ce-ar fi de făcut? întrebă călăreţul, trebuie să pun mâna pe cerşetor.
— Deh, răspunse şiret ţăranul, cu glasul întrerupt de tuse, eu ştiu bine drumul şi, dacă aş fi călare, aş încerca să-l prind pe cel pe care-l cauţi, dar nu pot să-mi părăsesc locul, căci am aici o pasăre foarte rară. E toată averea mea, fiindcă pun să fie văzută pentru bani.
— Ascultă, zise călăreţul, îţi dau calul meu, suie-te pe el şi prinde-l pe cerşetor, între timp eu rămân aici şi-ţi păzesc pasărea.
Prefăcându-se că chibzuieşte, coţcarul se învoi până la urmă şi curând dispăru în pădurea din apropiere, din care azi încă trebuie să se întoarcă. După ce orăşeanul înşelat aşteptă până seara, băgă mâna sub pălărie ca baremi să se aleagă cu pasărea străină, dar o trase repede, observând că fusese josnic înşelat. Sări mânios în sus şi, deoarece nu mai avea de ce s-aştepte, porni spre casă, unde ajunse noaptea târziu. Când femeia îl întrebă de cal, nu-i dădu nici un răspuns; dar nici nu o mai muştrului că se lăsase înşelată de ţăran.