Întâmplările despre care vorbeşte această poveste1 sunt deosebit de ciudate, căci mă pun chezaş că sunt adevărate. Satul Ciuchici2 e destul de cunoscut şi acolo trăieşte încă feciorul celui care a trecut prin toate aceste peripeţii şi pe care l-am cunoscut şi eu foarte bine, pe numele său Petru Săvoianţu. Nu doar o dată ne-a povestit, copii fiind, povestea lui, pe care o spun aici aşa cum am auzit-o.
Petru Săvoianţu era soldat în slujba împăratului german şi cu prilejul unei bătălii a fost luat prizonier de englezi împreună cu nouă dintre camarazii săi. Peste puţin timp a fost vândut împreună cu tovarăşii săi departe, peste mare, într-o insulă locuită numai de canibali. Aceştia erau fiinţe spurcate, nu doar pentru că mâncau carne de om, ci şi fiindcă aveau, sau poate că mai au, nu ştiu, un ochi în faţă, iar altul în spate. De către aceşti monştri urmau să fie curând mâncaţi cei zece prizonieri împărăteşti, pricină pentru care fură închişi mai înainte, pentru câteva zile, într-o colibă strâmtă, în faţa căreia făceau de pază femeile acelor monştri. Atât foamea — căci nefericiţii nu primeau nimic de mâncare —, cât şi spaima grozavă de a nu fi măcelăriţi, le dădură prizonierilor neajutoraţi putere şi curaj şi s-apucară să distrugă şi să dărâme coliba dinăuntru în afară, apoi să se apere de femeile smintite şi să o ia la goană spre ţărm înainte ca să-i mai poată ajunge canibalii din urmă. La mal era tocmai ancorată o navă veche, se suiră de îndată pe ea şi porniră să navigheze la întâmplare pe mare. Provizii, mâncare şi băutură erau destule pe vas, în această privinţă nu aveau nici o grijă; dar, neştiutori în ale navigaţiei, deveniră curând o jucărie a vântului şi a valurilor, pe care erau împinşi încoace şi-ncolo, fără ţintă. Astfel că nu se aflau într-o situaţie mai bună decât fuseseră în colibă, când aşteptau moartea de la cuţitul măcelarului. Cu fiecare zi le sporeau spaima şi grija, căci cine ar fi putut să ştie cum aveau să se termine toate astea? Într-o zi, o pasăre uriaşă3, având înfăţişarea unui vultur, se năpusti din văzduh, îl înhăţă pe Petru Săvoianţu şi, ţinându-l în ghiare, zbură peste mare, cale de mai multe zile, cu o iuţeală nemaipomenită, aşa încât sărmanul îşi pierdu cunoştinţa.
Nu putu să-şi dea seama câtă vreme rămăsese astfel, dar când îşi veni în fire, pasărea tocmai se aşeza pe vârful unui copac, unde îl lăsă să cadă într-un cuib, în care se aflau doi pui. Aceştia voiră să se repeadă de îndată la el, dar Petru se apără, ceea ce era cu atât mai uşor, cu cât pasărea bătrână îşi luase zborul de cum îi dăduse drumul. Luptându-se a-i ţine departe de sine pe puii lacomi din faţa lui, îşi fixă totodată de cuib brâul4 lung de mai mulţi coţi, aşa cum obişnuiesc să poarte oamenii pe la noi, şi se lăsă să cadă pe copac în jos, continuând să se apere cu braţele şi picioarele de dihăniile tinere.
Ajungând pe pământ, merse mai departe şi ajunse curând într-un sătuc. Spre uimirea sa, aici nu dădu decât peste bărbaţi şi nu zări nici o fată şi nici o femeie, cu toate că se uită în toate părţile. Întâlnind un moşneag, îi dădu frumos bineţe şi-l întrebă unde şi în ce ţară se află şi de ce pe acolo nu erau femei. Văzând bătrânul că cel care îl întreba era un soldat împărătesc, îi mulţumi frumos pentru bineţe şi-i spuse că se afla în Germania şi că, din păcate, acolo domnea ciuma şi ea secerase viaţa tuturor femeilor. Auzind soldatul că se afla în Germania, se bucură şi îl rugă pe moşneag să-i dea puţină mâncare, iar pentru noapte un locşor în casa sa, unde să poată dormi. Bătrânul îi zise să vină cu el, îl duse la casa lui, unde mâncară împreună, în timp ce Petru îi spuse povestea sa ciudată.
După ce terminară, bătrânul se sculă şi-i zise oaspetelui său să se întindă lângă foc, ceea ce el nu întârzie să facă, fiind foarte ostenit; nu mai dormise de mult pe pământ sigur şi solid.
Dar nu va fi închis ochii multă vreme că se trezi şi, spre groaza lui, văzu stând, tot lângă foc, drept în faţa lui, o femeie bătrână cu o înfăţişare înfiorătoare, împreună cu fata ei, nu mai puţin cumplită. Auzi cum şopocăiau. Înfăţişarea îngrozitoare a celor două femei îl făcu să se prefacă a dormi, ceea ce însă îi venea cu atât mai greu cu cât, de câte ori clipea, privind spre ele, băga de seamă cum scuipau sânge în foc în timp ce vorbeau. În fine, o auzi pe bătrână, zicându-i celei tinere:
— Ia-ţi cartea, fata mea, şi vezi dacă ăsta care stă lungit aici lângă foc trebuie să moară sau nu.
Aceasta scoase o carte şi, după ce căută în ea, răsfoind-o, zise:
— Nu, timpul lui încă n-a sosit!
Atunci bătrâna rânji din nou şi zise:
— De-ar şti că ar putea să-i facă iarăşi zdraveni şi înfloritori pe oricare din cei pe care i-am îmbolnăvit sau i-am omorât, dându-le fie şi numai o jumătate de picătură din sângele pe care l-am scuipat mai înainte în foc, atunci n-ar mai zăcea aici ca o bucată de lemn.
Speriat, ca să nu se trădeze, soldatul se prefăcu că doarme şi mai adânc, până ce auzi că cele două femei îngrozitoare se îndepărtează. Atunci se ridică, strânse sângele pe care ele îl scuipaseră şi-l păstră cu grijă la sine. Când se întoarse moşneagul al cărui oaspete fusese în astă noapte, îi povesti tot ce văzuse şi auzise, iar el îi spuse:
— După descrierea pe care mi-o faci, cele două femei pe care le-ai văzut nu puteau fi decât Ciuma şi fata ei.
Bătrânul soldat se înfioră. Îşi luă repede rămas bun de la moşneagul prietenos care îl găzduise şi porni mai departe.
Ajunse curând într-un oraş mare în care tocmai murise de ciumă un om bogat şi de rang mare. Petru se duse de îndată la casa mortului, unde începu să-i mângâie pe cei îndoliaţi şi le făgădui să-l readucă la viaţă pe cel adormit. După care puse într-un pahar cu apă jumătate de picătură din sângele scuipat în foc de către Ciumă şi de fata ei în acea noapte, turnă amestecul printre buzele rigide ale cadavrului şi — iată, mortul deschise grabnic ochii şi se făcu zdravăn şi înfloritor. Toţi cei de faţă se minunară din cale afară, iar cel înviat nu ştia cum să-i mai mulţumească sărmanului călător, căruia puse să i se dea îmbrăcăminte, hrană şi băutură, iar pe deasupra o mulţime de haine din cele mai frumoase şi mai scumpe, şi-l lăsă să plece cu un dar de şase mii de galbeni. Acum Petru Săvoianţu era un om făcut. Mergea peste tot unde auzea că erau bolnavi sau morţi de ciumă şi-i înzdrăvenea sau învia. Aduse astfel o mulţime de bucurie şi fericire în lume, iar el însuşi ajunse un om atât de bogat încât, în cele din urmă, nici nu-şi mai putu căra singur banii. Trebui de aceea să-şi cumpere un cal pe care îl încărcă cu toate astea şi se întoarse acasă.
Se ivi astfel într-o bună zi în satul său de baştină, unde toată lumea fu cuprinsă de uimire. Mai cu seamă bătrânul său tată şi fratele mezin, care mai trăiau, se bucurară nespus. De câte ori nu le spuse povestea lui minunată, care se încheie aici, dar din care se vede că la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă. Domnul să te aibă în pază!
(Povestit de Trăilă Sălitraru, ţăran din Iam)
- Basmul mi-a fost comunicat de numitul povestitor drept o întâmplare reală, de al cărei adevăr era profund convins. El este un amestec curios de elemente legendare și fabuloase, cu o aparență de verosimilitate. (n. a.) ↩︎
- Satul Ciuchici se află nu departe de orășelul de graniță Weißkirchen (Biserica Albă) din Banat. ↩︎
- Povestitorul a numit-o pasărea păsărilor. Prin acest nume valahul are în vedere și acvila ori vulturul, deci ca în germană, regele păsărilor. Aici ea apare evident ca pasărea rokh, așa cum o știm din O mie și una de nopți. În povestea eroului Seril și a fraților săi Cinila și Mesil, ea apare din nou dar, destul de curios, cu două capete. Fără îndoială este vorba de o apoteoză fantastică a vulturului de pe blazonul imperial, pe care poporul neștiutor în heraldică nu și-l poate închipui altminteri decât ca o pasăre adevărată, deosebit de rară. ↩︎
- Brâiele, pe care în afară de femei le poartă din când în când și bărbații, au adesea o lungime de 15-20 de picioare, și sunt țesute din lână colorată de oaie. Ele reprezintă una din acele lucrări artistice, executate de femeile și fetele valahe. Vezi Basme valahe de frații Schott, 1845, „Introducere”, p. 61. ↩︎