Un copil orfan, căruia îi muriseră tatăl şi mama, se tocmi la un om care avea cinci oi. Acesta îi dădu câte un galben de oaie ca să le păzească şi-i zise să caute în pădure un loc de păşune. Când avea să se întoarcă înapoi, la toamnă, avea să-i dea pentru fiecare nouă oaie câte un alt galben. După care tânărul cioban îşi mână turma lui mică şi la câteva zile ajunse într-o pădure mare unde se găseau păşuni multe şi bune.

Îşi făcu acolo un bordeiaş în care să încapă cu oile sale, iar în jurul lui împleti, cum e obiceiul pe la ciobanii de la noi, un gard din mărăciniş şi nuiele. Asta ca pavăză împotriva lupilor sau a altor fiare, ce bântuiau în număr mare prin pădurea de hăţişuri.

Într-o seară, tocmai închisese poarta împrejmuirii sale, când de-afară se auzi strigând şi doi bărbaţi străini cerură voie să intre. Băiatul deschise de îndată — câţi ar fi făcut astfel! — şi înăuntru intrară Domnul Cristos şi Sfântul Apostol Petru, pe care, fireşte, băiatul nu-i cunoscu. Bărbaţii îi dădură bineţe şi, după ce băiatul nu le rămase dator cu o mulţumire caldă, îi cerură de mâncare şi un culcuş de noapte, căci erau foarte osteniţi şi înfometaţi. Ciobanul nu avea însă nimic de mâncare, căci el însuşi trăise până acum numai din boabe şi poame de pădure, pe care le găsea în timp ce păzea oile. Acum se afla în mare încurcătură din pricina străinilor pe care i-ar fi ospătat bucuros, potrivit dreptului sfânt al ospeţiei. Nu găsi altceva de făcut decât să taie o oaie şi s-o pregătească pentru oaspeţi. Aceştia însă erau atât de înfometaţi, încât încet-încet mâncară toată oaia. După ce terminară şi se săturară, Domnul Cristos zise băiatului:

— Fiule, unde ai tăiat oaia, aici sau afară?

El răspunse:

— Aici, în curte.

La care, Domnul continuă:

— Bine, atunci ia sângele pe care-l mai găseşti afară, adună toate oasele şi picioarele care au mai rămas de la noi şi îngroapă totul într-un colţ al curţii!

Băiatul făcu întocmai şi după ce termină intră din nou în casă şi orândui oaspeţilor săi câte un colţ din spaţiul strâmt al colibei, unde pregătise pentru fiecare un culcuş din frunziş uscat. Deoarece şi oile erau învăţate să doarmă aici, băiatul se culcă în faţa uşii ca nu care cumva vreuna să intre peste noapte înăuntru şi să-i supere pe străini. Şi oile sale trebuiau să-l ajute să cinstească dreptul la ospeţie.

Se sculă dis-de-dimineaţă să îngrijească de oi şi mare îi fu mirarea să vadă că în loc de patru, câte ar fi trebuit să aibă, toată curtea era plină de oi, de abia le mai putea cuprinde, oi din cele mai frumoase. Nu ştia ce să creadă şi dădu fuga înăuntru la oaspeţii săi, care se treziseră şi ei, şi le povesti ce se întâmplase afară. În plus se plânse că nu ştia ce să facă cu atâtea oi care nu erau ale stăpânului său. Domnul îl linişti în această privinţă şi-i zise să ţină toate oile până o veni stăpânul său, apoi să i le dea pe toate, în afară de cea roşie¹, pe care să n-o dea niciodată, ci s-o păstreze mereu la sine, căci aceea avea să fie norocul lui. Auzind vorbele astea, băiatul se linişti şi-i însoţi o bucată de drum, ca să nu se rătăcească, pe străinii pregătiţi să plece mai departe.

Întorcându-se la oile sale, găsi într-adevăr printre ele una minunată şi nespus de frumoasă, despre care străinul zisese s-o păstreze. Lâna ei nu semăna cu a celorlalte oi, ci era deasă şi lungă şi de o subţirime nemaipomenită, aşa că la pipăit se simţea ca mătasea, iar pe deasupra avea o culoare de un roşu aprins, ca sângele, astfel că abia te puteai uita la ea şi întorceai repede capul.

Curând după asta veni stăpânul oilor să vadă de cele cinci oi pe care le lăsase băiatului. Dând cu ochii de turma uriaşă, mai să nu poată vorbi de uimire. În urmă îl întrebă pe ciobănaş, iar când acesta îi zise că toate sunt ale sale, începu să le numere. Cu numărătoarea însă n-ajunse decât până la cinci mii, i se păru prea mult, aşa că se lăsă păgubaş, indiferent câte vor fi fost, băiatului însă îi plăti cinci mii de galbeni şi-i dădu drumul, căci de-acum încolo acesta putea să fie şi el ţăran şi stăpân. Îşi luă bâta şi legăturica lui, împreună cu mulţimea de bani, îi zise stăpânului său să rămână cu bine şi plecă. Atunci din mijlocul turmei sări oaia sângerie care-l urmă peste tot.

Merse astfel mai departe până ce se lăsă seara şi atunci ajunse într-un sat şi trase la un popă². Popa nu era acasă, ci la măsurarea bucatelor pe arie. Preoteasa îi zise să stea, îi dădu să mănânce, iar oaia roşie căpătă un loc în grajd, unde i se aduse nutreţul cuvenit.

Când mezina popii văzu oaia roşie, frumoasă, îi plăcu atât de mult lâna ei minunată, încât hotărî în sinea ei să ia din lâna animalului atunci când stăpânul oii avea să doarmă. Ceea ce se şi întâmplă curând, căci bietul băiat era atât de ostenit încât adormi zdravăn pe paiele care îi fuseseră pregătite în casă. Fata se furişă în grajd la oaia roşie, apucă o mână de lână şi vru s-o smulgă, dar în ciuda strădaniei ei nu izbuti. Văzând că se căznea degeaba, vru să dea drumul oii, dar mâna îi rămase ca înrădăcinată în lâna roşie; toate strădaniile de a se desprinde de ea fură zadarnice, trebui să rămână acolo ca vrăjită. O cuprinse spaima şi începu să strige, aşa încât alergă acolo sora ei mai mare ca să vadă ce se întâmplă. Când mezina i se plânse de beleaua care dăduse peste ea, vru s-o ajute, dar abia apucă oaia ca să desprindă de lână mâinile surorii ei, că nici ea nu şi le mai putu trage pe ale sale. Acum ţipau amândouă şi veni într-un suflet sora cea mai mare ca să le scape pe cele două prizoniere; dar nici ea nu izbuti, ba rămase, la rându-i, agăţată, întocmai ca surorile ei, de lâna oii năzdrăvane. Fireşte, larma se făcu tot mai mare şi acum apăru şi preoteasa cu o mătură. De cum văzu starea fetelor ei, lovi oaia cu mătura; lovitura căzu atât de moale în lâna animalului, ca şi cum nici nu l-ar fi atins, dar mâinile preotesei rămaseră agăţate de ea, la fel ca acelea ale fetelor ei, şi nici la mătură nu mai putu să dea drumul. Tocmai acum veni de la arie şi preotul. Auzind ţipete în grajd, se duse acolo şi văzu minunea, începu să râdă, dar femeia ţipa şi-i zicea să omoare oaia blestemată, de care nu se mai puteau desprinde. Pe bună dreptate plin de zel, popa vru să dea o lovitură bine ţintită oii, cu lopata de grâne pe care o avea la el. Dar rezultatul nu fu altul decât acela pe care îl obţinuse preoteasa cu mătura, căci şi popa rămase agăţat zdravăn de lâna oii, cu lopată cu tot.

Faptul că acum ţipa şi popa, larma pe care o făceau cu toţii sporise atât de mult, încât se trezi în cele din urmă şi proprietarul oii, care se repezi şi el acolo, precum şi o droaie de vecini care se bucurau în ascuns de panoramă, căci fiecare avea ceva de zis de popă sau de familia lui. Mai ales băiatul, stăpânul oii, fu primit cu o ploaie de înjurături şi ocări, că de ce nu înnoptase cu oaia lui blestemată la dracu şi la bunica lui, precum şi altele asemenea; apoi îl rugară, fireşte, să le dea drumul. Dar era zadarnic deoarece băiatul ştia tot atât de puţin ca oricare din cei de faţă care era taina care se ascundea aici. Pe măsură ce mânia şi supărarea celor prinşi sporea şi ei îşi vărsau focul în ocări şi sudalme, creştea şi bucuria ascunsă a privitorilor, aşa încât treptat se adună acolo tot satul. În fine, se apropiară de băiat câţiva oameni şi-i ziseră să se ducă la împărat cu oaia năzdrăvană şi familia popii agăţată de ea şi să-i arate această minunăţie. Îl încredinţară că asta o să fie norocul lui.

Băiatul, care nu prea ştia bine ce să facă, ascultă sfatul, se duse şi-şi strigă oaia care îl urmă, trăgând după sine pe toţi ai popii. Acest alai fu condus până dincolo de hotarul satului de către o droaie întreagă de curioşi. În aceeaşi vreme trăia în ţară un împărat, al cărui nume îmi umblă pe limbă. El avea o fată care de ani de zile căzuse la grea întristare, aşa că exista teama că ar fi putut să moară din asta. Bunul împărat, care îşi iubea nespus de mult fata, singurul lui copil, întrebă pe toţi doctorii şi filozofii³ din ţară ce era de făcut împotriva acestei întristări primejdioase a fetei sale, dar nimeni nu ştiu să-i spună altceva decât că s-ar lecui, dacă cineva ar izbuti s-o facă să râdă din toată inima. Împăratul dădu sfoară în ţară că cine s-ar afla s-o facă pe prinţesa tristă să râdă, acela, indiferent cine ar fi, ar primi-o de soţie şi jumătate de împărăţie, iar după moartea lui ar ajunge împărat şi peste cealaltă jumătate. Acest lucru se făcuse cunoscut de o bună bucată de vreme; mulţi îşi încercaseră norocul de dragul răsplatei frumoase, dar degeaba, căci nimeni nu izbutise s-o facă pe prinţesă măcar să zâmbească, necum să râdă.

Aşa stăteau lucrurile când ciobănaşul ajunse la curte cu alaiul său ciudat. La cererea sa fu dus degrabă în faţa împăratului, căruia îi arătă năzdrăvănia sa, la care bunul împărat izbucni în hohote aproape nestăpânite de râs. După ce-şi mai veni în fire, puse să fie chemată fata lui, căci trăgea nădejde că o astfel de privelişte avea să aibă şi asupra ei cel mai bun efect.

Ea veni şi, când i se arătă acest spectacol neobişnuit, familia popii agăţată atât de caraghios de oaia sângerie, izbucni într-adevăr într-un râs care nu se mai termina, aşa încât toţi care o vedeau şi o auzeau credeau că nu mai e aceeaşi prinţesă. Toţi se bucurară însă că scăpase de întristarea ei fără leac.

Împăratul însuşi, nemaipomenit de bucuros de însănătoşirea deplină a fetei sale, se duse către băiat, îl luă de mână şi-l numi ginerele său, punând mâna fiicei sale într-a sa. Porunci apoi ca toţi să i se închine ca unui al doilea împărat şi încă din timpul vieţii sale îi dădu să stăpânească peste jumătate de împărăţie. Petrecerile de nuntă fură însă atât de strălucitoare şi bogate, cum se obişnuieşte doar la nunţile împăraţilor deplini. Dacă familia popească a scăpat vreodată de oaia năzdrăvană, nu ştiu să spun, căci povestea tace în privinţa asta, sigur însă este că Dumnezeu i-a dat ce-a meritat, căci el nu dă nimănui o povară mai mare decât poate să ducă.

Cu asta, îţi doresc ţie şi tuturor celor care cred în el viaţă lungă şi sănătate.

(Povestit de Trăilă Sălitraru, ţăran din Iam)

---

1. Roșul este culoarea preferată a valahilor, cu cât mai aprins și mai înflăcărat, cu atât mai atractiv pentru ei. Pretutindeni în portul lor, în moda lor, în gustul lor se manifestă acest simț viu al ochiului, căruia îi corespunde și valoarea mare pe care ei înșiși o pun în toate cele pe forma exterioară în paguba adevărului și a temeiului unui lucru. Povestea de față atinge deci, în episodul în care fata popii se lasă ademenită de culoarea roșie ca să ia din lâna oii, o trăsătură foarte adâncă a poporului. ↩︎
2. Obiceiul oferă și azi călătorilor, acolo unde civilizația nu a pătruns prea mult, un adăpost primitor în casa preotului; firește, destul de des abia primitor. ↩︎
3. Filozofi. Pe ce cale a ajuns cuvântul în popor nu știu să spun, dar l-am auzit de sute de ori în gura a feluriți povestitori de basme. ↩︎