În peregrinările sale, un ţigan zdrenţăros întâlni odată Soarele, Luna şi Vântul. Trecând pe lângă ei, le zise:

— Ziua bună unuia dintre voi trei!

Cei salutaţi râseră pe seama veselului flăcău tuciuriu, dar nu se putură dumiri ce era cu aceste bineţe ciudate.

— E limpede, zise Luna, de obicei tăcută, că ţiganul la mine s-a gândit, căci eu îl însoţesc atunci când îşi întinde pentru odihna de noapte sălaşul lui fluturător.

— Da de unde! se amestecă Soarele, la mine s-a gândit. Nu sunt eu regele zilei? Nu iau eu sub ocrotirea mea caldă pruncii săi goi şi nu cresc ei voioşi şi sănătoşi sub îngrijirea mea?

— St! St! şuieră Vântul, de ce atâta lăudăroşenie şi flecăreală de pomană? Să-l ajungem din urmă şi să-l întrebăm căruia dintre noi i-a dat bineţe.

Vorbind astfel, îl ajunseră repede din urmă pe ţigan, în spatele lui venea, mândru, Soarele, alături de care păşea tăcută Luna gravă. Vântul vânjos, ajungând primul lângă ţigan, îi strigă:

— Stai pe loc, om pământean!

La aceste cuvinte aspre, cel strigat se sperie, căci Vântul îi zburase aproape haina de pe trup, la care, fireşte, câţiva nasturi de metal şi copcile preţuiau mai mult decât tot restul.

— Ce e? Ce vrei, Vântule, de la mine? întrebă ţiganul, venindu-şi în fire din uimire.

— Să ne spui, zise Vântul din nou, la cine te-ai gândit cu bineţele tale în doi peri.

Ţiganul se uită în jur şi le văzu pe cele trei puteri cereşti lângă sine.

— Ei, răspunse el, eu dau bineţe întotdeauna doar celui de care mă tem!

Şi, spunând aceste vorbe, îşi scoase căciula.

— Ei, nerecunoscător netrebnic ce eşti! strigă acum Luna mânioasă. Ştii că, dacă vreau, pot să te fac praf, împreună cu femeia şi cioporul tău de copii tuciurii? Cum ai să te simţi, câine păgân, stafidit, dacă într-o noapte rece de iarnă, am să risipesc norii de pe cer şi cu aerul nopţii am să şterg din spaţiul ceresc cea mai mică urmă de căldură lăsată de razele soarelui? Ai să te gândeşti la mine, atunci când ai să îngheţi până-n măduva oaselor, iar femeia şi copiii tăi au să înţepenească, morţi de frig?

— Ohoo, doamnă Lună! răspunse la asta ţiganul, dumneata poţi într-adevăr să-mi faci amară viaţa mea scurtă, dar de îngheţ am cum să mă apăr. Cum e dacă fac în stânga şi-n dreapta câte un foc şi mă aşez cu femeia şi copiii la mijloc, iar în faţă şi-n spate atârn câteva foi de cort? Atunci nu trebuie să mă tem de dumneata. Dar dacă Vântul nu mi-e prielnic, nici focurile mele şi nici cârpele de cort nu m-ajută: îmi suflă focul într-o parte, fumul în faţă şi căldura printre cârpele
de cort fluturânde.

Supărată, Luna trebui să tacă, fiindcă nu mai avea ce să zică, şi, presimţindu-şi izbânda asupra celorlalţi, începu să vorbească Soarele:

— Nu-i aşa, bunul meu fecior de păgân, că ştii de cine să te temi şi pe cine să iubeşti? Îmi cunoşti razele înviorătoare şi arşiţa lor mistuitoare şi mă gândeam eu bine că n-ai să mi-o preferi pe Luna cea rece şi gălbejită.

— Se poate, se poate! răspunse la asta ţiganul, îţi ştiu prea bine faţa dumitale prietenoasă, m-am şi bucurat de atâtea ori de ea, dar de supărarea ei nu mă tem, de aceea nu dumitale ţi-am dat bineţe. La fel de mânios de acest dispreţ, ca mai înainte Luna, Soarele începu a-l beşteli:

— Mie îmi faci una ca asta, nerecunoscătorule! Nu ştii că, dacă aş vrea, te-aş putea face praf cu arşiţa mea? Că, dacă aş crede că merită, te-aş putea prăji laolaltă cu bieţii tăi viermi aşa cum nici iadul n-o poate face? Uită-te la pielea-ţi arsă şi vezi că arşiţa mea şi-a lăsat deja urmele pe ea.

— Ei, ei! jupâne Soare, zise batjocoritor ţiganul, ce te-ncingi aşa? Nu e oare limpede că Vântul e cu mult mai puternic şi că d-aia de el trebuie să mă tem mai mult? Vezi, jupâne Soare, oricât de tare ai arde, n-am decât să-l rog pe Vânt să-mi ajute o leacă şi el îmi răcoreşte aerul, indiferent cât de multă forţă risipeşti dumneata. E deci limpede: dacă Vântul vrea să m-ajute, nu-mi poţi face, ca şi Luna, nimic. De-aia nu vă mai sfădiţi: toţi sunteţi puternici; eu însă am dat bineţe celui mai puternic dintre voi, ca să mă ajute şi să mă cruţe, adică Vântului. Căci cu el nici o arşiţă, iar fără el nici un frig nu-i de temut.