Pe un drum desfundat şi mlăştinos, căruţa unui ţigan, în care acesta îşi încărcase întreaga familie, cortul şi bulendrele sale, intrase odată până la osie în noroi. În ciuda tuturor îndemnurilor din gură şi din bice, la care se pricep temeinic doar ovreii şi ţiganii, calul mărunţel, singurul tovarăş sârguincios din toată obştea nomadă, nu mai putea să tragă zdravăn şleaul¹. Învârtirea biciului ca şi coada lui întoarsă nu mai aveau, în afară de opintiri zadarnice, altă urmare decât aceea că biata mârţoagă, cu fiecare nou îndemn, cădea în genunchi şi în nas.

Poate aceste îngenunchieri îl îndemnară pe ţigan să-şi îndrepte gândul în sus, spre Dumnezeu şi spre sfinţii săi, mai cu seamă spre Fecioara Maria pentru a-i cere ajutor: se rugă atât cât se pricepu de bine, adică prin frânturile pe care le prinsese de la creştini şi în care se amesteca fără voie, ici-colo, şi câte o înjurătură, către Cea care ajută în toate nevoile. Cel mai bun lucru fu că îi făgădui Sfintei, dacă avea să-l sprijine, să-i aprindă în prima biserică, unde ea avea hram, o lumânare la fel de groasă ca el.

Deoarece bietul animal îşi mai trăsese sufletul cât stăpânul său se rugase, căruţa se smuci acum un pic înainte sub loviturile reînnoite ale ţiganului. Păgânul cu frica lui Dumnezeu trăgea de-acum nădejde că scăpase de necaz şi că nu mai era nevoie decât de câteva lovituri zdravene aplicate animalului său, dar căruţa rămase din nou locului ca zidită. Recurse din nou la rugăciune, pe care o încheie ca şi înainte cu jurământul de a aprinde Maicii Domnului o lumânare, de astă dată groasă doar cât coapsa lui.

În loc de „amin”, îşi şfichiui cu biciul în cruciş şi-n curmeziş bietul animal până ce acesta, după nemaipomenite strădanii, izbuti să mişte căruţa câţiva paşi. Fericit, ţiganul pricepu că, mulţumită ajutorului Fecioarei Maria şi îmboldindu-şi hotărât căluţul, avea să ajungă cu bine pe drumul drept şi astfel jură Sfintei, fără altă rugăciune, să-i aprindă o lumânare de grosimea degetului său.

În cele din urmă ieşi la drumul bun şi curând ajunse la o capelă cu hramul Sfintei Fecioare. Trecând prin faţa ei, îşi scoase căciula şi se gândi, râzând, că Sfânta n-avea să ţină întocmai la făgăduiala unui amărât ca el, aşa că trecu mai departe fără să oprească.

1. șleau = fiecare dintre cele două curele groase, funii sau lanțuri care se prind de pieptarul hamului și se leagă de crucea căruței ori a trăsurii trase de un animal. ↩︎