Ţiganii au avut odată pentru slujba lor o biserică frumoasă ridicată solid, în vreme ce valahii şi-au înălţat una din slănină şi şuncă. Ţiganii nu mergeau tocmai des la biserica lor şi, deoarece ei fuseseră dintotdeauna răi gospodari şi nu le plăcea să se îngrijească de ziua de mâine, se uitau adesea cu jind la biserica valahilor. Odată, tot aşa, neavând grijă de nimic şi suferind tare de foame, le propuseră valahilor să facă schimb de biserici.

Valahii acceptară bucuroşi. Ţiganii însă abia intrară în posesia bisericii de slănină că şi purceseră, cu strigăte puternice şi chiote de bucurie, cum sunt deprinşi, la dărâmarea ei, aşa încât curând nu mai rămase din ea decât amintirea. Astfel s-a ajuns că până astăzi ei sunt nevoiţi să urmeze obiceiurile bisericeşti ale neamului în mijlocul căruia trăiesc, fie acesta maghiar, valah sau german.