În faţa crucii pe care era răstignit Mântuitorul lumii se aflau, printre alţii, un maghiar, un neamţ, un valah şi un rascian (slav ilir). Şi pe ei îi cuprinse o tristeţe adâncă, iar după ce Domnul îşi dădu duhul, voiră să-l înmormânteze. Deoarece soldaţii romani păzeau straşnic Golgota, nu ştiau cum să ajungă în posesia trupului dumnezeiesc din care tocmai zburase sufletul lumii în mâinile Atotputernicului. Se sfătuiră şi rascianul zise să-i mituiască pe paznicii romani; dacă asta n-ar merge, atunci să cumpere trupul Domnului de la guvernator. Apoi vorbi neamţul:

— Nu, de ce să plătim! Eu mă gândesc să căutăm dreptate la împărat şi să facem proces!

— O bătaie zdravănă, zise scurt maghiarul, şi-i lăsăm betegi pe zbiri!

— Ei, na! zâmbi acum valahul pe sub mustaţă, aşteptăm până se face întuneric şi dimineaţa nimeni n-o să ştie unde a dispărut trupul Domnului.