Sfântul Ilie era odată husar în slujba împăratului. Diavolul îl minţi că tatăl său bun se ţine cu nevastă-sa. Fire iute, Sfântul grăbi spre casă chiar în acea noapte şi găsi într-adevăr în pat un bărbat şi o femeie. Cuprins de o mânie oarbă, îi răpuse pe loc dar, mai apoi, aducând lumină, îşi recunoscu greşeala cumplită, căci îşi omorâse tatăl şi mama. Fugi deznădăjduit şi nu mai găsi pe nicăieri pace.

În drumurile sale se întâlni cu Domnul, însoţit de Sfântul Petru, dar pe care nu-i cunoscu. Primul îl întrebă încotro merge, la care Ilie se plânse şi povesti cât de groaznic îl înşelase necuratul. Mărturisi, de asemenea, că vrea să-l caute pe Dumnezeu ca să-i ceară iertare, căci se căia amarnic. După care Domnul îl întrebă pe obiditul Ilie ce-ar face cu diavolul, dacă l-ar avea în puterea sa.

— L-aş băga adânc în pământ cu puşca mea, răspunse Sfântul.

— Atunci porneşte la drum! grăi Domnul, îţi dau puterea de a-l nimici pe diavol; fii pe pace, păcatul îţi este iertat, eu sunt Domnul Dumnezeul tău.

Plin de bucurie, Ilie porni mai departe şi acolo unde credea că dă de diavol, sau de unul din ajutoarele sale, îl încolţea atât de înspăimântător, încât toate din jur se umpleau de spaimă şi înfricoşare, chiar seminţele plantelor deveneau seci; tot aşa se prăpădea rodul în pântecele mamelor de oameni şi de dobitoace, atât de grozavă era mânia Sfântului.

Toate astea le văzu Domnul cu spaimă şi atunci îi damblagi braţul drept cumplitului zelos, căci, dacă ar fi continuat cum începuse, ar fi nimicit întreaga creaţie. Aşa că şi astăzi Sfântul mânios se luptă doar cu stânga, pentru ca, o dată cu diavolul, să nu piară şi lumea.

Dacă e cer de furtună, nici un valah nu rabdă cu sine în odaie o pisică sau un câine; deoarece el crede că aceste animale îi împrumută necuratului propria lor înfăţişare. Cum Ilie este şi tunătorul, iar cu săgeata sa de foc, fulgerul, îl urmăreşte pretutindeni pe diavol, deasupra unei case în care se aţin astfel de animale pluteşte, la vreme de furtună, o mare primejdie.