A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Ei n-avuseră parte de cele trei fiice ale lor, căci li le răpiseră nişte zmei.
Nu se poate spune mâhnirea ce avu acest împărat când auzi de prăpădul copilelor sale. Ridică oaste mare şi purcese să bată pe zmei, ca să-şi ia fetele înapoi. Iară dacă ajunse până la marginea ţărei sale, chip nu era să înceapă bătălia, căci îi despărţea o apă mare. Puse, deci, să se facă un pod peste acea gârlă. Lucră trei ierne şi trei vere, dară podul să se aşeze ba! Căci ceea ce se lucra ziua noaptea veneau dracii de zmei şi stricau tot. Ce să facă bietul împărat, căci i se frigea inima după copilele sale? Puse să se strige prin toată ţara că cine se va găsi să descopere pe nelegiuiţii carii îi tot stricau podul şi chipul cu care va putea să-l înfiinţeze va dobândi daruri împărăteşti. Nimeni nu se bizuia la aşa ceva. Făgăduiala împăratului se mai mări; dară cine să se însarcine cu slujba nu se găsi.
Iată o babă chioară, şchioapă şi gârbovă veni şi se arătă împăratului, zicînd:
— Mărite împărate, să-ţi ţie Dumnezeu zilele şi să-ţi fie faţa curată şi luminată! Tot mi-este mie viaţa o povară, mă voi duce să ispitesc şi să descopăr ceea ce măria-voastră doreşte să ştie.
— Dacă vei izbuti – îi răspunse împăratul — cinste împărătească vei avea şi daruri care să te scape de nevoi şi de ticăloşia ce a căzut pe capul tău.
— Voi face pe dracul în patru, numai să-mi izbândesc bărbăţelul pe care mi l-au răpus aceşti cârcotaşi de zmei, încă din tinereţe, şi ce o vrea Dumnezeu cu mine.
— Du-mi-te cu bine — îi mai zise împăratul — şi Dumnezeu fie-ţi în ajutor!
Râse împăratul de semeţia babei. El nu credea să facă ea vro ispravă, mai cu seamă că atâţi viteji nu se încuemeseră a-i face această slujbă.
Baba, şiontâc-şiontâc, se duse şi, pe furiş, se ascunse într-o scorbură de copaci ce era p-acolo primprejur, pe unde ajunsese oastea împăratului de aşezase câteva bârne.
Cu moarte în sân şi sufletul ţiindu-i-se numai într-un firicel de aţă, ea sta acolo şi tremura ca varga. Tot aşteptând, frica ei creştea. Îi tâcâia inima de parcă sta să-i sară din pept. Şi la atâta ajunsese, încât îşi blestema ceasul când se semeţise a veni aci. Ar fi voit să fugă. Dară acum altă nevoie o pironi pe loc. Îi era frică să nu dea peste dânsa zmeii, căci o făcea una cu pământul.
Când, ce să vezi dumneata? Unde auzi, măre, un urlet, o vâjietură şi un chiloman de glasuri, de îngheţa sângele în om. Ea se făcu mititică într-un unghi şi lua aminte la toate mişcările şi vorbele zmeilor, căci zmeii erau care făceau acel zgomot drăcesc.
Dărâmară tot. Nu mai rămase nici un lemnişor în picioare. Apoi se adunară la sfat. Şi râseră cu nişte hohote îngrozitoare, de ţi se ridica perii pe trup, şi-şi bătură joc de osteneala împăratului şi de neizbânda lui. Ziseră unii unele, alţii altele, iară un drăcos de zmeu tânăr şi fără doxă la cap, muşcându-l şarpele de inimă, se scăpă şi el de spuse:
— Hei, măi fraţilor, zise către unul d-ai lor. Bine a zis cine a zis că, până n-o arunca împăratul vrăjmaşul nostru năvodul să prinză mreana de aur, să o gătească şi să o dea neveste-sei, împărătesei, să o mănânce, nici că am gândul tatei că va putea întinde podul peste apa asta şi să vie să ne bată.
— Ia taci, măi tontule şi flecarule, ce tot stai tu de vorbeşti; mare lichea ai mai fost, gură de cârpă ce eşti! îi răspunse acela către care se îndreptase cu vorba şi răstindu-se la dânsul. Dară de va fi cineva primprejur care să te auză şi să te crează că o fi aşa, ce ne facem noi?
— Dară cine cutează să se apropie de lucrul nostru? răspunse altul. Lasă băiatul în pace.
Şi ce e dreptul, nu ştiu cine ar fi putut să meargă la dânşii şi să se întoarcă teafăr! căci ei când vorbeau, hăuiau văile şi codrii. Toţi vorbeau deodată, cu nişte răcnete şi bolborosituri de-ţi luau auzul.
Biata babă, nu mai rămăsese inimă într-ânsa. P-aci, p-aci era şă se ducă dracului de pomană. Atâta frică ce păţi ea în noaptea aia nu păţise de când o făcuse mă-sa.
În revărsat de zi, zmeii se duseră de unde veniseră. Baba sta ghemuită şi nu-i mai venea să iasă de unde se ascunsese. I se tot părea că vede zmeii sfădindu-se între dânşii. O apucaseră vedeniile. sărmana de ea, de frică. Chiar după ce-şi veni în fire, i se tot nălucea zmei, certuri şi câte nagode toate. În cele mai de pe urmă, îşi luă inima în dinţi şi ieşi din scorbură. N-apuca să facă un pas şi se uita în toate părţile, nu care cumva să o vază zmeii şi să o facă chisăliţă, una cu pământul.
Şi iarăşi, şiontâc-şiontâc, veni până la împăratul, scăpând cu faţă curată. Spuse împăratului ce văzu şi ce auzi. Împăratul îi dete avuţii şi o puse în cinste împărătească. Apoi, adunând pe toţi năvodarii cei mai iscusiţi din ţară, îi puse să dea cu năvodul. Cum aruncară năvodul, pare că fu un făcut, pescuiră numaidecât mreana cea de aur.
Luând împăratul mreana, o găti însuşi cu mâinile lui şi o dete împărătesei, soţia lui, ca s-o mănânce. Aceasta, cum o mâncă, simţi îndată a fi luat în pântece. Mare le fu mirarea când văzură o astfel de minune. Atunci împăratul amână bătălia şi se întoarse acasă.
După nouă luni, unde îmi născu împărăteasa un prunc ca un grăsun şi îi dete nume de Ioviţă Făt-frumos.
Din rămăşiţele de la masa împărătesei apucase de mâncă şi o căţea, şi fătă şi ea trei căţeluşi, unul mai frumos decât altul.
Creştea fiul împăratului într-un an cât creştea alţii în trei. După ce se mai mări, îl puse la învăţătură şi numaidecât întrecu pre toţi procopsiţii din împărăţie; iară de viteaz era vai de lume! Cine putea să-i stea lui împotrivă? Cine să se puie cu dânsul? Nimeni nu i se putea asemăna.
Când se făcu şasesprezece ani, întrebă el într-o zi pe mumă-sa de a mai avut fraţi.
Mumă-sa îi spuse că a mai avut trei surori, dară că le răpiseră zmeii.
Când auzi el de una ca asta, se făcu leu paraleu, şi spuse că se duce să le scape de la robie.
În deşert se împotrivi mă-sa ca să nu plece, căci îl vor prăpădi zmeii, el fiind încă copilandru şi zmeii voinici încercaţi. În deşert rugăciuni, în deşert îi spuseră că mai era timp, căci nu vru să ştie de nimic, ci se pregăti de plecare.
Dacă văzură şi văzură că este peste poate de a-l opri din drum, tată-său şi mumă-sa îi dară bani de cheltuială şi haine de primeneală şi îl lăsară să meargă unde l-o trage pe el aţa; iară dânsul îşi luă câinii fătaţi de căţeaua ce mâncase din rămăşiţurile ce căzuseră din masa împărătesei şi plecă.
Plânse tată-său, se tângui mumă-sa când plecă el. Dară dânsul pare că nu-i vedea, nu-i auzea. Dete pinteni calului şi pieri ca o nălucă din ochii părinţilor lui.
Merse, merse, merse, şi iară merse. Merse mai multe zile, zi de vară până în seară, până ce ajunse la soru-sa cea mare. El mergea ca pe ciripie. Intră drept în curtea zmeului, unde întâlni pe soru-sa, şi o întrebă unde este zmeul.
Soru-sa, cum îl văzu, prinse milă de el. Îl cunoscu după port că este om din împărăţia tatălui său, şi apoi parcă îi zicea inima ceva. Vezi că, măre, sângele apă nu se face. Până a nu întreba de părinţi, ea îi zise speriată:
— Fugi, fugi mai iute, vai de mine, şi te ascunde undeva, să nu dea zmeul peste tine, că se face prăpăd mare.
— Au doară de florile mărului socoteşti că am venit eu p-aici? Unde este el acum?
— S-a dus d-azi-dimineaţă la vânătoare şi acum îl aştept cu masa pusă.
— N-apucă să sfârşească bine vorbele şi se auzi un şuierat şi un tropot de cal. Venea, măre, spurcatul de zmeu ca un balaur turbat.
În pragul porţii îl întâmpină şi Ioviţă. Cum îl văzu zmeul, îl cunoscu şi păli. Se vede că ştia el ce ştia. Şi cum sta Ioviţă ţanţoş şi înfipt, zmeul pricepu că nu mai era loc de joc. Atunci îi zise:
— Cum vrei, Ioviţă Făt-frumos, să ne batem? În săbii să ne tăiem, în arcuri să ne săgetăm, în suliţi să ne împungem, ori în luptă să ne luptăm?
— Ba în luptă, că e mai dreaptă şi mai sântă, răspunse Ioviţă.
Se apucară la luptă. Şi se luptară, şi se luptară, de socoteai că o să se cufunde pământul sub dânşii. Când aducea zmeul pe Ioviţă, când loviţă aducea pe zmeu, şi nu se puteau dovedi.
Aşa se luptară până către amurgul serii. Văzând Ioviţă că timpul trece, şi ca să nu-i fie munca deşartă, unde îşi adună toate puterile, strânse pe zmeu, neiculiţă, de-i ieşi limba din gură şi, aducându-l odată valvârtej şi trântindu-l, mi ţi-l răpuse ca pe el. Apoi îi reteză capul.
Aşa făcu şi cu ceilalţi doi zmei, la care se aflau celelalte două surori ale lui.
După ce îşi izbândi asupra răpitorilor surorilor sale, Ioviţă le adună la un loc şi le spuse că el este fratele lor. Atunci să fi văzut bucurie pe dânşii. Nu se mai săturau întrebându-l despre ce mai este pe acasă pe la dânşii, despre părinţi şi despre tot ce voiau ele să ştie.
Surorile lui Ioviţă îi spuseră că mai-nainte de acolo trăia Calomfir, împăratul florilor, care avea o soră frumoasă, cuminte şi bună, încât s-o pui la rană şi să se vindece.
Ioviţă purcese spre Calomfir, împăratul florilor, şi, trecând prin câmpia cu sulfină, ajunse la dânsul, pe care îl găsi adormit sub un pom verde, stufos şi umbros, culcat pe pajiştea moale ca puful. Cum îl văzu, se culcă lângă dînsul.
Deşteptându-se Calomfir şi văzând pe Ioviţă culcat lângă dânsul, carele se făcea că doarme, odată sări în sus şi scoase paloşul. Când voi să-l taie, se gândi şi-şi zise: „Ce eram să fac? Dacă omul acesta avea vrun gând rău asupră-mi, el mă răpunea, cum mă găsise adormit. Bine că nu-mi încărcai sufletul cu un păcat.”
Deşteptându-se Ioviţă, se împrieteni cu Calomfir şi mergeau amândoi adesea la vânătoare. Însă de câte ori trecea pe lângă un copaci mare, Calomfir se ofilea şi se întrista. Într-o zi întrebă Ioviţă pe Calomfir:
— Ce-ţi este, frate, de te întristezi şi te ofileşti când treci pe lângă copaciul acesta?
— Când o fi să-ţi povestesc ceea ce mă întrebi tu, vericule, cată să-mi pregătesc toate de moarte, şi apoi să-ţi spui, răspunse Calomfir.
— Dară pentru ce să mori? îl mai întrebă Ioviţă. Au doară ţi-este viaţa în mâna cuiva?
— Aşa, răspunse Calomfir.
— Măi, caută-ţi treaba, nu mai crede şi tu toate iresurile1! Spune-mi numai, şi lasă pe mine.
Calomfir se încumese şi îi spuse istoria cu copaciul, cum mersese la vânat, ce făcu apoi şi ce păţi.
Atunci Ioviţă Făt-frumos încordă arcul, îşi luă câinii şi porni şi el la vânat, făcând ceea ce auzise că făcuse şi Calomfir. Ca şi dânsul, el săgetă două turturele şi le puse să se frigă pe jăratecul de la două cară cu lemne. Pe când le frigea, auzi, ca şi Calomfir, o gură care îi grăi:
— Calomfire, leagă-ţi căţeii, leagă-ţi boldeii, cu firul de păr ce-ţi dau eu, ca să mă apropii să mă încălzesc la focul tău, căci mult mi-e frig; îmi clănţănesc dinţii de mi-am muşcat limba.
— Vino şi te încălzeşte — îi răspunse Ioviţă — oricine vei fi tu. La focul meu se poate încălzi, fără teamă, oricine, numai să fie om de omenie.
Ca şi la Calomfir se dete scorpia jos — căci o scorpie era aceea ce vorbea — însă Ioviţă fusese atât de înţelept de nu-şi legă câinii, cum făcuse Calomfir. Dându-se scorpia jos, se apropie de foc şi se dete să-i mănânce friptura. Atunci Ioviţă îi zise:
— Fugi d-acolo, dihanie urâtă, nu te întinde la friptură, că te plesnesc cu dânsa peste ochi. Este destul loc unde să i te încălzeşti.
Ea nu ascultă. El o izbi cu friptura. Atunci ea sărind să-i soarbă inima, cum făcuse lui Calomfir, Ioviţă asmuţi câinii, cari săriră pe dânsa.
Scorpia credea că Ioviţă îşi legase câinii cu firul de păr ce-i dase ea, şi strigă:
— Păr, perişorul meu, să mi-i legi, să mi-i fereci, gurile să li le încleştezi.
Câinii, nici una, nici alta, o înhăţară bine şi o ţinură în loc.
Atunci Ioviţă îi zise:
— Dacă voieşti să-ţi scapi zilele, dă-mi inima lui Calomfir.
— Nu este la mine — răspunse ea — ci la sora-mea, preste nouă mări, preste nouă ţări.
— Strig-o să vie şi să o aducă, căci, de nu, zic să te mănânce câinii de vie.
Văzând scorpia că n-are încotro cârmi şi că nu este scăpare, o strigă. Să fi văzut, măre nenişorule, cum mai venea spurcata de soră a scorpiei cu o falcă în cer şi cu una în pământ, de te prindea răcori de frică. Ioviţă îi zise să vie mai încet şi să se facă mai mică, că, de unde nu, tocmai în inimă o săgetează, şi-şi întinse arcul. Ea se făcu mică ca o vrabie şi strigă că inima lui Calomfir nu este la dânsa.
Atunci Ioviţă zise scorpiei să spuie soru-sei să vie mai aproape să-i grăiască la ureche, căci nu prea aude. Sora scorpiei crezu şi se apropie. Ioviţă asmuţi un câine, care puse gheara pe dânsa şi o înhăţă cu colţii.
— Spune-mi, fiară spurcată, unde este inima lui Calomfir?
— Aoleo! îţi spui, îţi spui, numai zi câinelui să mă mai slăbească.
— Spune întâi şi apoi te voi scăpa.
— Inima lui Calomfir — zise ea — este la frate-meu, preste nouă mări, preste nouă ţări. Nu se poate lua decât omorându-l pe dânsul. Şi atunci, despicându-l, vei găsi în el un iepure, în iepure o turturică, în turturică o cutioară şi în cutioară inima lui Calomfir.
Cum auzi aşa, Ioviţă porunci câinilor şi le omori pe amândouă. Le scoase apoi inimile, le fripse şi le dete câinilor să le mănânce.
Acum trebuia să aducă şi inima lui Calomfir. Încălecă dară, şi se duse, se duse, iute ca năluca, şi fără a da măcar ochii în gene, trei săptămîni, până ce ajunse la fratele scorpiilor.
Cum îl văzu, îl chemă la luptă. Fratele scorpiilor era cam budulac2, căci purta într-ânsul o greutate ce nu-l lăsa să fie sprinten. Îl dovedi lesne şi, răpuindu-l, îl şi omorî.
Apoi, spintecându-l, apucă iepurele de ureche şi-l spintecă şi oe dânsul. Scoţând dintr-ânsul turturica, puse mâna şi pe ea; o tăie şi găsi cutioara pe care o luă şi se întoarse într-un suflet la Calomfir. Şi deschizând cutia, scoase inima şi-o dete stăpânului a cui era. Nu mai putea de bucurie Calomfir când se văzu iarăşi cu inimă. Sărea, râdea, juca.
Iară dacă văzu bucuria lui Calomfir şi pe dânsul om ca toţi oamenii, Ioviţă Făt-frumos îi ceru de soţie pe soru-sa. Calomfir zise că nu atârnă de la dânsul aceasta, ci de la dânsa. El voieşte bucuros să aibă un aşa frate ca Ioviţă.
Mergând amândoi la sora lui Calomfir, fratele său o întrebă:
— Îţi place ţie, surioară, flăcăul ce ţi-am ales de bărbat?
— Dacă zici tu că este bun, frăţiorul meu, n-am nici un cuvânt să mă împotrivesc la hotărârile tale.
Ce femeie era aceea care să nu-i placă un aşa român verde, Făt-frumos şi drăgăstos?
Se învoiră şi o luă. Sora lui Calomfir învăţă pe Ioviţă să ceară de la frate-său biciul lui cel năzdrăvan.
Calomfir, cam cu greu, dară pentru dragostea lui Ioviţă şi surorei lui primi cererea şi i-o şi împlini. El zise:
— Mi-ai dat viaţa, frate să-mi fii până la moarte, şi biciul acesta să ne fie mijlocitor al dragostei noastre.
Plânseră ei cu lacrămi fierbinţi când se despărţiră. Ioviţă, luând pe sora lui Calomfir şi biciul, se întoarse pe la surorile sale şi, trosnind asupra caselor fiecăruia din zmeii ce răpiseră pe surorile lui Ioviţă, se făcură nişte mere.
Cu surori, cu soţie, cu mere cu tot, se întoarse la tată-său şi la mumă-sa.
Când auziră părinţii că fiul lor se întoarce cu o aşa izbândă mare, îi ieşiră înainte cu toţi boierii cei mari, cu ostaşi şi cu poporani, deteră în trâmbiţe, şi în surle, şi în buciume când îi văzură. Iară când se întâmpinară, împăratul şi împărăteasa îşi îmbrăţişară copiii şi nurora şi merseră cu toţii la palaturile împărăteşti.
Ioviţă, plesnind din bici asupra merelor ce aveau surorile, odată se făcură alte trei palaturi alături cu palaturile părinteşti.
Nu mai trecu mult şi Ioviţă unde mi-ţi trânti un pui de nuntă, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi în toată împărăţia.
Iară eu încălecai etc.
Povestit de un şcolar din clasele primare, şezător în mahalaua Duşumea din Bucureşti.
BG