Un împărat puternic, povestea nu spune însă din care împărăţie, avea trei feciori de vârstă adultă. Celui mai marei se făcu dor de însurătoare şi se înfăţişă tatălui său cu rugămintea de a-i da încuviinţarea.

— Fiule, îi zise acesta, porneşte la drum, umblă prin ţări străine atât cât am umblat şi eu, iar la întoarcere poţi să te-nsori.

Prinţul se pregăti de plecare şi umblă un an întreg prin ţări străine până ce ajunse, în cele din urmă, într-un oraş în care trăia o iubită din juneţea părintelui său. De-acolo se-ntoarse acasă şi-i povesti tatălui său că umblase la fel de mult ca şi el, iar când acesta îl întrebă până unde, prinţul zise:

— Până în acel oraş, tată, unde ai avut tu odată o iubită.

Râzând, împăratul îi răspunse:

— Dacă spre a ajunge în acel oraş ai avut trebuinţă de un an întreg, atunci n-ai încă voie să te-nsori, căci eu am ajuns acolo călare într-o jumătate de zi. La ora opt seara părăseam oraşul, petreceam cu iubita mea o jumătate de noapte şi dimineaţa eram înapoi. Vezi, deci, că nici pe departe nu mi-eşti pe potrivă.

La câtăva vreme, voi să se însoare şi cel de-al doilea fecior al împăratului şi se înfăţişă părintelui său ca să ceară învoire, dar primi acelaşi răspuns ca şi fratele său. Porni şi el la drum, dar apucă pe altă cale ca s-ajungă în ţări străine şi merse până ce ajunse, de asemenea, în acel oraş în care locuia iubita de odinioară a tatălui său. De-acolo se întoarse, după un an, acasă. Dar când îi dădu seamă părintelui său de ce făcuse, păţi întocmai ca fratele lui: tatăl nu-l lăsă să se-nsoare.

Iarăşi trecu o vreme, acum se înfăţişă tatălui şi mezinul, pe nume Petru, şi-i ceru voie să se însoare. Împăratul bătrân se mânie: scoase sabia şi l-ar fi omorât de bună seamă, dacă împărăteasa nu i-ar fi oprit braţul.

— Să-l lăsăm şi pe el să plece în ţări străine, zise ea, s-ajungă şi el mai departe decât tine.

Împăratul îşi vârî sabia în teacă, chibzui şi dădu voie mezinului său să pornească la drum.

Prima grijă a lui Petru fu aceea de a găsi în grajdurile împărăteşti un cal bun. Trecând prin curte, un câine bătrân care zăcea pe-acolo îi zise:

— Du-te, Petre, din nou la tatăl tău şi cere-i calul pe care a călărit din juneţe până la bătrâneţe.

Petru ascultă de spusele câinelui, se întoarse înapoi şi-i ceru tatălui său acel cal pentru drum. Împăratul râse şi-i zise:

— Ce vrei să faci cu mârţoaga aia din care, fără îndoială, n-a mai rămas nici picior? Du-te pe islaz, la herghelegiu, el va fi ştiind dacă mai trăieşte ori ba.

Prinţul se îndreptă spre herghelegiul care păştea pe islaz caii împăratului şi, când trecu din nou pe lângă câine, acesta zise:

— Petre, aprinde aici trei focuri şi aşază pe fiecare foc o căldare cu vin să fiarbă, apoi porunceşte herghelegiului să mâne încoace toţi caii. Printre ei se va afla unul care va veni să mănânce cele trei focuri şi să bea cele trei căldări cu vin, acela e cel potrivit.

Prinţul făcu aşa cum îl povăţuise câinele, dar când, la porunca sa, herghelegiul mână spre focuri caii, aceştia se speriară şi-o luară la goană. Petru îi zise herghelegiului:

— Printre ăştia nu e calul de care vorbesc, mai e pesemne unul pe undeva.

Herghelegiul răspunse:

— Nu mai e nici unul, afară de o mârţoagă bătrână ca vai de lume, care, atunci când i-am mânat pe ăştia încoace, a căzut de slăbiciune într-o băltoacă şi a rămas acolo.

— Adă-l şi pe ăla! strigă prinţul, adă-l şi pe ăla, să încercăm şi cu el. Herghelegiul se duse şi ridică anevoie animalul pe care-l mână într-acolo, unde mai ardeau focurile. Când le simţi mirosul, calul se însufleţi, înghiţi focul cu jăratic cu tot şi sorbi pe rând cele trei căldări cu vin fierbinte, după care se învioră şi prinse curaj şi se făcu puternic ca în anii tinereţii sale. El şi vorbea, aşa că îi zise prinţului Petru:

— Acum du-te şi adă-mi lapte de la şapte ţigănci.

Prinţul făcu întocmai şi, după ce calul îl dădu şi pe ăsta pe gât, trebui să-l ducă la un ţigan ca să-i facă opt potcoave.

— Cu patru trebuie să mă potcoveşti la dus şi cu patru la întors.

Apoi prinţul ceru de la tatăl său, la sfatul calului, acele frâie cu care el fusese din tinereţe călărit, iar împăratul i le dădu bucuros. Când fu gata de plecare, Petru îşi luă rămas bun de la părinţi, încălecă pe cal, iar acesta porni de-acolo într-o goană atât de nebună, încât nu mai putu fi văzut. Calul îi spuse atunci călăreţului său:

— Petre, uită-te înapoi, vezi ceva?

Uitându-se Petru înapoi, zise:

— Da, văd un nor întunecat.

La care, calul spuse:

— Până acolo a fost tatăl tău, nu mai departe; dar acum o să mergem la iubita lui. De altminteri, să te păzeşti de ea, căci e hotărâtă să te omoare. Să nu mă laşi din mână, şi după ce-ai să cinezi la ea, zoreşte-te şi întoarce-te din nou la mine, ca să te ascund.

Prinţul Petru îşi întipări acest sfat şi trecu călare prin faţa casei iubitei tatălui său. Ea ieşi împreună cu fata ei chipeşă şi-i dădu prietenos bineţe. Fata îi ceru mieros calul să-l plimbe primprejur căci era înfierbântat, dar el, amintindu-şi de povaţa animalului, nu o lăsă, ci săvârşi singur această treabă, după care merse la cină. Acolo termină repede, după care se duse de îndată în grajdul calului care îl prefăcu într-un păduche şi-l ascunse într-o măsea. Peste noapte stăpâna casei îşi căută oaspetele peste tot ca să-l omoare, dar negăsindu-l, se duse la tatăl ei, care stăpânea regatul vecin, iar pe deasupra era prezicător şi înţelept, ca să-l întrebe unde se află oaspetele ei, prinţul Petru. Tatăl ei îi răspunse să se întoarcă iute acasă ca să-l mai găsească sub chip de păduche în măseaua calului. Se întoarse cât putu de iute, dar totuşi prea târziu, căci prinţul Petru plecase de-acolo, călare pe calul său.

Pe drum, calul îi zise lui Petru:

— Hai să-l vizităm şi pe stăpânul regatului vecin, pe tatăl iubitei părintelui tău, care e totodată prezicător şi înţelept. El are o fată frumoasă pe care o poţi cere de iubită şi de nevastă!

Propunerea îi plăcu prinţului şi se îndreptară spre acel regat.

Văzându-l pe chipeşul prinţ, fata de rege, pe care o chema Ileana Cosânzeana, prinse de îndată o mare dragoste de el. Petru, pe care regele îl primi bine, îi ceru acestuia fata de nevastă şi primi răspunsul:

— Dacă eşti în stare să te ascunzi de mine ca să nu te găsesc, atunci o s-o ai, dacă însă nu izbuteşti, o să-ţi pierzi capul. Uită-te jos în curte, unde se află douăzeci de pari: nouăsprezece sunt împodobiţi cu capetele acelora care s-au lăsat ademeniţi de dorinţa de a o avea pe fata mea, iar capul tău o să fie al douăzecilea.

Prinţul Petru nu-i răspunse nimic, ci merse mai întâi să-şi întrebe calul, iar acesta îi zise să nu se teamă, ci să vină imediat după masă la el şi o să-l ascundă aşa ca regele să nu-l găsească. Prinţul făgădui să facă întocmai şi se duse la cină la rege. După ce aceasta luă sfârşit, rămase la Ileana Cosânzeana şi petrecu cu ea toată noaptea, fără să se mai gândească la cal. A doua zi când merse în grajd, acesta, mânios, îl dojeni şi-i zise:

— Uitucule, n-ai să scapi de moarte, dacă n-ai să-mi urmezi poveţele! Şi, spunând aceste vorbe, calul îşi ascunse stăpânul deasupra norilor.

La o vreme, regele se trezi şi strigă:

— Ileană Cosânzeană, fata mea, adă-mi cârjele să-mi ridic genele ca să-l alung pe acel netrebnic de prinţ din ascunzătoarea lui, căci mă supără strigătul neîncetat al parului după cap de om şi al sabiei după sânge!

După ce i se aduse cele cerute, se uită în sus şi strigă:

— Prinţe Petre, coboară din nori, doar nu eşti pasăre să trăieşti în văzduh!

Prinţul trebui să coboare şi şi-ar fi pierdut negreşit capul, dacă prinţesa n-ar fi pus o vorbă bună pentru el şi nu l-ar fi rugat pe rege să-l lase să mai petreacă o noapte la ea. Vicleanul rege, văzând că astfel prinţul îşi pierde cu atât mai sigur capul, încuviinţă şi iarăşi iubitul uşuratic petrecu o noapte cu prinţesa Ileana, fără să se gândească la îndemnurile calului său credincios. Când ajunse de dimineaţă în grajd, acesta îl mustră şi mai aspru decât în ziua de dinainte şi, după ce îl prefăcu în peşte, îl ascunse în adâncul mării.

Dar regele îl găsi din nou cu vrăjile sale şi i-ar fi tăiat capul pe loc, dacă iubita prinţului nu s-ar fi rugat de el, să-l mai lase o noapte la ea. De astă dată, în ciuda rugăminţilor fermecătoarei fete de rege, Petru se ţinu de cuvânt şi, de îndată ce isprăvi masa, merse la cal, în grajd, spre bucuria acestuia. Calul îi zise atunci:

— Am să te prefac acum într-un păduche şi-ai să stai pe capul regelui, unde sigur n-o să te găsească. Vrăjitorul viclean o să vrea să te amăgească şi o să-ţi strige să cobori, că te-a găsit. Să nu-l crezi, ci doar când o să te strige a treia oară şi o să se prindă că-şi pune capul el însuşi sub sabie şi că ţi-o dă pe Ileana de soţie, atunci abia să ieşi la iveală.

Prinţul fu deci prefăcut într-un păduche şi aşezat pe capul regelui, aşa că, atunci când acestă îl căută, nu putu să dea nicidecum de el. Atunci îi strigă:

— Arată-te, prinţe Petre, căci nu eşti bun de nimic!

Prinţul însă se ascunse bine în părul cărunt al regelui şi nu ieşi la iveală. Regele hain îl mai strigă o dată, dar prinţul nu-i dădu ascultare până ce nu-i făgădui că-şi va pune capul chiar el sub sabie, iar prinţul va putea să trăiască cu fata lui, Ileana. Atunci Petru îşi luă înfăţişarea de om, îi tăie capul regelui vrăjitor şi-l înfipse în cel de-al douăzecilea par.

După asta, prinţesa vorbi către iubitul ei:

— Acum, Petre, grăbeşte-te de adă-ţi părinţii ca să putem face aici nunta.

Petru se porni de îndată şi goni spre ţara lui. Pe drum văzu pe jos o coroană, în care erau tăiate literele I. şi C. Îşi întrebă calul dacă s-o ridice sau nu, la care acesta îi răspunse:

— Dacă o s-o iei, o să-ţi pară rău, iar dacă n-o s-o iei, tot rău o să-ţi pară!

Prinţul chibzui în sinea lui: „Mai bine să iau coroana, chiar dacă o să-mi pară rău, decât să n-o iau şi tot să-mi pară rău”.

Ridică deci coroana.

Călătorii ajunseră în cetatea de scaun a altui rege şi atunci calul zise către stăpânul său:

— Acum, prinţe, sunt foarte ostenit şi trebuie o vreme să mă odihnesc, du-te tu la rege şi intră în slujba lui, ca să ai din ce trăi până om putea merge mai departe. Prinţul făcu întocmai şi fu primit printre slujitorii regelui. Acum, unul dintre tovarăşii săi văzu la el coroana de aur şi-l înştiinţă de îndată pe rege, care îl chemă pe noul slujitor şi-l puse să i-o arate. Regele recunoscu de îndată coroana ca fiind a prinţesei Ileana şi-l întrebă pe prinţ de unde avea acest giuvaer. Prinţul îi povesti că o găsise, la care regele îi dădu poruncă straşnică să-i aducă pe loc prinţesa; dacă nu, atunci avea să-i taie capul. Trist şi deznădăjduit de soarta sa, prinţul îşi căută calul şi i se jelui în ce bucluc îl băgase coroana găsită, trebuind acum să i-o aducă acestui rege tiranic pe iubita lui Ileana. Calul îşi alină stăpânul şi-i zise:

— Să nu te temi nicidecum, căci am să te-ajut. Încalecă numai degrabă ca să ne întoarcem pe cât se poate mai iute la prinţesa Ileana Cosânzeana. Dar acolo, fii cu băgare de seamă, căci ea ne va primi cu un bici ca să n-o alergăm. Când o să fim îndeajuns de aproape, s-o tragi cu putere în sus şi, zburând cu mare iuţeală, s-o aducem aici. În ce priveşte soarta ta mai departe, să n-ai nici o grijă. După ce calul vorbi astfel, prinţul încălecă pe el şi curând se aflau la palatul prinţesei, care, atunci când sosi Petru, era tocmai în curte. Lovea cu un bici spre calul neastâmpărat, care însă se opri în loc când ajunse în dreptul ei. Prinţul puse mâna repede pe ea, o aşeză în faţa lui şi se întoarseră înapoi tot atât de repede pe cât veniseră.

După ce prinţul i-o încredinţă regelui pe prinţesă, acesta voi s-o îmbrăţişeze ca pe o mireasă, dar ea se împotrivi şi-i strigă:

— N-o să fim bărbat şi femeie până ce n-o să ne scăldăm în laptele iepelor sirepe.

Prinţesa ştia că aşa ceva era cu neputinţă. Supărat, regele întrebă:

— Cine o să ne facă rost de laptele ăsta?

Ea răspunse:

— Cine m-a adus aici.

Atunci regele îl chemă pe Petru şi-i porunci, dacă îi e capul drag, să facă rost de laptele iepelor sirepe.

Aflându-se în această nouă încurcătură, Petru se duse din nou la calul său şi-i povesti foarte necăjit de sarcina cu neputinţă de îndeplinit pe care i-o dăduse regele. Calul zise iarăşi:

— Nu te teme, prinţe, laptele o să fie în curând aici! Du-te la rege şi roagă-l să pună să ţi se dea smoală, cânepă, trei piei de bivol şi trei baniţe de ovăz.

Petru ceru toate aceste lucruri de la rege, care porunci să-i fie date. Când se întoarse cu ele din nou la cal, acesta îi spuse:

— Încălzeşte smoala şi unge-mi spatele cu ea, apoi pune deasupra cânepa şi unge-o şi pe ea cu smoală, după care întinde peste ea o piele de bivol ca să rămână atârnată acolo. Pe aceasta întinde iar un strat de smoală şi tot aşa până când ai smolit toate pieile. Apoi încalecă pe mine până la peştera unde se află iepele sirepe, acolo ai să vezi mai multe.

Prinţul făcu aşa cum îl sfătuise calul şi călări până la peştera pomenită, unde descălecă. Calul începu să necheze şi imediat din herghelia de iepe sirepe se desprinse un armăsar care porni să se bată cu el. Acesta muşcă şi sfârtecă atâta calul prinţului, încât îl făcu să lepede una din pieile de bivol, ceea ce îi pricinui răni urâte, care sângerau puternic. Dar armăsarul sălbatic nu se sinchisi de asta, ci începu iarăşi să se bată din nou, până ce izbuti să arunce pe jos şi a doua piele de bivol; bunînţeles că din această a doua luptă calul ieşi mai hărtănit decât din prima. Cu toate astea, armăsarul se năpusti cu furie oarbă asupra calului şi nu se potoli până ce nu-i smulse şi ultima piele de bivol de pe spate. Acum însă calul deveni turbat, muşcă şi lovi atât de înspăimântător armăsarul, care oricum ostenise, încât acesta se prăbuşi pe jumătate mort la pământ. După care îl chemă pe prinţ şi-i zise:

— Acum leagă la dreapta mea, dar strâns, sălbăticiunea asta domolită şi încalecă pe mine.

Prinţul făcu întocmai şi calul se împinse cu atâta putere înainte, că armăsarul fu silit să se ridice şi să înainteze cu ei. O luară la goană, dar armăsarul sălbatic era urmat de toată herghelia de iepe. Astfel prinţul aducea cu sine întreg alaiul sălbatic; iar ca să mai ţină puţin iepele în loc, le presăra din când în când pe drum ovăz din cele trei baniţe pe care le luase cu el.

Când îl vesti pe rege că-i adusese iepele sirepe, acesta o întrebă din nou pe prinţesa Ileana cine avea să le mulgă, la care ea răspunse:

— Cine le-a adus aici.

Se gândea să-l piardă pe prinţ pentru că o dăduse regelui împotriva voinţei sale, căci nu ştia că iubitul ei fusese silit s-o facă. Regele porunci deci prinţului să mulgă iepele. Acesta merse din nou, plin de încredere, la cal să-i ceară sfatul. El nu-i dădu nici un răspuns, ci suflă doar pe-o nară şi într-o clipită toată curtea se făcu o mlaştină în care iepele erau cufundate până la burtă. Apoi suflă pe cealaltă nară, mlaştina îngheţă atât de tare, încât animalele nu se mai putură clinti. Prinţul mulse liniştit iepele sirepe până ce adună atât cât trebuia pentru o scaldă. Acum calul suflă din nou peste mlaştină care se dezgheţă şi se uscă, apoi prinţul dădu drumul armăsarului care goni cu herghelia lui cât putu de repede spre pustie.

Prinţul Petru puse să se fiarbă laptele într-un cazan mare şi, când dădu în clocot, îl înştiinţă pe rege care o pofti pe prinţesă la scalda cerută. Ea însă zise:

— Nu, mai întâi să se scalde cel care a adus laptele.

După care, regele porunci prinţului să se scalde. Acesta se jelui calului, zicând că acum îşi va găsi negreşit moartea în laptele clocotit. Dar animalul îi spuse:

— Roagă-l pe rege să mă lase să stau lângă tine, când intri în scaldă, şi n-o să păţeşti nimic.

Prinţul îi ascultă povaţa, primi încuviinţarea şi, cum intră în scaldă, calul suflă şi laptele se făcu pe loc aproape încropit. După ce prinţul ieşi, prinţesa îi zise regelui să intre el, căci ea se va scălda la urmă. Regele făcu întocmai, dar calul prinţului Petru suflase mai înainte asupra laptelui de-l înfierbântase ca la început. Regele îşi aşeză şi el calul aproape, cum făcuse prinţul Petru, dar asta nu-i fu de nici un folos, căci atunci când intră în scaldă îşi fripse atât de tare picioarele, încât se prăbuşi şi fierse înăuntru.

Acum prinţul Petru se duse la iubita lui şi o dojeni că îl băgase în atâtea primejdii şi îi povesti cum se întâmplase că fusese nevoit să o aducă regelui. Prinţesa fu cuprinsă de mare supărare că se purtase astfel; dar, fiindcă lucrurile se terminaseră cu bine, se îmbrăţişară duios şi amândoi dădură totul uitării; poporul însă îl proclamă rege pe prinţul Petru în locul celui mort în laptele clocotit, şi aşa perechea fericită domni peste două regate, pricină pentru care bătrânul împărat, tatăl lui Petru, se bucură nespus. La porunca lui Petru, calul credincios primi în fiecare an, cât timp trăi, un purcoi de foc şi trei căldări cu vin fiert, aşa că rămase viguros.

Asta e povestea despre prinţul Petru şi prinţesa Ileana Cosânzeana.