Unui împărat puternic i se născu o fată şi în aceeaşi zi iapa cea mai iubită îi fătă un mânz. Când împlini o jumătate de an, acesta se opri din creştere şi oricât ar fi înaintat în vârstă nu putea să mai crească, în schimb avea însuşirea nemaiauzită de a vorbi şi anume foarte înţelept.

Când prinţesa ajunse la o vârstă mai înaintată a copilăriei, începu să prindă o dragoste atât de mare de mânzul năzdrăvan, încât aproape nu mai putea fi despărţită de el şi în fiecare seară, când venea vremea să meargă la culcare, era luată plângând de lângă el. Îl hrănea în fiecare zi cu foc şi-l adăpa cu vin, căci, îndeajuns de ciudat, animalul nu voia să se hrănească cu altceva. În schimb, era atât de legat de prinţesă, încât o urma peste tot, oriunde ar fi mers.

Între timp, prinţesa împlini cincisprezece ani şi împăratul dorea din tot sufletul s-o mărite. La început ea arătă silă faţă de căsătorie, dar, fiindcă era o fată ascultătoare, se supuse voinţei părintelui său. Spre a-i găsi un soţ, împăratul puse să se întindă pielea a doi păduchi pe o tobă, în sunetele căreia să se vestească prin toată cetatea de scaun că cine va ghici cu ce e acoperită toba, acela, fie el supus sau străin, o va primi de nevastă pe fata sa, frumoasa prinţesă, şi va stăpâni cândva împărăţia.

Fireşte, s-au găsit mulţi peţitori, de neam sau de rând, dar nici unul din ei n-a fost în stare să dezlege ghicitoarea. În cele din urmă, un balaur mare, care era totodată şi unul din cei mai puternici vrăjitori şi care cu ajutorul vrăjilor sale aflase ce fel de piele se află pe toba crainicului împărătesc, îşi trimise feciorul să obţină mâna fetei de împărat. Împăratul nu avu nimic de zis împotriva peţitorului care dezlegase taina, iar pe deasupra era frumos la chip şi era însoţit de un mare alai, astfel că străinul plecă spre a face pregătirile de nuntă.

Prinţesa însă merse degrabă la mânz să-i spună ce se întâmplase. Acesta era foarte mâhnit şi-i zise:

— Ah, ştiu tot şi chiar mai mult, străinul chipeş nu e decât feciorul celui mai groaznic balaur şi vrăjitor şi e, chiar el, un mare vrăjitor.

Auzind vorbele astea, prinţesa începu să tremure şi să plângă; atunci mânzul zise din nou:

— Nu te teme, du-te numai la tatăl tău şi roagă-l să pună să ţi se facă trei rânduri de straie bărbăteşti ca să poţi să fugi pentru o vreme de la curte. Să-ţi dea, de asemenea, cărţi şi izvoade care să arate că eşti feciorul lui. Când o să ai toate astea, vino la mine şi am să te duc încotro ai să vrei şi unde balaurul n-o să te afle cu nici un chip.

Plângând de bucurie, prinţesa îl îmbrăţişă pe mânzul ei drag şi apoi alergă la tatăl ei, căruia îi împărtăşi tot ce fusese povăţuită să facă.

Nu mai puţin speriat decât fata sa de această veste, împăratul nu stătu mult pe gânduri, ci puse să se întocmească izvoadele cerute şi, ştiind că nu-şi putea păzi copila de răzbunarea balaurului, o binecuvântă şi-i spuse că şi el are deplină încredere în mânzul ei drag.

Ducându-se din nou la acesta, prinţesa trebui să se îmbrace pe loc bărbăteşte şi să încalece pe mânz care îngenunche, în acest scop, în faţa ei. După ce se aşeză bine-n şa, animalul se ridică în văzduh şi o duse cu o nemaipomenită iuţeală la mari depărtări. După o vreme, mânzul zise:

— Prinţesă dragă, ia uită-te în jur, dacă nu vezi ceva.

Se uită în jur şi, spre groaza ei, zări în spate un balaur care o urmărea. Pricepu, fireşte, de-ndată că nu era nimeni altul decât acela al cărui nevastă ar fi trebuit să fie, şi de aceea îi strigă mânzului:

— Oh, repede, repede, balaurul e pe urmele noastre!

— Cum vrei să zburăm, o întrebă mânzul, ca vântul sau ca gândul?

— Ca vântul, veni răspunsul prinţesei înspăimântate, şi cu aripi de furtună, fugarii goniră prin văzduh, până ce mânzul zise din nou către prinţesă:

— Ia uită-te, unde suntem!

Aceasta se uită tot aşa şi-l zări din nou, în spatele ei, chiar mai aproape decât înainte, pe balaurul care fornăia grozav.

— Oh, fugi, fugi repede! strigă iarăşi prinţesa, speriată de moarte, balaurul e gata să ne-ajungă!

— Cum vrei să zburăm, întrebă mânzul, ca vântul sau ca gândul?

— Ca gândul! strigă prinţesa, oh, fugi, fugi!

Nici nu rosti bine aceste cuvinte, când şi văzu sub ea un mare oraş, unde mânzul se lăsă jos. Coborî într-o piaţă largă, înconjurată de palate splendide, căci aici locuia împăratul unei mari împărăţii împreună cu întreaga sa curte.

Întrebând prinţesa ce aveau acum să facă în acest oraş străin, mânzul răspunse:

— Du-te la împărat, închină-te în faţa lui şi spune-i că preaînalţatul împărat, părintele tău, îl salută şi îi face cunoscut că te-a trimis pe tine, feciorul său, în lumea largă ca să dobândeşti învăţătură. Împăratul te va primi bine, căci este un prieten din juneţe al tatălui tău. Rămâi acum cu bine, căci eu mă duc la păscut. De-oi avea trebuinţă de mine, să strângi în mână perniţa asta pe care am umplut-o cu părul meu, şi am să fiu de îndată lângă tine. Cu lacrimi-n ochi, prinţesa voi să-şi ia rămas bun de la mânzul ei drag, dar acesta nu-i dădu răgaz, căci, o dată cu ultimele sale cuvinte se făcu nevăzut, aşa că fata se uita degeaba după el.

Plină de îndoieli, intră în palat şi, la dorinţa ei, fu dusă degrabă la împărat, căruia i se înfăţişă drept feciorul tatălui ei şi căruia îi dădu cărţile sale. Împăratul le luă şi se bucură nespus să primească la sine pe feciorul prietenului său iubit din juneţe. Porunci de îndată să fie aşternute câteva încăperi bogate şi să se gătească băi scumpe pentru prinţul străin, după care îşi lăsă oaspetele să plece pentru câteva ceasuri ca să se poată odihni după călătoria lungă.

Pe zi ce trecea, prinţul străin câştiga din ce în ce mai mult încrederea şi dragostea împăratului, astfel încât curând acesta îl puse deasupra celui mai mare dregător al său şi-i dădu să facă treburi pe care nu le încredinţa nimănui. Aşa-zisul prinţ era foarte bucuros de asta şi voia să se arate vrednic de o cinste atât de înaltă; se purta cu râvnă şi nutrea o dragoste deosebită faţă de prietenul tatălui său. Lucrul ăsta nu era pe placul sfetnicilor şi dregătorilor împăratului, căci se socoteau prea înţelepţi şi prea vrednici pentru ca în mod chibzuit să fie pus peste ei cineva atât de tânăr, fie el şi fecior de împărat. După ce s-au plâns din pricina asta de mai multe ori împăratului, dar întotdeauna zadarnic, încercară prin uneltiri să-l îndepărteze pe prinţ de la palat şi, între altele, îl pârâră că nu e fecior, ci fată. Cea mai lămurită dovadă ar fi dragostea neobişnuită pe care i-o arăta mereu fiul împăratului, căci unde se mai pomenise ca simţiri de acest fel să se lege între doi feciori tineri?

La început, împăratul nu dădu ascultare acestor pâri, dar până la urmă, deoarece se repetau întruna, le primi, încuviinţând propunerea sfetnicilor săi ca prinţul străin să fie pus la încercare. Acesta trebuia să fie dus de fiul împăratului într-un bazar, unde se vindeau săbii de aur, pinteni, lănci, săgeţi şi alte arme, apoi numeroase roţi de tors din aur, fuse, ace şi altele asemenea. Acolo avea să fie slobod să cumpere ce-i poftea inima: dacă avea s-aleagă arme, avea să fie o dovadă că e de sex bărbătesc; dacă, în schimb, avea s-aleagă o roată de tors sau ceva asemănător, atunci avea să fie neîndoielnic că e fată. Spre a fi siguri, îl rugară pe fiul împăratului ca a doua zi, când avea să fie trimis de preaînaltul său părinte cu străinul la bazar, să-l îndemne pe acesta să cumpere o roată de tors. Prinţul, care nu vedea în asta nimic rău, făgădui să facă întocmai.

Când prinţul străin auzi şi încuviinţă dorinţa prietenului său, împăratul, de a merge a doua zi cu fiul acestuia la bazar, în noaptea de dinainte strânse perniţa pe care i-o dăruise mânzul. Asta se întâmpla ori de câte ori nu ştia ce trebuie să facă. Se ivi curând mânzul care-i dezvălui urzeala sfetnicilor împărăteşti şi-l povăţui ca la bazar să pună neapărat mâna pe arme. A doua zi, amândoi prinţii se duseră la bazar şi, când intrară înauntru, fiul împăratului vorbi aşa cum îi cerură sfetnicii:

— Ei, hai să cumpărăm o roată frumoasă de tors, din aur, şi fuse!

Atunci prinţul străin strigă:

— Fugi de-aici, cum îţi trece prin cap să te-ncarci cu asemenea marfă femeiască! Să luăm arcuri şi săgeţi, săbii şi lănci, astea se cuvin bărbaţilor!

Cumpărară deci arme foarte frumoase, pe care le duseră apoi să le arate împăratului, care fu foarte mulţumit că zvonurile rele despre protejatul său erau neîntemeiate. „O probă nu e probă”, îi spuseră iarăşi împăratului sfetnicii săi, când el le povesti plin de bucurie cât de bine trecuse proba prinţul străin.

— Preaînălţate Doamne, mai încuviinţează o probă şi-ai să vezi că şi femeile îşi pot dori arme şi, totuşi, să rămână ceea ce sunt.

Sigur pe sine, împăratul mai încuviinţă o probă, după care fiul împăratului trebuia să meargă cu străinul la via împărătească, iar acolo prinţul să-l îndemne să ia şi să mănânce struguri. Dacă prinţul străin avea să ia strugurii şi să-i mănânce nespălaţi, atunci această lăcomie nerăbdătoare şi joasă pornire pofticioasă vor arăta îndeajuns că nu e bărbat.

Împăratul încuviinţă propunerea şi-şi făcu cunoscută dorinţa protejatului său ca a doua zi dis-de-dimineaţă să meargă cu fiul său la via împărătească. Străinul, pe care prinţul voise să-l ademenească spre a cumpăra roata de tors, nu prea mai avea încredere, aşa că seara strânse perniţa cu atât mai jinduitor în mână; mânzul apăru pe loc. El o lămuri pe protejata sa despre noua urzeală a miniştrilor şi-i spuse că prinţul îi va cere să ia struguri de pe butuci şi să mănânce, dar ea să ceară să fie spălaţi şi să i se dea pe farfurie, aşa cum se cuvine bărbaţilor de rangul său.

Acum era neîndoielnic că străinul avea să scape şi de astă dată de capcana care i se întindea. Când, a doua zi dimineaţă, prinţul îi ceru în via împărătească să mănânce struguri, străinul îi spuse mândru şi liniştit că mai întâi să fie spălaţi şi aduşi pe farfurii. Încredinţat de prima probă, împăratul nu se îndoise deloc nici de rezultatul bun al celei de a doua, dar se bucură totuşi mult şi de astă dată şi-şi respinse scurt miniştrii, când aceştia mai propuseră o a treia probă. Fiul împăratului se simţea însă ruşinat că se purtase de două ori necinstit cu prietenul său şi nu se mai învoi cu nici o propunere. Dar sfetnicii haini nu se potoliră şi născociră un alt mijloc prin care să-l îndepărteze de la curte pe străinul pe care-l urau, cu atât mai mult cu cât felul sever şi drept în care el îi supraveghea le era din zi în zi tot mai nesuferit. Peste o vreme se înfăţişară din nou la împărat şi se plânseră de trufia protejatului său, care s-ar fi lăudat că, dacă voia, putea s-o răpească pe fata frumoasă a împăratului vecin, care era şi un mare vrăjitor. Sfetnicii răuvoitori ştiau că împăratul o văzuse odată pe această fată frumoasă şi că o îndrăgise nespus şi că şi-ar fi dat bucuros împărăţia, numai să o aibă. Dar asta era cu neputinţă, căci tatăl ei, ca s-o pună la adăpost de orice urmărire, o ţinea închisă într-un palat de cleştar, ridicat pe un munte de cleştar. Cu toate astea, bătrânul împărat se lăsă prostit de dragostea pentru frumoasa prinţesă şi, de astă dată, dădu crezare sfetnicilor vicleni; porunci deci fiului prietenului său să pornească spre palatul de cleştar şi, dacă ţine la capul lui, să se întoarcă cu fata sau să nu se mai întoarcă deloc.

Buimăcit de schimbarea bruscă din gândirea înaltului său binefăcător, prinţul se strecură în camera sa şi, cuprins de spaimă, începu să plângă amar, aşa că nu se gândi de îndată la pernuţa lui. Până la urmă îşi aminti de ea, o strânse şi pe loc se ivi mânzul, căruia îi povesti necazul său. Îndemnându-l să nu mai fie supărat, acesta îi vorbi astfel:

— Toată treaba vine de la sfetnicii haini ai împăratului care cunosc slăbiciunea stăpânului lor şi care ar vrea să te ducă la pierzanie. Dar fii liniştit, ştiu ce trebuie făcut. Du-te acum la împărat şi spune-i că ai putea s-o aduci pe frumoasa fată din palatul de cleştar, dar ai nevoie de o cutie plină cu cele mai frumoase giuvaeruri şi cele mai minunate podoabe din vistieria împărătească. Când o să ai toate astea, cheamă-mă din nou şi vom vedea ce-avem de făcut mai departe.

Când împăratul auzi din chiar gura protejatului său că e în stare să i-o aducă pe frumoasa fată de care tot sufletul îi era plin, porunci vistierului să-i înmâneze prinţului străin tot ce cerea. Având la sine cele mai mari bogăţii din lume, prinţul îşi chemă mânzul, încălecă pe el şi, zburând ca vântul, se îndreptară spre împărăţia unde împăratul bătrân îşi ţinea fata închisă într-un palat de cleştar. Jos, la picioarele muntelui, strălucea o grădină mândră cu cele mai strălucitoare flori, iar în mijlocul ei un havuz îşi arunca sus de tot razele de argint, aşa că, văzând în lumina soarelui atâta splendoare, ochii ţi se umpleau de lacrimi. Dar când prinţul se lăsă cu mânzul jos, lângă fântână, şi-şi deschise cutia splendidă, faţă de sclipirea şi scânteierea acestor minunăţii, strălucirea grădinii se stinse într-o lucire palidă. Mai întâi apăru la fântână o slujnică a împărătesei ca să ia apă şi nu-şi mai putu lua ochii de la priveliştea minunată. Întârziind atâta, prinţesa trimise după ea un slujitor, care rămase în faţa străinului, stând şi el lângă fată, ca împietrit. În cele din urmă se ivi şi bătrâna împărăteasă, dar şi ochii ei rămaseră aţintiţi la strălucirea acelor giuvaeruri nepreţuite, aşa încât la urmă de tot veni şi bătrânul împărat hain ca să vadă de ce nu se mai întoarce nimeni de la fântână. Numai că şi el fu într-atât de fermecat de lucrurile splendide, încât alergă la muntele de cleştar şi-şi aduse copila, preafrumoasa fată din palatul de cleştar, ca să se bucure şi ea de asemenea privelişte. Prinţesa fu, desigur, foarte uimită de această splendoare pe care o vedea pentru prima oară, dar şi mai mult îi plăcu tânărul străin, de care prinse pe loc o dragoste arzătoare. Le mărturisi părinţilor acest lucru şi bătrânul împărat, care îşi iubea fata mult, se învoi ca străinul fără seamăn de bogat s-o ia pe fata lui de nevastă. Totul merse bine până aici şi atât perechea împărătească, precum şi proaspăt căsătoriţii se simţeau foarte fericiţi. Fiecare, fireşte, din alte pricini: femeia-soţ datorită izbutirii planurilor sale, despre care se sfătuia noaptea cu mânzul, iar prinţesa datorită faptului că dobândise un bărbat atât de chipeş şi plăcut. Desigur însă că bărbatul tânăr nu se gândea decât cum să fugă cu frumoasa lui soţie de la curtea socrului său, iar prinţesa se plângea părinţilor că bărbatul ei nu-i drăgăstos cu ea. Bătrânul împărat îşi luă ginerele la întrebări, iar el răspunse, după cum îl povăţuise mai înainte mânzul:

— Înălţate Doamne, dacă până acum m-am arătat rece cu tânăra şi frumoasa mea nevastă nu este din silă faţă de ea, ci din pricina unui jurământ care mă opreşte să socotesc o fată drept soţia mea atâta timp cât n-am înfăţişat-o iubiţilor mei părinţi. Îngăduie-mi de aceea să plec pentru o vreme de la curtea ta şi să mă duc la părinţii mei!

Bătrânul împărat, socotind aceste vorbe pline de virtute şi de înţelepciune, îşi dădu învoirea şi porunci să se facă cele mai mari pregătiri pentru plecarea fiicei sale din casa părintească.

Când totul fu gata, prinţesa se despărţi cu ochii în lacrimi de părinţii ei şi porni în lumea largă alături de iubitul ei soţ. După ce călătoriră până seara, încălecară amândoi, prinţesa şi bărbatul ei, pe mânz şi curând apăru la curte, spre marea ciudă a sfetnicilor haini, străinul pe care-l socotiseră mort, cu preafrumoasa prinţesă din palatul de cleştar. Împăratul veni jos, în curtea palatului, să-şi întâmpine solul şi pe chipeşa mireasa şi întrebă de îndată:

— Este aceasta fecioara pe care vreau s-o iau de soţie? Da, da, ea este, căci frumuseţea ei n-are pereche.

Tînărul însoţitor al chipeşei prinţese îi spuse însă împăratului:

— Înălţate Doamne, întoarce-te înapoi în palat şi pune să ţi se taie barba, căci altminteri n-o să-i placi miresei tale.

Prinţesa se întoarse însă roşind şi zise:

— Ce însemnează asta că-mi zici mireasa acestui bărbat bărbos? Nu-l vreau, doar te am pe tine, care eşti mult mai frumos decât el şi decât toţi cei din jurul lui.

Alaiul ajunse între timp în palat, unde împăratul, cu barba rasă, îmbrăcat în haine strălucitoare, veni în întâmpinarea tinerei perechi. Credinciosul său protejat îi încredinţă chipeşa mireasă, zicându-i:

— Ia-o, eu mi-am ţinut cuvântul.

Şi, întorcându-se către prinţesă, îi spuse:

— Dragă prietenă, nu te împotrivi să iei de bărbat pe cel mai bun dintre toţi împăraţii, iar pe mine să mă uiţi, căci eu însumi nu sunt decât o fată slabă ca şi tine.

Auzind aceste cuvinte toţi rămaseră uimiţi, neştiind ce să spună, sfetnicii, curtenii, prinţesa, prinţul şi împăratul. Prinţesa-bărbat făgădui să povestească la masă de ce se travestise în bărbat şi venise aici. Deoarece toţi erau curioşi să afle, nu întârziară mult cu masa sărbătorească şi, în urmă, oaspeţii nu putură decât să se minuneze de mânzul ciudat pe care prinţesa îl avea de prieten. Împăratul, care din pricina tuturor lucrurilor petrecute atât de neaşteptat la curtea lui, era de o mare voioşie, dădu de ştire la masă că prinţesa şi prinţul aveau de asemenea să se cunune ca să se reînnoiască, precum spunea, vechea legătură de prietenie cu tatăl ei.

Urmă o petrecere după alta şi fericirea părea să nu mai aibă sfârşit. Dar după o vreme izbucni un război şi împăratul bătrân, care nu se putea dezlipi de tânăra lui soţie, îşi trimise fiul pe câmpul de bătaie. După câteva luni, timp pe care acesta îl petrecuse acolo şi se bătuse curajos, nevasta lui născu acasă doi băieţi de aur. Plin de bucurie, împăratul trimise de îndată un ostaş în tabără, la fiul său, cu o scrisoare în care îl înştiinţa de întâmplarea fericită.

Nerăbdător să-şi ducă solia cât mai repede, trimisul alergă călare până seara, când omul şi calul erau mai să se prăbuşească de istovire. Văzu atunci într-un luminiş de pădure un han, în care hotărî să rămână peste noapte. Toate erau aici nespus de plăcut orânduite, nu lipsea nimic afară de o gazdă prietenoasă care să vină în întâmpinarea oaspetelui obosit. În loc de asta, nu era de văzut decât un bătrân cărunt şi ursuz, a cărui privire nu spunea nimic bun. Fireşte, dacă solul ostenit ar fi ştiut că acest hangiu neliniştitor era un mare vrăjitor şi balaur, acelaşi al cărui fiu urma s-o ia de nevastă tocmai pe prinţesă, soţia stăpânului său, atunci ar fi dormit mai bine în pădure şi şi-ar fi potolit foamea cu poame pădureţe decât să înnopteze aici. După ce coborî, se învioră cu un vin minunat şi se-ngriji de calul său în grajd, fu întrebat de hangiu de scopul călătoriei sale. În bucuria lui, solul cinstit îi dezvălui vrăjitorului sarcina sa şi-i arătă scrisoarea împăratului bătrân către fiul său. Vrăjitorul cel rău recunoscu de îndată că fericita mamă nu era alta decât prinţesa sortită fiului său şi în suflet i se aprinse vechea mânie. Spre a da frâu liber răzbunării sale, îi turnă solului ostenit o băutură adormitoare şi, când acesta fu cufundat într-un somn adânc, îi luă scrisoarea şi scrise alta în loc, care în afară semăna leit cu cealaltă, în schimb, avea cu totul alt conţinut, anume că soţia prinţului era o vrăjitoare cumplită care născuse bărbatului ei doi căţei. La sfârşit, scrisoarea mincinoasă mai întreba ce trebuia făcut cu mama vrăjitoare şi cu cele două stârpituri.

A doua zi solul porni călare mai departe, fără să bage de seamă înşelăciunea. Când prinţul citi vestea îngrozitoare, începu să plângă, dar totuşi spuse: „Deoarece aceste făpturi sunt copiii mei, să nu li se întâmple nici un rău” şi, cu inimă grea, scrise acelaşi lucru şi către tatăl său, bătrânul împărat.

La întoarcere, solul trecu din nou pe la han, unde vrăjitorul cel rău întrebă de toate, ce găsise în tabăra stăpânului său şi cum se purtase acesta aflând vestea. Apoi dădu din nou solului o băutură adormitoare, îi luă ca şi prima dată scrisoarea şi ticlui o alta, în care se spunea că nou-născuţii nu pot fi copiii săi, că soţia sa trebuie de îndată omorâtă, iar corciturile înecate, aşa încât la întoarcere să n-o mai vadă nici pe mamă, nici pe copii.

Când bătrânul împărat primi scrisoarea, nu ştiu cum s-o tălmăcească şi-şi chemă sfetnicii, care încă mai nutreau vechea lor ură împotriva prinţesei şi care de aceea o osândiră cu toţii ca, împreună cu copiii, să fie arsă public. În mijlocul curţii, în faţa palatului se pregăti un mare rug, iar sărmana mamă cu sugarii ei fu legată strâns de un stâlp. Ajutoarele de călău aprinseră focul şi, prin norii negri de fum, flăcările începură să se înalţe pe lângă nefericita femeie; cuprinsă de o spaimă nespusă, strânse mai tare cele două victime nevinovate la piept, unde purta şi perniţa minunată dăruită de mânz. De îndată apăru animalul credincios care înghiţi focul, precum odinioară când prinţesa îl hrănea astfel. Rugul se stinse, mama însă şi cei doi prunci încălecară pe spatele mânzului şi cu iuţeala gândului pieriră din faţa privitorilor şi se opriră într-o pustietate depărtată. Acolo mânzul zise:

— Dragă prinţesă, acum mi s-a împlinit sorocul şi trebuie să mor aici. Dar nu te teme, ci după ce-oi muri, ia un cuţit, scoate-mi maţele din trup, zdrumică-le şi îngroapă-le în patru colţuri, la ce distanţă vrei; inima însă pune-mi-o la mijloc. Tu şi copiii folosiţi-mi trupul golit drept adăpost de-o noapte.

După ce vorbi aşa, mânzul se-ntinse pe jos şi muri, iar prinţesa făcu aşa cum o povăţuise animalul ei drag. Trezindu-se dimineaţa, se pomeni cu copiii ei într-un palat mare şi solid, în faţa porţii căruia stăteau de pază doi lei vii, uriaşi, aşa ca nimeni să nu poată intra înăuntru. Aici nefericita femeie, la adăpost de oameni, trăi o vreme liniştită, în parte din prada pe care o aduceau leii acasă şi o împărţeau cu ea, în parte din rădăcinile şi buruienile pe care le aduna singură în pădure.

În oraşul împăratului toată lumea era uimită de felul nemaipomenit în care prinţesa scăpase şi se îndepărtase de flăcări, şi atât poporul, cât şi sfetnicii haini erau şi mai încredinţaţi că ea fusese o vrăjitoare vicleană şi că ce păţise fusese cu dreptate. Şi împăratul bătrân se mângâie cu acest gând de pierderea norei sale dragi şi a nepoţilor de aur.

Numai prinţul, o dată întors de pe câmpul de bătaie, rămase nemângâiat de pierderea soţiei sale pe care o iubea nespus de mult şi despre care era pe deplin încredinţat că nu era vrăjitoare. Prinţul căzu la grea întristare, din care nu-l mai putea smulge nici vânătoarea, îndeletnicirea lui preferată. Trecură astfel mai mulţi ani şi, în afară de el, nimeni nu se mai gândea la aceste întâmplări. Într-un rând, prinţul se duse la vânătoare. După ce hoinări îndelung fără să prindă nimic în afară de doi porumbei, îl cuprinse foamea şi trimise de aceea pe cineva din alaiul său să găsească prin apropiere o casă sau o colibă unde să poate frige porumbeii. Trimisul se întoarse curând cu vestea că foarte aproape se afla un palat frumos şi solid, care însă îi era necunoscut şi în care nu putuse intra căci era păzit de doi lei crânceni. Prinţul deveni curios şi fu călăuzit până acolo, dar de intrat nu se putea intra, căci atunci când cineva încerca să se apropie de poarta palatului, leii erau cuprinşi de o furie înverşunată. Câţiva din alai începură să strige; atunci se arătă la poartă o femeie frumoasă, care întrebă ce pofteau străinii. Răspunseră că un prinţ nobil se afla acolo şi dorea să fie primit ca să se odihnească puţin după vânătoare. Atunci stăpâna palatului şi a leilor le porunci acestora să se întindă jos, după care ei se ghemuiră precum câinii blânzi şi nu se mai mişcară. Când, la un semn făcut de femeia frumoasă, prinţul intră pe poartă în curtea palatului, văzu acolo doi copii minunaţi de aur, jucându-se împreună. El îi recunoscu pe loc ca fiind copiii săi, iar pe femeia frumoasă ca fiind sărmana sa soţie, pe nedrept prigonită; se-ndreptă grabnic spre ea, i se aruncă la picioare şi-i ceru iertare pentru multele necazuri pe care le suferise din pricina lui şi-i povesti că el nu scrisese niciodată scrisoarea după care fusese osândită la moarte.

Se întoarseră cu toţii la bătrânul împărat care, împreună cu întreg oraşul, fu cuprins de o nemaipomenită fericire, văzând că îşi recăpătase nesperat nora iubită şi feciorii ei de aur, scăpaţi atât de miraculos de la moartea nemeritată prin foc. Apoi fu luat la întrebări acel ostaş care umblase cu scrisorile încolo şi-ncoace şi din povestirea lui se văzu limpede că tot răul venise de la bătrânul vrăjitor. Atunci prinţul porni cu oaste mare la hanul lui să-l nimicească, ceea ce, se pare, şi izbuti pe deplin cu ajutorul lui Dumnezeu. De-atunci încolo prinţul trăi fericit şi netulburat cu soţia şi copiii lui frumoşi, iar când tatăl său, bătrânul împărat, muri, îi urmă la tron.