Un ţăran, şi anume unul dintre cei puţini cărora plugul le-aduce ceva bani peşin la ciorap, folosea tot ce câştiga ca să-şi ţină singurul fecior departe de el, într-un oraş renumit, la şcoală. După ce anii de învăţătură se sfârşiră, feciorul se întoarse acasă dar, cum se întâmplă adesea, se dovedi că el ştia să trăiască bine, dar nu cu bani puţini. O dată paralele terminate, tatăl nu găsi altă soluţie decât ca feciorul să se apuce de aceeaşi îndeletnicire ca şi el, adică să meargă împreună la câmp. Ceea ce pentru băiat nu era câtuşi de puţin de la sine înţeles, de aceea el îi propuse tatălui său să-l mai păsuiască până ce avea să înveţe şi la şcoala diavolească, după care avea să fie o nimica toată să facă rost de bani destui. Tatăl nu vru la început, dar până la urmă se învoi şi-l însoţi pe fecior, când acesta plecă să-l găsească pe diavol. Făcuseră o bucată bună de drum, când se întâlniră chiar cu diavolul care îi întrebă încotro merg:

— La diavol! răspunseră ei.

— Şi ce vreţi să faceţi acolo? îi întrebă mai departe.

— Acest fecior al meu, răspunse tatăl, vrea să meargă la şcoala diavolească!

Străinul râse şi zise:

— Păi, atunci dă-mi-l mie, că eu sunt diavolul.

La care ţăranul întrebă:

— Şi ce trebuie să plătesc ca feciorul meu să umble un an la şcoala diavolească?

Diavolul răspunse:

— Dacă, după un an, îţi recunoşti feciorul, poţi să-l iei înapoi fără nici un ban pentru învăţătură; dacă nu-l recunoşti, rămâne al meu.

Auzind vorbele astea, ţăranul fu cuprins de oarecare îngrijorare, îşi trase feciorul de-o parte şi-i zise:

— Iată, băiete, un an întreg, şi şcoala diavolească o să te pocească în aşa chip, că n-am să te mai recunosc, şi-atunci ai să rămâi pe veci al diavolului.

La care feciorul răspunse:

— Nu te teme, tată, am să-ţi dau un semn după care ai să mă recunoşti uşor dintre mai mulţi. O să îndoi arătătorul de la mâna stângă, după asta o să vezi că eu sunt acela pe care îl cauţi.

Aşa se şi întâmplă, când, după un an, tatăl veni să-şi ia feciorul de la şcoala diavolului; dar acesta îl mai rugă pe tată să-i mai lase şcolarul încă un an, prinzându-se că-l învaţă şi mai multe. Tatăl şi feciorul se învoiră şi, deoarece trebuia îndeplinită aceeaşi condiţie ca prima dată, se vorbiră ca feciorul să facă un semn tainic, după care să-l recunoască părintele său: anume, atunci când avea să vie peste un an să-l ia, el o să scurme pământul cu piciorul.

Trecu din nou anul şi ţăranul se înfăţişă la şcoala diavolească spre a-şi scoate feciorul dintre mai mulţi băieţi care erau la aceeaşi şcoală înaltă. Semnul prin care se învoiră îşi îndeplini şi de astă dată menirea, dar când tatăl şi fiul voiră să plece, diavolul îl rugă pe ţăran să-i mai lase feciorul încă un an, ca să-l înveţe încă trei cuvinte faţă de ce ştie. Tatăl şi feciorul vorbiră între ei, iar acesta din urmă zise:

— Tată, iată ce e, când o să vii peste un an să mă scoţi de aici, diavolul din fereală n-o să te mai bage în şcoală, ci o să-i trimită pe toţi şcolarii, pe rând, afară; când m-o lăsa afară, ca să mă cunoşti uşor, eu am să-mi ating hainele de tine.

Ţăranul îşi întipări asta în minte, lăsă feciorul pentru a treia oară la diavol şi plecă.

După trecerea unui an, apăru în faţa porţii de la şcoala diavolului şi-şi ceru feciorul, la care diavolul îşi împinse şcolarii pe rând afară. Când ajunse şi feciorul ţăranului, se atinse trecând de tatăl său. Acesta îl recunoscu de îndată şi-l ceru înapoi de la diavol, care îl dădu, chiar dacă foarte înciudat.

Ajungând amândoi acasă, feciorul zise:

— Tată, acum ştiu cum să fac rost de bani!

Iar când tatăl său îl întrebă cum, el răspunse:

— O să mă prefac acum într-un bou, mare şi frumos, cum nu s-a mai văzut pe lume, iar tu ai să te duci să mă scoţi la vânzare. Au să vină mulţi cumpărători, dar să nu mă dai sub două baniţe de ducaţi; dar frânghia de care sunt priponit să n-o dai!

Fiul se prefăcu astfel într-un bou neasemuit de mare şi frumos şi, când se află că e de vânzare, se adună repede o mulţime de cumpărători care însă, auzind de preţ, o luau din loc. În fine, veni o ceată de actori care cumpără animalul nemaipomenit, spre a-l pune să fie văzut pe bani. Ţăranul alergă acasă cu cele două baniţe de ducaţi, în vreme ce actorii îşi deschideau o baracă şi împodobeau boul nemaivăzut spre a-l arăta la reprezentaţia de seară, la care negreşit aveau să se îmbulzească o mulţime de gură-cască. În dosul cortinei sale însă, minunea de bou îşi luase din nou înfăţişarea omenească şi o şterse de-acolo. Cînd se ridică mai apoi cortina, se iscă o mare uluială şi harababură. Toţi strigau:

— Înşelăciune! Înşelăciune!

Toţi voiau banii înapoi, spectatorii şi actorii, iar pe deasupra se amesteca şi bătaia de joc a mulţimii, aşa că autorităţile trebuiră să intervină şi să facă ordine.

Tatăl şi fiul însă trăiră foarte înlesnit din cele două baniţe de ducaţi şi nu se mai gândiră la un alt câştig până ce nu se termină toată bogăţia. Atunci feciorul vorbi din nou către tatăl său:

— Dragă tată, acum o să mă prefac într-un cal, atât de frumos,cum nu-i altul în toată ţara. Printre alţi cumpărători are să vină şi diavolul, dar nu mă da cu mai puţin de şase baniţe de ducaţi şi nu uita să-mi iei frâul când ai să mă vinzi, căci altminteri nu pot să mă întorc înapoi.

După ce vorbi astfel, în faţa ţăranului bătrân se afla un cal nemaipomenit de frumos, pe care îl şi duse a doua zi la un târg din oraşul apropiat. Mulţi doritori se arătară să-l cumpere, dar puţini erau în stare să plătească preţul uriaş. În cele din urmă apăru şi diavolul, aşa cum prezisese feciorul. El cumpără calul, plăti cele şase baniţe de ducaţi, dar voi cu tot dinadinsul să aibă şi frâul, căci mai degrabă ar fi renunţat la cumpărătură decât să lase frâul. Ţăranul, care îndrăgise aurul, ascultă de îndemnurile celor din jur, care ziceau că la atâta bănet frâul nu mai înseamnă nimic, şi se înduplecă în cele din urmă. Diavolul se duse foarte bucuros călare acasă, unde împinse şi lovi animalul în loc să-l hrănească şi să se îngrijească de el ca lumea.

Curând după asta se întâmplă să fie o nuntă diavolească, la care diavolul, proprietarul calului, îşi trimise cu acesta feciorul, spunându-i însă să nu hrănească şi nici s-adape animalul. Diavolii tineri, care mergeau călare la nuntă, făceau ceea ce fac îndeobşte oamenii tineri, mai ales în astfel de împrejurări, adică nu mergeau la pas, ci alergau, înfierbântându-şi caii, pricină pentru care, când treceau un izvor, îi lăsau să se adape, în afară de unul, al cărui tată îl oprise de la aşa ceva. Tovarăşii săi de drum îl îndemnară însă s-o facă, deoarece, spuneau ei, „n-ai să mai poţi ţine pasul cu noi pe mârţoaga ta însetată şi alergată şi o să te faci de râs la nuntă”. Vorbele astea îl hotărâră pe feciorul de diavol să-şi lase calul să se adape. Dar cum luă o înghiţitură de apă în dinţi, calul se prefăcu într-o plevuşcă, iar feciorul diavolului şedea, spre uimirea tovarăşilor săi, călare pe apă, în loc de şa, iar plevuşca dispăru înotând.

Diavolul bătrân, care, cu ajutorul vrăjilor sale diavoleşti, văzu ce se întâmplase în acea clipă, veni într-un suflet şi-o porni înot după fugar. Acesta însă se afla cu o bună bucată de drum înaintea lui, când se întâlni cu un alt peşte, căruia îi zise:

— Dragă peşte, dacă înoţi în sus şi întâlneşti un diavol, să-i spui, de te-ntreabă de mine, că vii de jos de tot şi nu m-ai văzut.

Peştele îi făgădui să facă astfel şi se ţinu de cuvânt, iar când diavolul, înotând în josul apei, veni spre el şi-l întrebă de plevuşcă, îi zise:

— N-am văzut nici o plevuşcă, şi vin de jos de tot, de la mare.

La aceste cuvinte, diavolul se întoarse şi înotă în sus până la izvoare, dar negăsind plevuşca aici, porni iar în jos cu iuţeala fulgerului, astfel că la scurtă vreme îl ajunse din urmă pe fugar. Când acesta văzu că duşmanul său era aproape şi că nu mai era timp de pierdut, se prefăcu într-un inel frumos de aur şi sări pe degetul fetei de împărat care se afla tocmai la mal şi se spăla, zicându-i:

— Te rog, preafrumoasă prinţesă, nu mă da diavolului!

Abia rostise aceste cuvinte că diavolul se şi apropie de prinţesa uimită şi-i ceru inelul care tocmai îi sărise pe deget. Fata de împărat însă îi răspunse cu îndrăzneală că n-are aşa ceva; cel de pe deget e demult acolo şi e al ei. Îi întoarse spatele şi plecă spre casă, la palatul tatălui ei. Diavolul însă, care nu voia în ruptul capului să lase inelul, se luă după ea şi-l ceru din nou de la împărat, căruia îi făgădui toate bogăţiile şi comorile din lume. Inelul însă îi spusese pe drum prinţesei:

— Dragă şi preafrumoasă prinţesă, nu mă da diavolului până ce nu ridică un pod de aur cu pomi frumoşi, înfrunziţi, iar în mijloc cu o fântână de aur. Acolo, spune-i, că o să mă dai; dar nu mă da lui în mână, ci aruncă-mă pe jos.

Prinţesa îşi întipări toate astea în minte, iar când tatăl ei, împăratul, se ţinu de capul ei să-i dea diavolului inelul, făcu aşa cum fusese sfătuită.

Abia îşi rostise dorinţa, când jos, în curtea palatului, se şi ridica un pod frumos de aur, pe ale cărui laturi înverzeau copaci minunaţi. Împăratul şi împărăteasa, împreună cu prinţesa, se duseră să privească îndeaproape această minune şi să-i dea inelul diavolului care mergea după ei.

Când prinţesa urma să facă asta la fântână, precum făgăduise, iar diavolul se apropie lacom, ea lăsă să-i scape inelul pe jos. În cădere inelul se prefăcu în nenumărate grăunţe care se împrăştiară în toate părţile. Văzând asta, diavolul se prefăcu într-un cocoş şi începu cât putu de repede să ciugulească şi să înghită grăunţele. Un grăunte căzu însă în pantoful de aur al prinţesei şi se prefăcu într-un nagâţ¹. Acesta zbura întruna în jurul cocoşului şi încerca să-i scoată cu ciocul ochii şi creierul, ceea ce şi izbuti, căci putea să zboare mai bine decât cocoşul. După ce îl ciocăni astfel până îl omorî, nagâţul îşi luă din nou chipul de om, înfăţişându-se ca un tânăr frumos înaintea perechii împărăteşti şi a prinţesei care nu se putea bucura îndeajuns că îl ajutase atât de curajos pe străinul chipeş.

Împăratul şi împărăteasa şi toţi cei de faţă erau foarte curioşi să afle istoria străinului ciudat şi îl poftiră de aceea să vină cu ei la palat şi să le povestească. Ceea ce el făcu bucuros şi le vorbi despre şcoala diavolească la care mersese, despre felul în care scăpase mereu de diavol şi despre toate celelalte peripeţii pe care noi le ştim de-acum. Auzindu-le, împăratul nu şovăi să-şi dea fata după feciorul de ţăran care era mai deştept decât diavolul. Prinţesa nu se împotrivi, precum nici feciorul, iar povestea ne spune că, atâta timp cât a trăit, bătrânul împărat a fost întotdeauna mulţumit de ginerele său, căci în orice împrejurare îi dădea cel mai bun sfat. După moartea împăratului, el a primit coroana şi sceptrul şi a domnit cu soţia sa iubită mulţi ani fericiţi şi mulţumi.

---

1. nagâţ = pasăre migratoare de baltă din ordinul caradriiformelor, de mărimea unui porumbel, cu penele negre-verzui pe spate și pe piept, albe pe pântece și cu un moț negru în creștet. ↩︎