Trăiau odată o pereche de oameni în bună înţelegere şi-şi creşteau băiatul care era de o mare frumuseţe. Dar mama muri curând, iar după o vreme tatăl se însură cu altă femeie. Aceasta îl ura de moarte pe băiat deoarece era leit chipul frumos al mamei sale. Făcu multe încercări să-l alunge din casă, dar deoarece acestea dădură greş, îi spuse, în cele din urmă, bărbatului ei că, dacă nu scapă de băiat, cu ea n-o să mai aibe zile multe împreună. Bărbatul se sperie la început rău de asemenea cerinţă dar, deoarece femeia haină stăruia întruna, se înduplecă până la sfârşit şi, într-o bună zi, îşi luă de mână băiatul nevinovat şi îl duse într-o pădure mare plină de fiare prădătoare.

Ajungând acolo, tatăl îi spuse feciorului său:

— Aşteaptă-mă aici, copile, o clipă, am rătăcit drumul, vreau să mă uit primprejur, să văd dacă nu dau de el.

Plecă şi băiatul îl aşteptă.

Trecură ceasuri, ceasuri lungi şi tatăl nu se mai întoarse, iar sărmanul băgă de seamă că fusese înşelat. Plângând, îngenunche şi începu să se roage ca bunul Dumnezeu să-l ajute să scape de necaz. Când se făcu seară, se sui într-un copac înalt pentru a fi la adăpost de animalele sălbatice. De-aici îmbrăţişa cu privirea întreg ţinutul şi, iată, în mijlocul pădurii zări pâlpâind parcă flacăra unui foc. Coborî repede din copac şi merse spre locul din care văzuse venind lumina; acolo dădu într-adevăr peste un foc mare, lângă care şedea un uriaş bătrân. Îl trecură fiori văzându-l, dar năpasta care dăduse peste el îi dădu curaj şi strigă tare:

— Tată, tată!

Bătrânul se întoarse liniştit şi zise cu glas gros:

— N-am nici un băiat!

Băiatul strigă din nou:

— Tată, tată!

La care bătrânul spuse:

— Fie cum zici! şi-i făcu semn băiatului să se apropie.

Bietul copil alungat avea acum un tată pe care îl iubea mult şi care îl învăţa tot soiul de lucruri, dar mai cu seamă cele legate de vânătoare. Învăţăcelul prinse repede puteri şi în curând ajunse un vânător priceput. Când, într-o dimineaţă, era gata de plecare, bătrânul îi zise:

— Ascultă, fiule, ai voie să vânezi orice în afară de corbi!

Feciorul plecă şi chibzui la vorbele bunului bătrân. Doborâse până acum destul vânat, nu era fiară în pădure sau pasăre în văzduh din a cărei speţă să nu fi fost vreo vietate nimerită de săgeţile sale; dar nici un corb nu-i căzuse încă pradă. Aceasta făcea ca dorinţa lui de a vâna un corb să fie atât de puternică, încât odată, la vreme de iarnă, uitând de vorbele bătrânului, ţinti unul. Apropiindu-se ca să-şi ridice prada, văzu pe zăpadă trei picături de sânge şi o pană de corb şi atunci strigă:

— Oh, de-aş avea o nevastă cu trupul alb ca zăpada, cu obrajii roşii ca sângele şi cu părul negru ca pana corbului!

Venind acasă, îi păru totuşi rău că săgetase corbul şi-i mărturisi tatălui său, zicând:

— Iartă-mă, tată, că, în ciuda opreliştii tale, am săgetat un corb!

Bătrânul îl mustră, dar fiindcă mărturisise atât de sincer, se îmbună iarăşi. Atunci feciorul repetă vorbele pe care le spusese afară, lângă corbul săgetat:

— Oh, dac-aş avea o nevastă cu trupul alb ca zăpada, cu obrajii roşii ca sângele şi cu părul negru ca pana corbului!

Bătrânul zâmbi auzind această dorinţă şi zise:

— O astfel de nevastă, fiule, poţi să ai, dar trebuie să-mi asculţi sfatul mai bine decât până acum.

Feciorul se jură că aşa o să facă, iar bătrânul îi arătă un lac şi zise:

— Aşteaptă acolo ceasul douăsprezece. Au să vină trei zâne să se scalde. Ele au să aibă pe cap coroane, pe care o să le scoată înainte de a intra în apă. După ce intră în apă, furişează-te şi fură prima coroană, apoi fugi spre casă, fără să te uiţi înapoi. Feciorul făcu întocmai. Când însă fugea cu coroana, zâna de la care o furase se luă după el şi strigă:

— Uită-te la mine, băiete, trupul mi-e alb ca zăpada, obrajii îmi sunt roşii ca sângele, iar părul mi-e negru ca pana corbului!

Atunci feciorul uită de vorbele tatălui său, se opri să se uite după zână, astfel pierdu timp, zâna îl ajunse, îi dădu o palmă zdravănă şi-i smulse coroana furată.

Se întoarse cu mâna goală şi, foarte amărât, îi povesti bătrânului cum îi mersese. Acesta îl mustră pentru slăbiciunea lui şi zise:

— Nu ţi-am spus eu să nu te uiţi înapoi?

Deoarece însă feciorul era foarte supărat că acum n-avea nevastă, bătrânul îl alină zicându-i:

— Fii pe pace, încearcă-ţi norocul cu a doua zână.

Se duse din nou la lac dar, după ce fură a doua coroană şi voi să fugă cu ea, nu se putu stăpâni să nu se uite înapoi şi păţi la fel ca prima dată.

În cele din urmă, la sfatul bătrânului, încercă cu a treia. Cu toate că zâna îl urmărea cu aceleaşi vorbe ca şi surorile ei, nu se întoarse şi ajunse cu prada acasă, unde i-o dădu tatălui său. Zâna însă deveni nevasta lui.

Trăiră mai mulţi ani liniştiţi împreună, iar frumoasa nevastă îi făcu doi băieţi minunaţi. Odată fură învitaţi la o nuntă, unde se dănţuia. Zâna juca deosebit de frumos, mişcările ei line îi fermecau pe toţi nuntaşii. Băgând asta de seamă, zâna se duse la bărbatul ei şi-i zise:

— Dragă bărbate, dă-mi coroana ca să mi-o mai pun o dată pe cap; jocul meu o să fie şi mai frumos, dacă o să am coroana pe cap.

Bărbatul merse şi aduse coroana, căci succesul de care nevastă-sa se bucurase printre nuntaşi îl măgulise mult. Abia îşi puse coroana pe cap, că zâna îşi luă zborul ca o săgeată, strigându-i:

— Dacă vrei să ne mai vezi, pe mine şi pe copiii tăi, să ne cauţi dincolo de izvorul de foc.

Deoarece îşi iubea cu duioşie nevasta, bărbatul rămase nemângâiat de pierderea ei. Doar vorbele pe care le spusese la despărţire îi mai lăsară o rază de nădejde; îşi luă de aceea rămas bun de la tatăl său, puse mâna pe toiagul de drum şi porni în lumea largă spre a căuta izvorul de foc şi a-şi găsi nevasta pierdută şi copiii ei frumoşi. După ce umblase o bună bucată de vreme, ajunse într-o pădure mare şi întunecată, unde zări trei draci care se sfădeau cu înverşunare. Plin de curaj, se duse la ei şi-i întrebă care e pricina gâlcevei, la care unul zise:

— Iată, tatăl nostru a murit şi nu ne-a lăsat altceva decât măciuca, pălăria şi haina pe care le vezi aici; nu suntem în stare să împărţim aceste trei lucruri, căci fiecare dintre noi ar vrea să le aibe pe toate.

Omul întrebă:

— Au lucrurile astea atâta preţ, încât să vă sfădiţi din pricina lor?

— Ei, da, răspunseră dracii, căci cine ţine în mână măciuca asta poate preface pe oricine în stană de piatră; şi cine îşi pune pălăria pe cap se face nevăzut şi poate sta cu împăratul la masă fără să fie văzut; iar cine îmbracă seara haina asta şi-şi doreşte să ajungă într-un loc sau altul, fie şi la capătul lumii, a doua zi dimineaţă e acolo.

— Bine, răspunse omul, sunt vrednice să vă sfădiţi pentru ele, iar dacă vă învoiţi toţi trei, am să hotărăsc eu pentru voi.

Dracii primiră propunerea, el însă vorbi mai departe:

— Mergeţi toţi trei pe muntele din faţă şi, când vă fac un semn, alergaţi încoace. Cine ajunge primul capătă toate trei lucrurile; până atunci, măciuca, pălăria şi haina rămân la mine. Dracii merseră, aşa cum li se spuse, pe munte, iar când porniră în goană spre el, îi prefăcu iute în stană de piatră.

Apoi plecă mai departe cu prada lui nepreţuită şi ajunse la coliba unui ţăran. Înăuntru stătea ţăranul cu nevasta lui şi mâncau. Omul îşi puse de-ndată pălăria pe cap şi luă zdravăn cu lingura mâncare din blid. Când aceasta se sfârşi, ţăranul zise către femeia lui:

— Doamne-ajută! Azi am mâncat mult şi totuşi nu ne-am săturat.

Ţăranca se duse şi mai umplu blidul o dată şi mâncară mai departe, iar cel nevăzut nu-şi precupeţi nici de astă dată ajutorul. Ţăranul strigă atunci mânios:

— Dracu’ în carne şi oase trebuie să fie pe-aici că nu ne mai săturăm!

Acum oaspetele se arătă şi spuse că mâncase alături de ei; dar până să-şi vină ţăranii în fire de pe urma uimirii lor, el şi pierise.

Când se făcu noapte, se înfăşură în haină şi se culcă pe câmp. Înainte de a adormi, îşi zise: „De m-aş trezi mâine în faţa porţii soţiei mele iubite”. Ce-şi dori se împlini, a doua zi se pomeni în faţa porţii unei case pe care n-o mai văzuse. Un băiat frumos tocmai ieşea şi, văzându-l pe străin, se întoarse înapoi şi strigă:

— Tata! Tata!

Când, la aceste vorbe, ieşi o femeie frumoasă cu un alt băiat, la fel de frumos, să vadă ce se întâmplase, amândoi se recunoscură şi fu mare bucurie în casă. Seara, când femeia vru să pregătească un aşternut pentru bărbatul ei, acesta întinse haina şi se aşeză împreună cu ea şi cu amândoi fiii săi deasupra şi zise:

— Mâine dimineaţă să mă trezesc cu ai mei în casa părintească.

Se făcu aşa precum voise şi trăiră încă multă vreme, fericiţi şi mulţumiţi, lângă tatăl lor bătrân.