Un ţăran sărac lipit, nemaiputând să îndure povara sorţii sale, îşi părăsi casa nevoiaşă, în care rămaseră femeia şi mulţi copii. Umblând el aşa, se gândea: „Ce nesăbuit lucrează Domnul! Unuia îi dă prea mult, altuia prea puţin! De-aş putea să pun mâna pe el, bâta mea l-ar învăţa ea minte.” Atotputernicul auzi gândurile astea şi luând chip de om îi ieşi înainte, trăgând după sine un măgar legat de-o funie.

— Încotro mergi? îl întrebă.

— Unde să merg? răspunse ţăranul. Îl caut pe Dumnezeu, vreau să-i arăt cu bâta mea ce rău e pe lumea asta, că unuia îi dă prea mult, iar pe altul îl lasă să flămânzească.

Se jelui de belelele lui şi cum îl gonise nevoia de-acasă. Domnul vorbi atunci:

— Dacă eşti cu adevărat aşa de sărac şi crezi că ai putea să-ţi duci bogăţia, atunci ia acest măgar în dar, să nu-i spui însă: „măgare, cacă-te” şi „măgare, stai”, căci s-ar putea să-ţi pară rău.

Cu aceste vorbe, donatorul plecă grabnic mai departe şi, înainte de a pricepe bine ce i se spusese, ţăranul nu-l mai văzu. Ţinând măgarul de funie, mergea la întâmplare şi se gândea: „Un măgar? Tot e ceva, oricât ar fi de rău; dar de ce îmi zisese omul ce să nu-i spun ăstuia dobitoc. E nevoie să-i spui asta unui măgar, fie el şi cel mai nătâng? Ce-o fi vrut să zică omul cu vorbele lui?” Tot gândindu-se aşa, merse mai departe până se făcu seară; atunci ajunse în dreptul unei coaste de deal, unde se opri să se odihnească. Dar nu izbuti, căci îl chinuia curiozitatea de a şti de ce nu trebuia să spună măgarului vorba aia. Ca să scape de nesiguranţă, se hotărî în cele din urmă şi rosti vorba. Nu mare îi fu mirarea să vadă că animalul năzdrăvan dădea din el lucruri care nu erau de folos nici unui ogor, dar care puteau să pună repede capăt vieţii sale pline de nevoi, căci erau numai galbeni strălucitori. Când îşi veni în fire din uimire, strigă:

— Măgarule, stai!

Animalul conteni, dar la o altă poruncă, se porni numaidecât din nou. Beat de fericire, omul se jucă astfel până ce pe jos se adunase un morman de aur pe care abia putea să-l ducă. Luă cu el cât putu,
restul îl îngropă şi porni cu măgarul spre casă. Dar cum ziua era pe sfârşite, trebui să înnopteze într-un han. După ce îşi puse cu grijă măgarul la adăpost, porunci să i se aducă o cină cu cele mai bune feluri de bucate şi băuturi care se găseau acolo. Tocmai se întindea tihnit pe o laviţă, când veni hangiţa şi-i zise cu bunăvoinţă:

— Să-ţi fie de bine!

Aşa ceva nu i se mai întâmplase şi se simţea atât de mulţumit, încât nu putu să-şi calce pe inimă şi să nu-i povestească acestei femei prietenoase peripeţia sa.

Dacă ţăranului îi trebuiseră ceasuri ca să spună măgarului ceea ce nu avusese voie să spună, hangiţa avu nevoie doar de câteva minute spre a se duce în grajd şi a-şi satisface curiozitatea. Şi din uimire ea îşi veni mai repede în fire decât ţăranul, după care alergă într-un suflet la bărbatul ei ca să pună la cale felul în care voiau să-l păcălească pe ţăranul tont şi să-i ia măgarul nepreţuit. Soţii se învoiră, de astă dată mai repede decât în multe alte cazuri, să schimbe măgarul, păcălindu-l pe proprietarul său cu unul întru totul asemănător, dar altminteri obişnuit. Ceea ce fu cu atât mai uşor a doua zi, cu cât ţăranul, cu mâinile pline de aur, ceruse încă din zori să i se aducă vin şi rachiu, se îmbătase straşnic iar acum, ameţit, îşi dormea somnul de dimineaţă.

Soarele era sus, când hangiţa îl trezi, întrebându-l dacă n-are nevoie de ceva. Această purtare prietenoasă îi aduse aminte că nu se afla acasă. Sări în sus, ceru să i se facă plata, o achită în aur şi nu mai aşteptă ca hangiţa să-i numere mărunţişul pe care i-l datora.

Chiuind de bucurie, se îndreptă spre casă, trăgând de funie surul său năzdrăvan, cum îi zicea. Încercase mai întâi să călărească pe el, dar mersul animalului i se părea prea încet şi nerăbdarea de a face ceea ce plănuise cu marea sa bogăţie îi grăbea paşii, care ici-colo o luau când într-o parte, când în alta, ca şi cum s-ar fi ferit la stânga sau la dreapta de un duşman nevăzut.

Ajuns acasă, fără să-i pese de bucuria femeii şi a copiilor săi că se întorsese, îşi legă măgarul de iesle şi-i mai puse acolo un braţ de paie, în care şoarecii îşi făcuseră demult un loc de joacă. Apoi îi adună în jur pe toţi ai săi, îşi aşeză nevasta lângă sine, alături de ea, după înălţime, fetele, iar lângă el, în aceeaşi ordine, băieţii. Le spuse că acum avea să li se dezvăluie o minune dumnezeiască, iar când toţi aşteptau în linişte şi evlavie, el îi strigă măgarului cuvântul fatal. Dar măgarul se întinse doar după paiele puse în faţă, pe care părea să nu le socotească îndeajuns de proaspăte, iar altminteri alunga liniştit muştele cu coada; toate mişcările le făcea cu ea, numai pe cea dorită nu. Ţăranul repetă încă de două ori cuvântul oprit, dar zadarnic, măgarul rămase liniştit şi nepăsător, în vreme ce stăpânul său nu ştia dacă avea să se ruşineze sau să se smintească. Femeia, nepricepând nimic, îl întrebă pe capul familiei, adânc adus din şale, ce era cu măgarul ăsta, iar omul, deznădăjduit, tocmai voia să răsufle adânc şi să povestească pe larg toată tărăşenia, când aşa zisul animal năzdrăvan îşi ridică coada, iar ochii tuturor văzură şi recunoscură doar acel lucru obişnuit.

Ceea ce întări descurajarea omului şi cu aceeaşi durere în suflet aflară şi ai săi păţania, de al cărei adevăr îi încredinţă arătându-le câţiva galbeni. Mâhniţi, săracii se strecurară afară.

Seara, când toţi dormeau, capul familiei se gândi îngrijorat să mai facă o încercare cu măgarul său, merse la grajd, strigă animalul de neînţeles, în fine, se rugă, pentru numele Domnului, de el, dar totul fu zadarnic. Atunci ţăranul se înfurie, luă toporul, sparse capul dobitocului îndărătnic şi-l îngropă pe loc, ca cel puţin să nu se mai mânie văzându-l. Încă nu se crăpase de ziuă când, terminând cu treaba asta, îşi aminti iarăşi de lipsurile fără margini din casa sa, de aceea puse din nou mâna pe bâtă spre a-l căuta încă o dată pe Domnul Dumnezeu şi a-l lua la bătaie fiindcă nu împărţise cu dreptate bunurile pământeşti.

În acelaşi loc, unde mai înainte obţinuse măgarul, îi veni şi de astă dată în întâmpinare stăpânul lumii sub chipul unui călător umil care îl întrebându-l, din nou, încotro merge, căpătă acelaşi răspuns. Zâmbind, necunoscutul îi dădu acum o măsuţă, zicându-i:

— Ia, aici, masa asta; să nu-i zici însă: „masă, pun’te!” sau „masă, strânge-te”.

Abia fură rostite aceste cuvinte, şi ţăranul se uită degeaba după donator, căci acesta pierise fără urmă, precum pierise în aer ultimul său cuvânt.

De astă dată ţăranul nu mai stătu atât de mult pe gânduri ca la măgar şi zise: „masă, pun’te”. Şi iată! Masa se încărcă deodată cu o povară minunată. Pe farfurii de argint şi de aur se puseră douăsprezece feluri de bucate din cele mai alese, totul era atât de frumos de privit, încât fericitul nici nu îndrăznea să întindă mâna după ele. Mirosul lor nu înceta însă să-l îmbie, aşa că îşi luă inima în dinţi şi rămase la masă până ce termină tot. Acum trecu la sticlele care, umplute cu cele mai îmbietoare vinuri din lume, străluceau în licăriri de foc. Fură băute, fără alegere, una după alta, iar când, o dată golite şi lipsite de jocul lor frumos de culori, începură să dănţuiască în faţa ochilor tulburi ai stăpânului lor, acesta îngână, pe jumătate cuprins de un somn fericit, cuvintele: „masă, strânge-te”. Masa făcu ceea ce i se poruncise şi acum stătea goală lângă stăpânul ei plin, până ce el se sătură de sforăit, iar a doua zi, când soarele era de-acum sus, încercă să se dezmeticească, frecându-se la ochi. Abia dădu cu ochii de masă, că îi strigă din nou: „masă, pun’te”. Ascultătoare, masa făcu ce i se poruncise, iar ţăranul mâncă şi bău încă o dată zdravăn, puse masa să strângă, o luă la spinare şi porni cu ea mai departe spre casă. Seara ajunse din nou la acelaşi han, unde înnoptase cu măgarul. Hangiţa îl recunoscu de îndată şi întrebă prietenos ce porunceşte domnul şi dacă doreşte să mănânce ceva. De astă dată vorbele respectuoase nu avură efectul dorit, mai degrabă ţăranul mormăi cu un aer foarte important:

— Nu poruncesc nimic! N-am nevoie de nimic! Adu-mi doar masa în odaia în care am să dorm!

Zis şi făcut, iar proprietarul lăsă în curând să i se vadă îndemânarea şi înclinaţia, zicând mesei să se pună şi înghiţind tot ce se afla pe ea.

Această minune ademeni o mulţime de popor, a cărui mirare nu mai cunoscu margini, când ţăranul, sătul şi cumsecade, îngădui tuturor să guste din bucatele grozave. În cele din urmă îi pofti pe toţi să mănânce şi să bea cu el, iar când pe masă nu mai încăpură atât de multe şi atât de felurite bucate pe cât voia fiecare să aibă, se întinseră degrabă în odaie şi în faţa ei o mulţime de mese, pe care masa fermecată le acoperea întruna şi din belşug cu mâncăruri. În chiote de bucurie, care fireşte, în curând, se transformară într-o harababură de nedescris, mâncară şi băură toţi cei care avuseseră norocul să ajungă, îmbulzindu-se, până la masa fermecată. Abia noaptea târziu, când toţi se simţeau cu prisosinţă îndestulaţi, larma lăsă treptat locul unei linişti adânci, întreruptă doar din când în când de câte unul care sforăia sau răsufla adânc în ameţeala lui. Şi ţăranul zăcea printre cei care dormeau, la fel ca majoritatea celor de la mesele pe care cu puţină vreme în urmă înfloriseră bucuriile ospăţului. Acum însă veni în vârful picioarelor hangiţa şi luă masa pe care mai înainte şi-o întipărise bine în minte.

A doua zi, târziu, se treziră gazda şi oaspeţii săi şi le trebui multă vreme până să se dezmeticească. Cel mai repede izbuti proprietarul mesei fermecate, căci spaima de a nu-şi pierde noul şi nepreţuitul său bun îl făcu vioi. Se ridică în grabă, puse mâna pe masa cea mai apropiată de el, care trebuia, desigur, să fie a lui, şi p-aci ţi-e drumul spre casă.

Şi oaspeţii se treziră încetul cu încetul, se sculară şi-şi căutară mesele, pălăriile, căciulile, bâtele şi altele; nu se putură însă înţelege şi se iscară gâlcevi şi sudălmi care se sfârşiră vrednic cu picioare de mese şi scaune bătând zdravăn darabana.

Între timp, ţăranul cu masa lui fermecată ajunse acasă, intră în odaie şi puse masa în faţa nevesti-si care stătea tocmai la roata de tors. Îi zise:

— Iată, femeie, aici e ceva mai bun decât măgarul, care n-a făcut decât să-şi bată joc de noi; acum poţi să mănânci cu copiii pe săturate şi bine, aşa de bine, cum nici n-aţi visat.

Femeia, care nu pricepea ce era cu masa goală, se uită la bărbatul ei, neştiind dacă e nebun sau dacă glumeşte. El însă îi adună pe ai săi în jurul mesei ca înainte în jurul măgarului şi strigă:

— Masă, pun’te!

Dar masa nu făcu nimic altceva decât să şadă liniştită pe cele patru picioare ale sale.

— Masă, pun’te! strigă tatăl familiei a doua şi a treia oară.

Dar de fiecare dată porunca lui rămase fără urmări. Atunci se apropie, îşi vârî nasul în ea şi mai simţi încă mirosul bucatelor şi băuturilor care se perindaseră cu o zi înainte pe ea.

— Începe să miroasă! miroase! chiui ţăranul, pun’te! pun’te, masă!

Dar masa nu făcu nimic decât că mai răspândi puţin miros de mâncare. Copiii, cărora mama le împărţise puţin timp înaintea întoarcerii tatălui câteva fărâme de pâine, mirosiră şi ei pe rând masa, apoi se traseră tăcuţi prin diferitele colţuri ale odăii, mestecând pâinea uscată şi necrezând în minuni.

Asta îl scoase din fire pe tatăl plin de griji, care puse mâna pe un topor, făcu masa bucăţele şi le puse pe foc, zicând:

— Aşa, lucrule netrebnic, dacă nu vrei să faci mâncare, baremi să ajuţi să se facă de mâncare!

În vreme ce oala cu cartofi de pe foc începu să clocotească vesel, bărbatul îi povesti nevesti-si toate peripeţiile prin care trecuse, de la început până la sfârşit. Abia acum însă jelania nu se mai isprăvi, iar femeia, sughiţând de plâns, strigă:

— Ah, Doamne! văd acum că nu putem s-avem noroc, chiar şi atunci când vrea bunul Dumnezeu!

Totodată copiii înfometaţi ţipau şi cereau mai multă pâine.

Toate astea îl făcură pe tatăl familiei şi mai posomorât, de aceea noaptea se strecură afară din casă şi porni pentru a treia oară la drum să-şi încerce norocul.

Şi de astă dată îl întâlni pe străin care îl întrebă, ca şi în rândurile trecute, încotro merge. Şi răspunsul ţăranului fu acelaşi, el zicând:

— Mă duc să-l caut pe Domnul nostru, ca să-l ciomăgesc zdravăn, pentru că unuia îi dă prea mult şi altuia prea puţin.

— Ai pentru asta, zise străinul zâmbind, un ciomag bun?

— Desigur, răspunse ţăranul şi-i arătă bâta.

Străinul o luă pentru o clipă în mână şi i-o dădu înapoi, spunând:

— Ia-o, e bună; dar să nu-i zici: „bâtă, hai!”, căci, dacă îi spui vorba asta, are obiceiul să-ţi ciomăgească duşmanii, atunci când se întâmplă să fie vreunul prin apropiere.

Necunoscutul se făcu nevăzut, iar ţăranul, pe care acest lucru nu-l mai mira, abia aştepta să găsească un duşman sau chiar pe Dumnezeu, ca să încerce pe el puterea bâtei. Dar deoarece vreme îndelungată nu-i apăru nici unul, nici altul, curiozitatea îi spori într-atât, încît strigă:

— Bâtă, hai!

Dar abia rosti aceste vorbe, că simţi pe spinare lovituri bine date, de i se părea că două sau trei bâte jucau darabana pe el. N-avea altă dorinţă decât să oprească bâta ascultătoare. Urlă şi se rugă, se aruncă în genunchi, apoi se lungi pe jos, dădu afară toate rugăciunile pe care putu la iuţeală să şi le amintească şi se rugă tuturor cerurilor de îndurare, dar totul rămase zadarnic, bâta nu simţea nici osteneală, nici milă. În deznădejdea sa, sărmanul ciomăgit se spovedi urlând, iar la sfârşit recunoscu că fusese atât de păcătos, încât plecase de-acasă ca să-l ciomăgească pe Dumnezeu, pe însuşi Creatorul său. Aceasta era calea bună, necunoscutul apăru din nou şi, cu un semn, opri bâta, spunând:

— Fiinţă neghioabă! Strigai că vrei noroc, iar când ţi l-am pus în mână, te-ai lăsat jefuit de el, înainte de a ajunge acasă; erai supărat pe Creatorul tău şi nu ştiai ceea ce ştii acum, că nu aveai nevoie decât de lovituri. Bâta are însuşirea că, la poruncă, îi pedepseşte pe duşmanii proprietarului său, de aceea adineauri s-a repezit asupra ta, căci până în acest ceas n-ai avut un duşman mai mare decât pe tine însuţi. De altfel, dacă vrei să se oprească, strigă doar: „Bâtă, stai!” Mergi acum pe drumul tău, iar dacă eşti deştept, poţi cu ajutorul ei să-ţi capeţi înapoi masa şi măgarul.

Şi necunoscutul pieri. Ţăranul se gândi: ăsta care ştie să vorbească aşa de frumos şi de înţelept trebuie să fie Învăţătorul învăţătorilor. Chibzui îndelung ba la una, ba la alta, fără să se poată dumiri cu totul.

— Da, asta însă ştiu, strigă el în cele din urmă tare, vreau să merg să-mi iau înapoi măgarul meu şi masa mea.

Când intră în cârciuma hangiţei hoaţe, aceasta îi dădu foarte prietenoasă bineţe şi-l întrebă ce porunceşte. Fără să-i răspundă, începu să-i povestească despre bâta lui fermecată şi născoci o sumedenie de poveşti despre ea, în aşa fel încât dorinţa femeii de a o avea, alături de măgar şi de masă, spori în cel mai înalt grad. Deoarece ţăranul îi ocolea întrebările, nu găsi altă cale decât tocmai aceea de a întreba ce trebuie spus bâtei ca să-şi facă datoria. Ţăranul răspunse:

— Nu trebuie să spui decât: „Bâtă, hai! aşa…”

La acest cuvânt fu silit să se oprească, deoarece, împotriva oricărei aşteptări, bâta îl auzise şi acum juca cu asemenea iuţeală pe spinarea hangiţei, încât nu i se vedea nici un cap, nici celălalt. Totodată femeia ciomăgită începu să urle în asemenea chip, încât veniră în goană hangiul şi slujitorii. Când acesta îl văzu pe ţăran, îi răsăriră în minte lucrurile fermecate pe care el şi nevasta lui i le luaseră şi înţelese de ce acela se afla aici. Îşi strigă de aceea repede argaţii ca să dea bădăranul pe uşă afară, dar când aceştia se pregăteau să îndeplinească porunca, ţăranul strigă:

— Bâtă, hai! Bâtă, hai!

Dacă până atunci bâta îşi făcuse treaba pe spinarea hangiţei atât de repede, încât abia se mai putea vedea, acum umbla de două ori mai iute. Căci acum trebuia să-şi arate îndemânarea pe spinările tuturor celor care erau în odaie şi o făcu atât de iscusit, încât până azi toţi cei care fuseseră atunci de faţă n-au mai contenit să povestească. Cel mai rău le-a mers hangiului şi hangiţei, mai cu seamă lor li se învârtea în cale, aşa că încercau degeaba să fugă pe uşă. Se puseră de aceea să se roage de el, dar văzând că ţăranul nu arată nici pic de îndurare, hangiţa începu să strige:

— Ah, dragă domnule ţăran, vă dau măgarul înapoi dacă mă sloboziţi.

Hangiul răcnea şi el:

— Scăpaţi-mă de ciomag, vă dau masa!

— Aha! zise ţăranul, am găsit! Unde e masa şi unde măgarul?

Răspunse atunci hangiul:

— Ah, domnule, masa e ascunsă în pod! Vai, opriţi-vă, nu mă lăsaţi, că mă omoară-n bătaie!

— Iar măgarul e în pivniţă, gemu şi hangiţa; ah, domnule fermier, porunciţi o dată bâtei să mă lase-n viaţă!

— Atunci, în pas alergător! zise acum ţăranul, şi aduceţi-mi masa şi măgarul! Haide, repede! Bâtă, hai! mână-i!

Ca şi cum până acum n-ar fi făcut decât să glumească, bâta se porni să lovească zdravăn de sus până jos, necruţând nici un loc de pe trupul celor doi dăscăliţi, aşa că ei abia de puteau să umble ca s-aducă lucrurile fermecate. Abia atunci răsunară vorbele: „Bâtă, stai!”

Când ţăranul nemaipomenit de fericit îşi ducea prin curte măgarul, încărcat cu masa fermecată, acesta ridică puţin coada şi făcu pe loc dovada puterii sale nemăsurate. Ceea ce îl mulţumi deosebit de mult pe proprietar, aşa că drumul până acasă i se păru scurt, căci planuri peste planuri îi umpleau mintea.

Acasă îşi arătă de îndată minunile, iar dacă măgarul fermecat stârni o mare uimire, masa fermecată trezi o bucurie nemaipomenită care, chiar dacă nu răsună atât de puternic precum atunci la han, ţinu în familia de ţărani cu atât mai mult. Trăiră încă ani mulţi, fără griji şi peste măsură de mulţumiţi, iar datorită vredniciei măgarului, camera de zi fu treptat foarte delicat mobilată, în schimb de perete atârna bâta şi ea era cea care uneori îi învăţa pe copii că nu trebuie să-ţi doreşti prea multe.