Un împărat bogat şi puternic, căruia îi plăcea să vadă în oştirea sa soldaţi bătrâni, porunci să fie chemat, alături de alţi ostaşi care îşi împliniseră anii de serviciu, şi un anume Mângiferu1 care îi era cu deosebire drag pentru că, îl slujise cu credinţă şi făcuse fapte de vitejie. Îi spuse acestuia că deoarece acum primeşte o mulţime de recruţi, din care doreşte să facă luptători destoinici, ţine foarte mult să aibă soldaţi încercaţi, cărora să le poată încredinţa această sarcină grea; mai cu seamă îşi pune nădejdea în această privinţă în mult încercatul său Mângiferu, pricină pentru care îl roagă stăruitor să rămână în slujba sa. După ce ascultă vorbele împăratului, Mângiferu se închină, mulţumind pentru multa bunăvoinţă de care se bucurase din partea stăpânului său, şi zise:
— Înălţate împărate, ştii că te-am slujit îndelung cu credinţă şi că am fost gata, zi şi noapte, s-o fac atunci când a fost de trebuinţă. Dar acum sunt sătul de arme şi nu vreau decât să mă întorc la mine, să-mi cumpăr acolo casă şi curte şi să-mi petrec viaţa alături de o femeie bună.
Vulpoiul viclean însă nu gândea în sinea lui tot aşa, căci fusese prea multă vreme soldat şi-i plăcea prea mult o astfel de viaţă fără griji, ca să-i treacă prin minte să ducă de-acum încolo o viaţă liniştită de familie; vorbele lui ţinteau mai degrabă la obţinerea unui dar din partea împăratului, ca să poată petrece în voie prin cârciumi. Acestea erau cele mai frumoase bucurii domestice pe care le cunoştea. Mângiferu îşi făcuse un plan bun, căci chipurile, împotrivindu-se, căpătă de la împărat o sută de galbeni în schimbul făgăduielii de a nu-şi părăsi slujba.
Fără întârziere merse apoi cu galbenii săi în prima cârciumă, îşi chemă acolo şi câţiva fârtaţi şi nu mai părăsi nici masa, nici paharul până ce nu-şi prăpădi toţi cei o sută de galbeni, iar pe deasupra şi o bună parte din datoriile făcute.
Ziua următoare merse din nou la împărat şi-i spuse cât de tare se căieşte de hotărârea de ieri şi că nu se poate hotărî să ducă mai departe o viaţă atât de frământată ca aceea de soldat, nemaivorbind că nici nu era în stare să pună un ban de-o parte pentru când avea să fie neputincios. Căci darul generos pe care îl căpătase ieri de la milostivul împărat nu-i ajunsese nici măcar să-şi plătească datoriile făcute mai demult ca să-l poată sluji cum se cuvine. Cu asemenea vorbe, potlogarul îl păcăli din nou pe împărat, astfel că acesta îi mai dărui două sute de galbeni numai ca viteazul să rămână în slujba sa. Dar şi aceştia se duseră după primii, căci de astă dată îşi luă şi mai mulţi fârtaţi să-i ţină tovărăşie.
A treia zi merse din nou la împărat, ca să-şi mai încerce încă o dată potlogăria pe seama milei împăratului; dar nu-şi atinse scopul, ci pentru neruşinarea lui fu ciomăgit zdravăn şi aruncat pe scări în jos.
Mânios că fusese tratat astfel, Mângiferu porni la drum, cu gândul să caute aventuri în cele mai îndepărtate colţuri ale împărăţiei, scop în care convinse şi doi recruţi cu care se înfrăţise la ultimele sale chefuri.
Nu ajunseseră prea departe, când văzură într-o pădură mare o poiană, în care se afla un palat, înconjurat de grădini frumoase. Părea să fie nelocuit, căci pe scările care duceau în interior creştea iarbă. Merseră spre el şi întrebară un cioban, care-şi păştea pe-acolo turma, al cui e palatul şi de ce e nelocuit. Răspunsul fu că e al împăratului şi e nelocuit deoarece sălăşluiesc în el duhuri necurate care îşi fac noaptea de cap.
— Ha! ha! zise Mângiferu, asta-i ceva pentru noi. Haideţi, prieteni, să vedem ce fel de duhuri stăpânesc aici şi dacă nu cumva pivniţa şi bucătăria au ceva cu care să se poată desfăta nişte flăcăi veseli!
Cu aceste vorbe îşi luară rămas bun de la cioban şi se apropiară de palat, a cărui vrajă neliniştitoare îndepărtase de el, cu multă vreme în urmă, orice suflet de om. Intrară înăuntru, cu Mângiferu în frunte, şi cotrobăiră prin tot palatul, fără să dea peste ceva necurat sau vrăjit. Dimpotrivă, totul era atât de strălucitor, încât ochii lor abia puteau să îndure lumina vie a pereţilor de aur şi de argint. Într-o sală, declarată de Mângiferu drept cea mai frumoasă, se întinseră toţi trei să se odihnească pe cele mai minunate covoare şi perne.
— Acum n-ar fi rău, zise căpetenia acelor vântură-lume, dacă am avea în faţă o masă, pusă frumos, cu o friptură zdravănă de viţel şi alte asemenea lucruri, la care mai cu seamă vinul n-ar trebui să lipsească.
Abia rostise aceste vorbe, că din pardoseala de marmură se şi ridică o masă bogată cu fripturi aburinde şi vinuri plăcut mirositoare, care se aşeză chiar în faţa celor trei fârtaţi. Oricât îi uimi o asemenea minune, nu aşteptară să fie poftiţi solemn să mănânce, ci se aşezară de îndată la masă, se folosiră cu îndrăzneală de lingură, cuţit şi furculiţă şi, din când în când, de pahare. Deoarece fiecare bucată de carne sau de pâine tăiată şi fiecare înghiţitură de vin se făceau la loc, ori de câte ori erau consumate, foamea şi setea cedară în curând locul beţiei şi, la urmă, somnului, iar seara care se lăsă îi găsi pe cei trei sforăind pe jos.
Nici nu băgară de seamă când în palat începu treptat să se audă zgomote, mai întâi ca o furtună îndepărtată, apoi tot mai tare, până ce izbucni o adevărată vijelie, care trântea uşi şi ferestre, ba chiar gonea nori negri prin sălile foşgăind de lilieci uriaşi şi păsări de noapte. Din colţurile odăilor se ridicau degete uscate, ghiare şi labe palmate, pline de păr, iar printre ele se vedeau ochii holbaţi ai unor broaşte nemaipomenit de mari, şopârle şi broaşte râioase, apoi gheme de şerpi veninoşi, de şoareci şi guzgani scârboşi, năvălind din pardoseala care treptat nu mai era netedă, ci parcă presărată cu buboaie primejdioase. Mistreţi aprigi şi schelete aprinse îşi făceau de cap cu larmă asurzitoare prin odăi, se purtau smintit, îi aruncau încoace şi-ncolo pe cei trei, îi călcau în picioare, aşa încât se treziră curând. Celor doi soldaţi tineri li se făcu o asemenea frică, încât la început se gândiră să fugă, dar îşi dădură imediat seama că e cu neputinţă, şi atunci, acoperindu-şi ochii, se întinseră pe podea. În schimb, Mângiferu îşi scoase bărbăteşte sabia şi începu să căsăpească în dreapta şi stânga, aşa că nu se poate descrie ce tocătură de coarne, cozi, urechi, ochi, limbi, degete, unghii şi altele înotau pe jos într-o băltoacă de sânge şi venin primejdios. După ce se bătu astfel până la miezul nopţii cu arătările vrăjitoreşti, acestea o luară la goană, dar îi strigară că mâine seară aveau să vie din nou, mai grozave şi mai multe, aducând cu ele toate chinurile şi caznele iadului.
Se făcu ziua şi cât vedeai cu ochi nu mai era nici urmă de duhuri şi de iazme. Dar setea de luptă a lui Mângiferu nu se potolise, aşa că făcu zob toate scaunele şi mesele care îi mai stăteau în cale şi nu se linişti decât după ce tăie toate covoarele scumpe şi smulse măruntaiele de pene preţioase din toate pernele. În urmă dădu peste tovarăşii săi aproape încremeniţi de frică, pe care-i lovi cu latul sabiei, strigându-le:
— Nemernicilor, ticăloşilor, cărăbăniţi-vă din palatul pe care l-am cucerit cu sabia mea! Plecaţi sau vă arunc pe fereastră!
Speriaţi, ei nu aşteptară să li se mai spună o dată, ci o luară la sănătoasa, bucuroşi că scăpaseră de arătările nopţii şi de sabia lui Mângiferu.
Acesta îşi căută între timp un loc de odihnă, rosti ca ieri dorinţa de a avea o masă bine garnisită, şi mâini nevăzute i-o împliniră pe loc. Se aşeză la masă, împăcat în cuget şi cu gândul de a mânca şi a bea tot atât de îndelung pe cât se luptase în astă noapte. Dar cum mâncarea şi băutura duc mai repede la ţintă decât lupta, i se făcu somn şi se lăsă fără împotrivire în braţele acestuia. După ce se sătură şi de somn, merse în grădinile palatului pentru ca în adierile serii să se desfete cu miresmele florilor minunate şi cu şopotul havuzurilor răcoroase.
Chiar dacă pe Mângiferu nu prea îl încălzea fericirea domestică, el nu era potrivnic femeilor, căci aşa ceva nici nu s-ar fi cuvenit unui viteaz, ba chiar îi plăcea să petreacă şi să glumească cu fetele frumoase. De aceea i se năzări acum ce bine ar fi dacă ar avea aici o fată cu care să împartă bucuriile acestei singurătăţi minunate. Vinul îi aduse pe limbă această dorinţă înflăcărată şi, cât ai clipi din ochi, în faţa lui se afla o asemenea mândreţe de fată că nu mai ştia ce să facă de încântare. I se aruncă imediat la picioare, îi îmbrăţişă genunchii, dar ea îl îndepărtă uşor, zicând:
— Dragă Mângiferu, eu te iubesc de mult, dar n-a sosit încă vremea ca să fiu cu totul a ta, aşa cum aş vrea. Mai întâi trebuie să nimiceşti vraja prin care duhuri groaznice au robit acest palat cu locuitorii săi, printre care şi pe mine, sărmana fată de împărat. Ştiu că vrei să săvârşeşti această faptă, dar bagă de seamă să nu ţi se smulgă preţul izbânzii; căci după ce-ai s-o obţii, tatăl meu n-o să preţuiască vrednicia ta şi o să te alunge ruşinos. N-o să-ţi dea mâna mea, care îţi aparţine doar ţie.
Spunând aceste vorbe, frumoasa prinţesă pieri, iar Mângiferu rămase ca beat de uimire şi fericire. Plin de dorinţa de a se bate cu duhurile rele, se întoarse neîntârziat în sălile palatului, unde într-adevăr larma se şi pornise, căci necuraţii se înfăţişară devreme ca să-şi pună în aplicare ameninţarea cu care plecaseră ieri. Cu cât se întuneca mai mult, cu atât sporea oastea pocitaniilor înspăimântătoare care se îmbulzeau să iasă din furnicarul de animale diavoleşti şi care erau prevăzute cu unelte de caznă groaznice, pe care nici un grai nu le-ar putea lesne înfăţişa. Dar cu cât ele bântuiau mai smintit şi mai fioros, cu atât Mângiferu lovea cu ascuţişul şi latul sabiei mai cu furie în jurul său, astfel încât întreaga rea-voinţă a seminţei diavoleşti care încerca să-l facă praf nu era în stare să-i clintească nici un fir de păr. La fel ca ieri, arătări de tot felul, rănite şi înspăimântate, zburau talmeş-balmeş, care încotro, dar Mângiferu nu se opri până când nu nimici ultima ghiară, ceea ce fireşte ţinu până noaptea târziu, deoarece erau nemaipomenit de multe.
Un vânător, care se întorcea acasă de la vânătoare, trecu pe-acolo şi, desluşind urletele şi schelălăielile duhurilor schilodite, se apropie de palat, iar după ce auzi gemetele muribunzilor şi mirosi duhoarea trupurilor tăiate, alergă cu vestea despre această întâmplare la împărat care, spre a afla amănunte, trimise un arap la palat. Acesta îl găsi pe viteaz cuprins încă de furia lui războinică, fărâmând ca şi ieri mese, cutii, scaune, perne, covoare şi altele, încredinţat fiind că şi ele ţineau de duhurile necurate. Văzând intrând un negru, furiosul se repezi la el şi, dintr-o lovitură, îi tăie capul şi mâna cu care nefericitul voia să se apere de puterea tăişului. Foarte mulţumit de ce făcuse, Mângiferu continuă neobosit în furia lui oarbă de distrugere, încât îl găsiră tot aşa alţi doi arapi pe care îi trimisese împăratul, văzând că primul nu se mai întoarce. Nici lor nu le merse mai bine, căci Mângiferu lăsă să se rostogolească şi capetele lor în lacul de sânge pe care îl produsese în încăperile palatului.
În urmă apăru chiar împăratul cu căpitanii săi şi cu o mulţime de războinici ca să se încredinţeze de isprăvile de la palatul vrăjit. În înverşunarea sa, Mângiferu îi luă şi pe ei drept arătări şi-i mână fără oprire până dincolo de porţile palatului. Când nu mai rămase nimic de făcut, neînvinsul îşi băgă sabia în teacă să răsufle.
De clipa asta se folosiră împăratul şi alaiul său, spre a duce tratative cu el şi mai ales a-l lămuri că nu erau duhuri rele, ci că el era împăratul, stăpânul său şi proprietarul de drept al acestui palat, iar ceilalţi, soldaţi şi căpitani. Mângiferu îşi veni astfel în fire şi-l lăsă înăuntru pe împărat, căruia nu-i lipsea dorinţa de a intra pe loc în posesia proprietăţii sale şi care ridică în slăvi meritele lui Mângiferu, dar îi dădu drumul să plece în mila Domnului, fără să dea ascultare cererilor sale îndreptăţite de a primi răsplata cuvenită.
Mângiferu, care ca bun rezervist preţuia ascultarea cel puţin tot atât de mult ca şi virtutea, plecă în tăcere dar, ajuns în faţa palatului, se mai întoarse o dată, să vadă dacă cel puţin frumoasa prinţesă nu se arată. Ea se ivi în aceeaşi clipă în faţa lui şi-i spuse doar atât:
— Peste trei zile, Mângiferu, am să te urmez!
Apoi pieri tot atât de repede precum se ivise.
Viteazul merse abătut mai departe şi când, la o vreme, ajunse în dreptul unei cârciumi, cu toate că arăta atât de rău şi de murdar, intră înăuntru ca să se întărească cu o duşcă şi să uite de nedreptatea care i se făcuse. După ce goli numărul cuvenit de pahare, îşi simţi din nou sufletul plin de curajul lui bun de odinioară. Cârciumăriţa era o vrăjitoare şi voia să-l cucerească pentru fata ei pe viteaz, pe care îl cunoştea şi de ale cărui isprăvi din palatul vrăjit aflase întocmai, cu toate că ştia că lui îi era hărăzită frumoasa prinţesă, fata de împărat pe care o scăpase, împreună cu întreg palatul, de duhuri. Spre a-şi atinge ţinta, hotărî să se folosească de vrăjile ei şi să-i înfigă în cap un ac fermecat care să-l cufunde într-un somn adânc. Ceea ce era cu atât mai uşor de făcut, cu cât Mângiferu dăduse pe gât mult mai mult vin decât îi fusese necesar ca să-şi potolească setea şi pe care ea nu i-l refuzase.
A treia zi după ce Mângiferu părăsise palatul, apăru prinţesa la cârciumă ca să-l ia la nuntă. Dar, văzând că era cu neputinţă să-l trezească din somnul adânc, iar cârciumăriţa vicleană îi mai şi spuse că zace astfel beat de trei zile, se îndepărtă, făgăduind să vină a doua zi. Ceea ce şi făcu, dar fără un rezultat mai bun. Somnul lui Mângiferu rămase la fel de zdravăn.
Când fata de împărat veni a treia zi şi-şi găsi iubitul în aceeaşi stare de inconştienţă, plânse şi plecă amărâtă din cârciumă. Atunci cârciumăriţa se bucură nespus şi scoase grabnic acul din capul lui Mângiferu, îi dădu din nou să bea, dar numai cât îi ceru gâtlejul lui însetat, căci aşa credea ea că-l putea câştiga cel mai bine pe bătrânul soldat pentru sine şi pentru fata ei. Într-asta însă se înşela, căci atunci când fu plin bine, deveni arţăgos, începu să ia la bătaie pe ceilalţi muşterii, îi azvârli pe toţi afară, nu mai puţin pe cârciumăriţă şi pe fata ei, şi rămase stăpânul netulburat al cârciumii până când în pivniţă nu se mai găsi nici o picătură de vin. După care plecă voios mai departe spre a-şi petrece viaţa în fapte de vitejie şi aventuri.
A doua zi, tocmai când trecea printr-un câmp, îi ieşi în cale un foarte frumos ogar pitic care, când îl chemă, veni numaidecât după el şi se purtă foarte prietenos, ceea ce îi plăcu lui Mângiferu, căci se simţea abătut de singurătatea lui mare. Se legă de îndată între ei o prietenie adâncă, de care Mângiferu avea cu atât mai multă trebuinţă, cu cât ogarul se dovedi un excelent prinzător, astfel că de aici încolo trăiră bine amândoi din prada adunată.
Se întâmplă odată ca Mângiferu să poposească într-o cârciumă, unde luă la bătaie pe cârciumari fiindcă nu voiau să-i dea de băut pe degeaba. Printre alţi clienţi, poposise acolo şi un prinţ care tocmai venea de la curte. Prinsese drag de frumoasa prinţesă, dar fusese respins de împărat, care anunţase că cine vrea să obţină prinţesa trebuie mai întâi să găsească un ogar pitic pe care el îl iubea ca pe propria fată şi care i se pierduse într-un fel de neînţeles.
Când prinţul văzu ogarul la picioarele lui Mângiferu, îl recunoscu pe loc din descrierea care i se făcuse ca fiind acela al împăratului. Se dădu bine pe lângă Mângiferu, dar acesta nu-l băgă în seamă, până ce prinţul puse să se aducă băutură. După care se făcu prietenos şi în curând era sub masă; căci prinţul îi poruncise în taină cârciumăresei să amestece miere şi piper în vin, iar ea, supărată de felul nemilos în care Mângiferu se purtase cu ea, intrând în cârciumă, ascultase bucuros. Prinţul însuşi bău foarte puţin, ceea ce Mângiferu băgă cu atât mai puţin de seamă, cu cât el se dovedea întotdeauna a fi atât un slujitor, cât şi un băutor ţeapăn şi cu credinţă.
În vreme ce Mângiferu zăcea sub masă dormind adânc, prinţul dezlegă ogarul şi plecă cu el. Îl duse împăratului care se bucură nemaipomenit şi hotărî de îndată logodna fetei sale, spre marea îngrijorare a acesteia, cu norocosul găsitor al ogarului nepreţuit. Prinţesa nu ştiu altceva să facă decât să poruncească în taină ca orice străin care apare în cârciumile mari şi mici din capitală să fie îndrumat către palatul împăratului. Aşa mai avea nădejde să-l găsească pe iubitul ei Mângiferu şi, într-adevăr, nu se înşela. Căci viteazul auzise de serbările care se pregăteau pentru nunta prinţesei la palat, la care trăgea nădejde, dacă nu altceva, baremi să petreacă, deoarece hoinăreala fără ogarul său îi devenise o povară. Ajungând în capitală, intră pe loc într-o cârciumă, unde însă fu imediat îndrumat de cârciumar spre palat. Mângiferu nu luă în seamă ce i se spuse, se aşeză la o masă şi începu să bea. Cârciumarul, care se temea să nu fie pedepsit dacă, în ciuda poruncii prinţesei, nu ajungeau toţi străinii la palat, trimise după poliţie să-l ducă pe Mângiferu cu sila. Dar când sosiră slujitorii acesteia, viteazul se aruncă asupra lor şi-i azvârli, unul pe uşă, altul pe fereastră, şi tot aşa, unul după altul, pe toţi cei care voiau să pună mâna pe el. Mânioşi că păţiseră asemenea ruşine, slujitorii dreptăţii chemară patrula şi sosiră o sută de bărbaţi curajoşi, soldaţi împărăteşti, spre a-l băga la închisoare pe îndărătnicul tulburător de ordine. Dar nici acestei cete nu-i merse mai bine, căci Mângiferu îi azvârli afară pe toţi ţingăii, cum îi numea el pe soldaţii împărăteşti. Se făcu mare zarvă şi împrejurarea ajunse la urechile împăratului care trimise acum două sute de oameni. Din pricina asta, Mângiferu deveni aşa de furios, ca atunci în palatul vrăjit, încât după ce îi mână afară din cârciumă şi-i făcu praf pe toţi cei două sute, îi alungă pe cârciumar şi pe cârciumăriţă din proprietatea lor şi sfărâmă tot se putea sfărâma, mese, scaune, laviţe, lăzi, ferestre, ba chiar şi butoaiele din pivniţă.
Întâmplarea făcu desigur mare vâlvă în capitală, iar când prinţesa auzi, înţelese că acela nu putea fi nimeni altul decât iubitul ei Mângiferu. Merse degrabă la cârciumă, îl strigă pe nume, după care el se potoli şi se aruncă în braţele ei. La asta, prinţul care o însoţea pe prinţesă vru să se împotrivească, dar Mângiferu începu să-l ocărască, îl înhăţă în cele din urmă şi-l bătu zdravăn, strigând:
— Mişel viclean ce eşti! Mi-ai furat ogarul după ce m-ai îmbătat; na-ţi răsplata pentru piperul şi mierea pe care mi le-ai pus în vin!
Văzând împăratul şi prinţesa că, de fapt, Mângiferu găsise ogarul şi că prinţul pusese mâna pe el doar prin înşelăciune, i-au dat drumul să plece falsului mire, în schimb Mângiferu a ajuns, pe bună dreptate, bărbatul frumoasei prinţese şi moştenitorul împăratului, când, la scurtă vreme, acesta a murit. Astfel, totul s-a desfăşurat spre folosul lui Mângiferu, aşa după cum el a şi meritat pentru vitejia lui.
- Mângiferu = Mânâncă fierul ↩︎