Chiar în faţa cetăţilor de la Golumbaci, se ridică în mijlocul apelor înspumate ale Dunării un con înalt de stâncă numit Babacai, ceea ce înseamnă căinţa babei, căci babă înseamnă mamă sau bătrână, iar cai, căinţă.

După cum povestesc locuitorii din zonă, care sunt un amestec de valahi şi rascieni (slavi iliri), în acele locuri trăia un pescar. Femeia lui era atât de rea încât, neştiind ce să mai facă, omul, pretextând că are de pescuit în apropierea stâncii, o duse şi o lăsă acolo. Deznădăjduită, ea se aruncă în Dunăre, punând astfel capăt stelei sale rele.