Zice că a fost odată un împărat, pe care-l chema împăratul Verde. El era mare vânător, cum sunt mai toţi împăraţii. Odată mergând la vânat, a dat de urma unui cerb şi s-a tot dus prin cei codri tot după el, până ce l-a apucat noaptea. Acum ce să se ştie el face? Singur era singur, că se zărătise de oamenii lui, întunerec era de puteai tăia cu brişca-n el. Se suie deci într-un vârf de copaci şi se uită în toate părţile, doară va zări undeva o zare de foc ori de lumină, să se tragă într-acolo. Şi a zărit el undeva, departe, o leacă de lumină, licărind slăbuţ, şi s-a coborât din copaci şi s-a dus într-acolo. Într-un târziu a nimerit la coliba unui om sărac, unde pe vatră licărea o zăgnată¹ de foc, iar în pat se trudea o muiere bolnăvită. Afară ploua ca din cofă şi tuna şi fulgera de gândeai că atunci e sfârşitul lumii.

— Faceţi bine, oameni de omenie, şi mă lăsaţi de mas la voi, că uite am rătăcit prin pădure, afară-i întunerec şi vremuieşte de nici cânele să nu-l scoţi afară.

La bieţii oameni le era silă să aibă om strein în casă chiar când muierea era bolnavă, dar le era şi milă să alunge un creştin în cap de noapte şi pe o vreme ca aceea; deci l-au lăsat să se culce pe o lăvicioară, lângă fereastră. Ei nici nu-şi aduceau aminte că acela să fie chiar împăratul.

Nu mult după aceea muierea născu o fetiţă frumoasă, iar după aceea pe toţi îi cuprinse somnul. Împăratul însă, care era dedat a dormi în paturi moi împărăteşti, nu putu adormi pe laviţa cea tare de lemn, ci se tot întorcea de pe o parte pe alta, până colo ce cântă cocoşul de miezul nopţii. Atunci veniră ursitorile la fereastra bordeiului şi începură a ursi; una zise: „fetiţa asta va fi cea mai frumoasă şi cuminte muiere din toată împărăţia”; a doua ursitoare ursi: „fetiţa asta va trece prin mari necazuri, dar tot va scăpa odată la bine”; a treia ursitoare ursi: „când va fi de douăzeci de ani, s-a cununa cu feciorul împăratului Verde, iar împăratul de supărare s-a spânzura chiar în acea zi”.

După ce şi-au gătat vorbele, au zburat de la fereastră şi nu s-au mai întors. Împăratul auzise bine toate vorbele lor; deci, ce nu putu dormi până într-aceea, de aici încolo nici atâta nu putu. Toată noaptea-şi frământă mintea, ce să facă, cum să dreagă, ca cuvântul ursitoarelor să rămână de minciună. În zori de zi se deşteptară şi oamenii. Ei nu auziseră nimic din vorbele ursitoarelor. După ce se scormoniră din aşternuturi, împăratul le zise:

— Uitaţi-vă, oameni buni, voi sunteţi săraci şi tineri, Dumnezeu vă mai poate da copii, să-mi daţi voi mie copila aceasta, că uite eu sunt bogat şi nu am nice un copil, o cresc ca copilă de suflet şi voi înzestra-o, când va fi mare după cum s-a cădea.

Oamenii la început nu se învoiră, dar după ce le mai dete şi o pungă de bani, primiră punga şi dădură copila.

Împăratul o luă în braţe, aşa înfăşată cum era, şi plecă cu ea prin pădure. Când ajunse între neşte tufe dese: huzdup! aruncă pe biata copilă acolo şi-şi gândi: „Acum să văd, cum vei fi tu nora mea?!”

Nu mult după aceea trecu prin acel loc doftorul împărătesc, care căuta pre împăratul, cum s-a fost zărăstit de ieri de cătră olaltă şi nu mai dăduse unul de altul. Când fu pre lângă acel tufiş, i se păru că aude glas de copil mic; caută-n dreapta, caută-n stânga, nu vede nimic; dă cu un picior neşte tufe de fragă în lături, adică un copil mic înfăşat. Doftorul se bucură foarte de copil, deoparte că era bogat şi nu avea nici un copil, de altă parte că copilul era frumos şi da semne de sănătate. L-a dus deci cu sine acasă, nici n-a mai căutat pre împăratul, c-a ştiut că-l caută destui. Pe acele vremi împăratul avea numai un copil, un fecioraş ca de trei ani.

Preste vreo şase ani doftorul face un prânz mare, la care cheamă şi pe împăratul cu împărăteasa şi cu prunc cu tot, că numai cu un prunc i-a fost dăruit Dumnezeu în toată viaţa. Bătrânii se ospătară şi mâncară şi băură, după cum li-i agodul², iar copiii se jucară laolaltă toată ziua, adecă copilul împăratului cu fetiţa doftorului. Când fu de cătră seară, când merse împăratul acasă, întrebă unde-i e copilul? adică el se juca prin grădină cu fetiţa doftorului.

— Ce fetiţă frumoasă ai, doftore! zise împăratul cătră doftor, când veneau copiii din grădină, de câţi ani va fi? că-i mai cât şi copilul nostru de mărişoară!

— E chiar de şase ani, înălţate împărate, am aflat-o în pădure, ştii când s-a fost zărăsit înălţatul împărat, de-l căutam în toate părţile.

— Aşa? întrebă împăratul.

— Aşa, înălţate împărate, răspunse doftorul.

Cine s-ar fi uitat atunci la împăratul cu băgare de seamă, ar fi văzut că a îngălbenit odată la auzirea vorbelor ăstora, dar curând şi-a venit în fire şi s-a dus acasă povestind cu împărăteasa, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar pre împăratul îl rodea un vierme la inimă: cuvântul ursitoarelor! şi-i făcea multă supărare şi copilul, că de când a văzut pe copila doftorului, în toată ziua trebuia să meargă barem odată să o vadă. Văzând împăratul cum stă lucrul, îşi făcu un plan în gândul lui şi cheamă pe doftorul şi pe doftoriţa la el şi le zise:

— Ştiţi ce, dumneavoastră? Copiii aceştia trăiesc prea bine laolaltă, ar fi păcat de Dumnezeu să-i despărţim, hai să-i creştem laolaltă, apoi mai departe — ce s-a îndura Dumnezeu, aceea va fi. Lăsaţi voi copila să şadă aici la curţile mele, vor mai merge şi pe la voi când va fi vreme mai mândră, şi iar vor veni împreună, barem acum să aibă parte de bine până nu cunosc binele şi răul, că colo când l-or cunoaşte, nu li-a mai scăpa a-şi face zile bune.

Doftorul şi doftoriţa s-au învoit, şi din minuta aceea copila fu dusă în curţile împăratului şi crescută ca şi când ar fi chiar de împărat. Şi o ţinu împăratul cât o ţinu, iar într-o dimineaţă, când se sculă copilul, nu o mai află; deci întrebă pe tată-său, unde-i este prietena? Şi el răspunse că a trimis-o la şcoală în oraşul vecin, şi copilul crezu, cu toate că nu era adevărat, deoarece chiar în acea noapte o înfundase împăratul într-o bute mare şi o lăsase pe Dunăre la vale, ca să se prăpădească şi să nu se împlinească vorba ursitoarelor.

Dar una gândim noi, şi alta face Cel de sus; butea s-a tot dus pe apă-n jos, hai di hai, până colo la moara împăratului, acolo hai pe jilipuri³; şi morarii cum văzură butea o prinseră şi o duseră în moară, apoi o desfundară să vadă ce-i în ea. După ce dădură de copilă, se bucurară cu atâta mai vârtos, că morăriţa nu avea nici un copil. Dar scurtă li-a fost bucuria, căci preste câteva zile trimise împăratul la moară cu grâu de toamnă câteva care, ca să-i facă fărină pe iarnă şi cu carele se fâştică şi copilul împăratului, ca copiii pe vârful sacilor; şi când fu la moară — cum îşi văzu prietina, îndată o cunoscu şi nu se mai despărţi de ea, trebui să meargă cu el acasă pe vârful sacilor, după ce gătară curtenii de măcinat.

Când îi văzu împăratul pre amândoi în vârful carului, încremeni odată, deoarece el credea că de mult e înecată. Acum prinse a crede că totuşi de cuvântul ursitoarelor nu se poate feri, deci s-a lăsat în mâna sorţii. Aşa mai statură copiii laolaltă până era el ca de 13 şi ea de 10 ani, atunci împăratul făcu două inele de aur cu diamante, le dete la fiecare câte unul şi le zise:

— De azi încolo sunteţi despărţiţi pe 10 ani de zile, în vremea asta fiecare din voi are să înveţe cele de lipsă pentru traiul vieţei; tu, copile, vei merge în oraşul cutare la regementul cutare şi-i învăţa bine trebile cătuniei, iar tu, copilă, vei merge în oraşul cutare la soru-mea, acolo-i învăţa trebile care se ţin de o bună găzdoaie, care cu vremea vrea să fie împărăteasă. Vedeţi însă să nu vă pierdeţi inelele, că de azi în zece ani, care s-a ivi înaintea mea fără inel, va plăti cu capul cutezanţa lui şi necredinţa cătră celălalt.

Copilul a şi fost trimis departe la un regement, iar fata în altă parte, într-un oraş, la o soră de ale împăratului Verde. Iară împăratul Verde a scris la soru-sa carte, cum că în ani de zile să ţină copila aceea şi să o înveţe cum ştie ea mai bine, că uite are să-i fie noră, iar preste zece ani nesmintit să fie cu copila de faţă la curtea împărătească. Mai scrisu-i-au fost în carte să facă cumva şi inelul de adimant al copilei să-l fure şi să i-l trimeată lui, dacă numai i-ar fi cu putinţă.

Copilul învăţa la regement toate lucrurile cătuneşti, adică cum să omori mai iute şi mai cu spor cât mai mulţi oameni buni de muncă, cum să laşi mame fără copii, muieri văduve, fete fără drăguţi şi copii orfani, şi alte lucruri de pănura asta, iar fata învăţa a toarce şi a coase, a ţese şi a face de mâncare şi alte lucruri, ce se ţin de o bună găzdoaie.

Când se mai împlineau cei zece ani, într-o dimineaţă, până frământă o covată de pită, îşi puse inelul pe un scaun lângă ea, şi când dă a-l căta, după ce isprăvi cu frământatul, nici să fi intrat în pământ nu s-ar fi putut ascunde mai pogan. Căutatu-l-au în dreapta, răscolit-au în stânga, colbuit-au toate, răsturnat-au paturile şi nu-i mai dădură de urmă. Nu-i, şi pace! Fata era grozav de supărată, sta să între în pământ de supărare după inel, dar mătuşe-sa — că mătuşe zicea la sora împăratului — mătuşe-sa o mângâia din gură, iar de la inimă-şi zicea: „Numai de una ca tine-i vrednic nepotul meu? Se ieie el o sărăntoacă când poate lua o fată bogată de crai ori de împărat? Şi pentru ea să se spânzure scumpul meu frate? Niciodată!” Şi deci pachetă inelul cel de adimant, pre care chiar ea l-a fost luat, până a frământat fata pita, şi-l trimise numaidecât fratelui ei, împăratului Verde, că, precum se vede, ei erau sfătuiţi într-ascuns, numai ei amândoi, ce au de a face, şi cum. Împăratul se bucură foarte la vederea inelului, îl căută cu băgare de seamă şi după ce văzu că-i chiar acela, care i l-a dat el înainte cu zece ani, merse la ţărmurile Dunării singur singurel şi făcu zvârr! cu el în Dunăre. Acum era împăcat în gândul lui cel negru, ştia numai un lucru că preste câteva săptămâni vin copiii acasă şi că cel fără inel va fi judecat la moarte, căci n-a păstrat inelul de credinţă. Pentru acel lucru a şi poruncit să se facă spânzurători lângă Dunăre, ca cel necredincios să-şi ieie osânda, după vrednicie.

La timpul hotărât veniră amândoi copiii acasă; el voios înaintea unui regement de călăraşi şi ea grozav de supărată, fără inel. Pe ziua sosirei a fost hotărât împăratul ospăţ mare, împreună cu veselie, cum nu s-a mai pomenit că are să-şi însoare feciorul.

După ce au ajuns amândoi la curtea împărătească, până-a nu se întâlni, se puseră fiecare să dea probe despre hărnicie; el dregea şi învăţa călăraşii, ea intra în bucătărie, să facă ea cu mâna ei bucatele de prânz. Într-o covată mare află fata o mulţime de peşti proaspeţi prinşi din Dunăre, deci — până una alta — prinse a curăţi la ei. Adecă abia curăţi doi-trei, şi încremeni de bucurie; în foalele unei ştiuce află inelul ei cel de mireasă. Îndată îl băgă în deget şi lucră bărbăteşte mai departe, mulţămind lui Dumnezeu în gândul ei, că nu o dă pierzării.

Într-aceea împăratul cu miniştrii ţinea sfat mare.

— Poate să fie nuntă, poate să fie moarte, zicea împăratul, că uite, amu-s zece ani, când i-am trimis în lume la învăţătură, eu i-am logodit şi le-am dat câte un inel de adimant la fiecare, unul ca şi altul, dar le-am spus că acela, care-mi vine fără inel, plăteşte cu capul cutezarea; am şi poruncit de s-au făcut spânzurătorile, că de nu s-a ţinut careva de poruncă, să-şi ieie pedeapsa, că un împărat nu se poate lăsa de minciună.

— Să trăiască înălţatul împărat! strigară miniştrii, că bună hotărâre a adus, aşa să fie după cum a chibzuit înălţimea sa.

Apoi au trimis după fecior la regement, şi a venit îmbrăcat în haine de generar şi cu inelul cel de adimant în degetul cel mic, că amu nu-i mai era bun în alt deget, că în zece ani se făcuse din copil ce fusese un voinic numai ca el. După ce împăratul şi miniştrii-i căutară inelul cu de-amăruntul şi-l aflară că-i tot cel de amu-s zece ani, se bucurară foarte.

Acum veni rândul fetei. Pe ea o află porunca în bucătărie, făcând plăcinte pe lespede. Atâta era ea de mândră cum s-a fost rumenit colo la foc cocând la plăcinte, de să mai fi avut doi ochi să te uiţi la ea. Cum intră îi căutară şi ei inelul, şi aflând că-i tot cel de amu-s zece ani, se bucurară foarte, cu deosebire feciorul. Era însă unul care sta mirat şi îngândurat cu inelul în mână şi acel unul era împăratul. El nu putea cuprinde cu mintea: „cum acel inel a putut să iasă din fundul Dunării!?” S-a făcut însă că se bucură şi el, dar numai el îşi simţea piatra cea de moară la inimă.

Încă în acea zi chemară pe popa şi-i cunună după legea creştinească, apoi se puseră la ospăţ. Împăratul însă colea când să striga cinstea, până nu se împrăştia mesenii, a zis cu glas lămurit:

— Cinstiţi meseni! Să ştiţi, că de azi încolo, feciorul meu este împărat în locul meu, nora mea este împărăteasă că-i vrednică să fie, deoarece ursitorile i-au ursit să fie cea mai frumoasă şi mai cuminte muiere în împărăţia mea; eu mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul.

Mesenii au strigat:

— Să trăiască!

Iar el a ieşit până afară, şi de mânios ce era că n-a putut împiedica hotărârea ursitoarelor, s-a spânzurat chiar în spânzurătorile ce le făcuse pentru noru-sa. Aşa s-au împlinit şi aci, ca în tot locul, cuvântul ursitoarelor.

Din Bârgău, Transilvania.

---

1. zăgnată = foc de nuiele sau de surcele uscate, care arde cu flacără vie. ↩︎
2. agod = rost, rânduială. ↩︎
3. jilip = construcție din bârne și scânduri, pe care se varsă apa pe roata morii. ↩︎